Pădurea norvegiană

Midori mi a zâmbit şi mi a atins mâna.

— Decisesem deja că pot avea încredere în tine... sută la sută. De aceea am şi fost liniştită. Ştiam că sunt în siguranţă lângă tine şi am dormit buştean.

— Chiar că da.

— Pe de altă parte, dacă mi ai fi cerut să o facem, probabil că aş fi acceptat. Să nu crezi acum că încerc să te seduc sau să te necăjesc. Îţi spun doar ce gân­desc şi ce simt... cu toată onestitatea.

— Te cred, am zis eu.

În timp ce mâncam, ne am arătat unul altuia fişele de înscriere şi am constatat că alesesem două cursuri comune. O vedeam, deci, cel puţin de două ori pe săptămână, gândii eu. Midori mi a povestit apoi despre ea. Mi a spus că viaţa cea nouă, în apar­tament, i se părea prea simplă. Nici ea, nici sora ei nu s au putut obişnui o vreme cu gândul că nu mai trebuie să alerge zilnic ca nebunele, să aibă grijă de bolnavi, să vadă de librărie şi de alte lucruri care le mâncau tot timpul.

— Până la urmă ne am obişnuit noi, zise ea. De fapt, aşa ar fi trebuit să trăim tot timpul, nu să ne dăm sufletele pe altarele sacrificiului. La început nu ne a venit să credem, eram nervoase şi aveam sen­zaţia că plutim la vreo doi trei centimetri deasupra pământului. Ni se părea că o asemenea viaţă nu putea fi adevărată şi eram atât de tensionate, încât aveam senzaţia că o să se răstoarne pământul cu noi din clipă n clipă.

— Bietele de voi, am zis eu, râzând.

— Da, pentru că viaţa a fost prea crudă cu noi, spuse Midori. Acum totul e în ordine şi o să primim de la viaţă ceea ce merităm.

— Sunt sigur de asta, doar te cunosc. Sora ta cu ce se ocupă?

— O prietenă de a ei şi a deschis un magazin de bijuterii pe lângă Omote Sando şi o ajută de trei ori pe săptămână. În restul timpului, învaţă să gă­tească, se întâlneşte cu logodnicul ei, merge la filme, pierde timpul... mă rog, se bucură de viaţă.

Midori m a întrebat cum mă descurc eu. I am descris casa, grădina şi i am vorbit despre Pescăruş şi proprietar.

— Te simţi bine? întrebă ea.

— Nu e deloc rău.

— Dar nu arăţi grozav, spuse Midori.

— E primăvară, ce să fac!

— Şi porţi puloverul pe care ţi l a tricotat prie­tena aia a ta.

Mi am privit, uimit, puloverul de culoarea stru­gurilor negri.

— Cum de ai ghicit?

— Pentru că eşti cinstit. Se vede de la o poştă! exclamă Midori, resemnată. Dar nu mi place cum arăţi.

— Păi, încerc şi eu să mă adun.

— N ar trebui să uiţi că viaţa e ca o cutie de fursecuri!

Am dat din cap şi m am uitat la ea.

— Cred că sunt cam tont, pentru că uneori nu prea înţeleg ce vrei să spui.

— Ştii cum se asortează fursecurile, nu? Unele îţi plac, altele nu. Le mănânci mai întâi pe cele care îţi plac şi rămân la urmă cele care nu ţi plac. Eu aşa gândesc ori de câte ori mi se întâmplă ceva ce nu mi convine. Dacă reuşesc să fac şi ce nu mi convine, pe urmă e simplu. Viaţa e ca o cutie de fursecuri.

— Maaaaamă, ce filozofie!

— Dar e perfect adevărat! Îţi spun din propria mea experienţă, mă asigură Midori.

În timp ce ne beam cafelele, s au îndreptat spre noi două fete, probabil colege de ale lui Midori. Şi au arătat fişele de înscriere la cursuri şi au stat puţin de vorbă despre tot felul de fleacuri: „Ce notă ai luat la germană?" „Cutărică şi cutărică au fost răniţi în ambuscada din campus." „Ce pantofi grozavi! De unde i ai cumpărat?" Le auzeam doar pe jumătate, trăind cu senzaţia că veneau din altă lume. Îmi beam cafeaua şi priveam pe fereastră. Era atmosfera tipică a unui campus universitar, primăvara: o ceaţă uşoară plutea în aer, cireşii erau înfloriţi, studenţii din anul I (uşor reperabili) aveau braţele pline de cărţi noi. M au furat gândurile şi am realizat că Naoko nu poate urma cursurile facultăţii nici anul acesta. Pe pervazul ferestrei era o vază mică cu anemone.

După ce fetele s au întors la masa lor, eu şi Midori am ieşit şi ne am plimbat puţin. Am trecut pe la anticariate, am cumpărat câteva cărţi, am intrat într o cofetărie şi am mai băut câte o cafea, am jucat nişte jocuri mecanice, ne am aşezat pe o bancă în parc şi am vorbit — sau mai bine zis Midori vorbea, iar eu o ascultam. Când mi a spus că îi e sete, am dat fuga şi am cumpărat două Cola. Când m am întors, ea scria ceva cu pixul pe o foaie de hârtie liniată.

— Ce scrii? am întrebat o.

— Nimic, zise ea.

La ora trei şi jumătate m a anunţat că trebuie să se întâlnească cu sora ei în Ginza. Ne am dus îm­preună până la staţia de metrou şi acolo ne am despărţit. Înainte de a ne despărţi, Midori mi a strecurat în buzunarul hainei foaia de hârtie care era împăturită în patru şi mi a spus să o citesc acasă. Am citit o în tren.
Îţi scriu cât eşti plecat după băutură. Este prima oară în viaţa mea când scriu o scrisoare cuiva care stă lângă mine, pe bancă, dar simt că doar aşa pot să comunic cu tine, doar aşa pot să ţi transmit ceea ce am de spus, pentru că nu prea eşti atent la ce îţi spun eu. Am dreptate?

Îţi dai seama că ai fost îngrozitor astăzi? Nici măcar n ai observat că mi am schimbat coafura, nu? M am străduit din răsputeri să o aduc în forma aceasta şi am reuşit, în sfârşit, săptămâna trecută să arăt cum vreau, dar nici nu ai băgat de seamă. Mie mi se părea că arăt bine şi speram că o să te şochez, mai cu seamă că nu ne am văzut de atâta vreme, dar tu nu ai observat schimbarea. Nu ţi se pare că eşti îngrozitor? Pun pariu că nici măcar nu îţi aminteşti cu ce am fost îmbrăcată astăzi. Hei, sunt fată totuşi! Chiar dacă ai ceva pe suflet, ai fi putut să mi acorzi şi mie o privire! N ar fi trebuit decât să mi spui că mi stă bine tunsoarea şi aş fi fost capabilă să te iert pentru milioanele de gânduri ce te apăsau. De aceea te şi mint. Nu mă întâlnesc cu sora mea în Ginza. Aveam de gând să mi petrec noaptea la tine şi mi am luat pijamaua cu mine. Crede mă. Am pijamaua şi periuţa de dinţi în geantă. Sunt com­plet idioată! Nici măcar nu m ai invitat o singură dată să ţi văd noua casă. Mi e clar că vrei să fii singur şi o să te las singur. N ai decât să gândeşti până nu mai poţi!

Nu vreau să spun că sunt foarte supărată pe tine, ci doar tristă. Ai fost atât de drăguţ cu mine când am avut probleme, dar acum că le ai tu pe ale tale, am impresia că eu nu te pot ajuta cu nimic. Te ai închis complet în lumea aia a ta şi când bat la uşă, strigându te, scoţi nasul o secundă şi fugi la loc. Uite, te văd întorcându te cu Cola — păşeşti şi gân­deşti. Mi ar fi plăcut să te împiedici şi să cazi, dar n ai căzut. Stai lângă mine şi bei Cola. Tot mai speram că ai să observi că m am schimbat, dar tu n ai văzut nimic. Dacă ai fi văzut, aş fi rupt scri­soarea asta şi ţi aş fi spus: „Hai la tine! Îţi pre­gătesc eu cina şi apoi fuga n pat la giugiuleală!" Dar tu eşti insensibil ca o stană de piatră. P.S. Să nu mai vorbeşti cu mine în clasă de acum încolo.
Am sunat o pe Midori când am coborât din tren la staţia Kichijoji, dar n a răspuns nimeni. Neavând altceva mai bun de făcut, am hoinărit prin zonă căutându mi de lucru. Eram liber sâmbăta şi dumi­nica, puteam să lucrez după ora cinci lunea, mier­curea şi joia, dar era greu să găsesc un serviciu temporar care să se potrivească cu programul meu. Am renunţat şi m am dus acasă. Când am ieşit să mi cumpăr de mâncare pentru cină, am încercat iar la Midori. Mi a răspuns sora ei, care nu avea nici cea mai vagă idee la ce oră se întorcea Midori. I am mulţumit şi am închis.

După ce am mâncat, am încercat să i scriu lui Midori, dar după câteva încercări nereuşite, am renunţat şi i am scris, în schimb, lui Naoko.

I am spus că a venit primăvara, că a început noul an şcolar, că îmi era dor de ea şi speram să ne putem întâlni ca să stăm de vorbă. I am menţionat că am decis să fiu puternic, realizând că numai aşa vom ieşi din impas.
„Ar mai fi o problemă, dar probabil că ţie îţi este totuna. Nu mă mai culc cu nici o fată pentru că nu vreau să uit senzaţia pe care mi ai lăsat o ultima dată. Pentru mine a însemnat mult mai mult decât îţi poţi închipui şi mă gândesc tot timpul la asta."
Am băgat scrisoarea în plic, am lipit un timbru şi am rămas la birou încă multă vreme, uitându mă la ea. Scrisoarea era mai scurtă decât de obicei, dar aveam senzaţia că Naoko mă va înţelege mai bine aşa. Mi am turnat puţin whisky în pahar, l am băut dintr o înghiţitură şi m am dus la culcare.
*
A doua zi am găsit de lucru lângă staţia Kichijoji: serveam la mese într un restaurant mic, italian, sâmbăta şi duminica. Nu mă plăteau grozav, dar transportul şi masa de prânz erau incluse, iar dacă avea cineva liber într una din serile când puteam eu munci, adică luni, miercuri, joi (ceea ce se întâmpla deseori), îi ţineam eu locul. Mi au convenit condiţiile şi proprietarul a spus că mi va mări leafa după trei luni şi că dorea să încep chiar din sâmbăta aceea. Avea mai mult bun simţ decât caraghiosul de la magazinul de discuri din Shinjuku.

Am sunat iar la Midori şi mi a răspuns tot sora ei. Midori nu venise acasă de ieri şi începuse şi ea să se îngrijoreze. M a întrebat dacă am idee unde ar putea fi. Tot ce ştiam eu era că are la ea pijamaua şi periuţa de dinţi.

Am văzut o pe Midori în clasă miercuri. Purta un pulover verde închis şi ochelarii aceia de soare fu­murii. Stătea în ultimul rând şi vorbea cu o fată cu ochelari pe care o mai văzusem o dată. M am apro­piat şi i am spus că aş vrea să stau de vorbă cu ea după ore. M a privit mai întâi fata cu ochelari, apoi a ridicat şi Midori privirile. Coafura cea nouă o ma­turiza, într adevăr.

— Am o întâlnire, spuse Midori, dând uşor din cap.

— Nu ţi răpesc mult timp, am spus. Cinci minute.

Midori şi a scos ochelarii şi a mijit ochii. Aveam senzaţia că priveşte o casă abandonată, pe cale de a se prăbuşi.

— Nu vreau să vorbesc cu tine. Scuză mă.

Fata cu ochelari mă privea de parcă voia să spună: „N auzi? Nu vrea să stea de vorbă cu tine".

La cursul despre operele lui Tennessee Williams şi locul lor în literatura americană, m am aşezat în rândul întâi, pe banca din dreapta, iar când s a ter­minat, am numărat în gând până la trei şi m am întors. Midori plecase.

Fiind tot timpul singur, luna aprilie a fost foarte grea, mai cu seamă că toţi cei din jurul meu păreau fericiţi. Colegii mei îşi aruncau hainele de pe ei, stăteau de vorbă la soare, băteau mingea, îndră­gostiţii se plimbau şi se îmbrăţişau. Eu eram mereu singur. Naoko, Midori, Nagasawa — nici unul nu mai era prin preajma mea. Nu aveam cui să i spun „bună dimineaţa" sau „bună ziua". Îmi era dor chiar şi de Cavalerist. Mi am petrecut toată luna cu senzaţia dureroasă de singurătate. Am încercat de câteva ori să intru în vorbă cu Midori, dar răspunsul ei era veşnic acelaşi: „Nu vreau să vorbesc acum cu tine". Îmi dădeam seama din tonul vocii ei că nu mi acordă nici o şansă. Midori era întotdeauna însoţită de fata cu ochelari sau de un individ înalt, tuns scurt, cu pi­cioare incredibil de lungi şi încălţat cu bascheţi albi.

Aprilie a trecut, a venit luna mai, dar aceasta a fost şi mai groaznică. În plină primăvară, eu sim­ţeam o apăsare dureroasă pe inimă şi aceasta se accentua la apusul soarelui, când parfumul magno­liilor stăruia mai puternic în aer. Închideam ochii, strângeam din dinţi şi aşteptam să mi treacă palpi­taţiile. Treceau, dar încet de tot, lăsând în urmă o durere surdă.

În asemenea momente îi scriam lui Naoko, dar menţionam doar lucrurile plăcute şi frumoase: par­fumul florilor şi al ierbii, senzaţia lăsată de briza primăverii, de lumina lunii, un film pe care l am văzut, un cântec care mi a plăcut, o carte care m a impresionat. Mă linişteau şi pe mine scrisorile pe care i le scriam, aşa că le reciteam de câteva ori şi ajungeam să cred că lumea în care trăiesc este mi­nunată. Am scris multe asemenea scrisori, dar n am primit nici un rând de la Naoko şi Reiko.

La restaurantul la care lucram, am cunoscut un individ pe care l chema Itō, student cam de aceeaşi vârstă cu mine. A trecut ceva vreme până când am reuşit să intru în vorbă cu acel băiat drăguţ şi tăcut, student la Facultatea de Arte, Secţia de Pictură, dar după ce ne am împrietenit, mergeam după orele de serviciu să bem o bere prin apropiere şi stăteam de vorbă. Îi plăcea să citească şi să asculte muzică, aşa că vorbeam despre cărţile şi discurile favorite. Itō era slab şi prezentabil, cu părul tuns scurt şi îm­brăcat mult mai îngrijit decât colegii lui. Nu vorbea mult, dar ştia exact ce i place şi avea păreri perso­nale. Îi plăcea literatura franceză, îndeosebi roma­nele lui Georges Bataille şi Boris Vian. În ceea ce priveşte muzica, îi prefera pe Mozart şi Ravel. Ase­menea mie, dorea să se împrietenească cu cineva cu care să poată discuta despre toate acestea.

Itō m a invitat o dată la el acasă. Locuia într un fel de vilă mică, amplasată în spatele parcului Inokashira. Camera lui era înţesată de tablouri şi instrumente de pictură. Am vrut să i văd lucrările lui personale, dar mi a spus că îi este jenă să mi le arate. Am băut câte un pahar de Chivas Regal pe care îl luase pe şest de la tatăl său, am mâncat legume la ceaun şi peşte prăjit şi l am ascultat pe Robert Camdesus interpretând un concert de pian de Mozart.

Itō era din Nagasaki şi avea acolo o iubită cu care se culca de câte ori mergea acasă, dar relaţia dintre ei se cam stricase în ultima vreme, a mărturisit el.

— Ştii cum sunt fetele, spuse Itō. Când împlinesc douăzeci sau douăzeci şi unu de ani, încep să se gândească la măritiş, devin brusc foarte realiste. Tot ce fusese romantic şi frumos se duce naibii. Mai nou, după ce facem amor mă întreabă, invariabil: „Ce ai de gând să faci după ce termini facultatea?"

— Chiar, ce ai de gând? l am întrebat eu.

— Păi ce poate să facă un absolvent de pictură? zise el, dând din cap şi mestecând. Mai nimic. Dacă stau şi mă gândesc bine, nu sunt mulţi care se încu­metă să facă pictură în ulei şi oricum nu faci aşa ceva ca să ţi câştigi existenţa. Mă bate la cap să mă întorc la Nagasaki şi să lucrez ca profesor. Ea o să fie profesoară de limba engleză.

— Am impresia că nu ţi mai place atât de mult, nu?

— E adevărat, recunoscu Itō. Şi cine naiba vrea să fie profesor de desen după ce a urmat o asemenea facultate? Cine crezi că şi doreşte să devină profesor de şcoală generală ca să şi mănânce viaţa învăţând nişte maimuţe gălăgioase să deseneze?

— Bine, asta i altceva, dar nu crezi totuşi că ar fi cazul să te desparţi de fata aceea? Cred că ar fi mai bine pentru amândoi.

— Aş vrea, dar cum să fac? Vrea să rămânem toată viaţa împreună. Cum să i spun că totul s a terminat şi că nu îmi mai place?

Am băut Chivas sec, fără gheaţă, şi după ce am terminat peştele, am tăiat castraveţi şi ţelină în felii lungi şi subţiri şi i am înmuiat în pastă de soia. În timp ce ronţăiam castraveţi, mi am amintit de tatăl lui Midori şi mi am dat brusc seama cât de searbădă devenise viaţa mea fără Midori. Abia atunci am realizat ce loc important ocupa ea în sufletul meu.

— Tu ai iubită? m a întrebat Itō.

— Da, am răspuns cu un oftat. Din anumite mo­tive însă, nu putem fi deocamdată împreună.

— Vă înţelegeţi bine, nu? întrebă el.

— Aşa îmi place să cred, am răspuns, chicotind.

Itō mi a vorbit, liniştit, despre măreţia lui Mozart. Îi cunoştea opera la fel de bine ca un sătean ce ştie toate potecile muntelui din apropierea casei. Mi a spus că şi tatălui său îi plăcea Mozart şi că l a pus să l asculte încă de la vârsta de trei ani. Eu nu ştiam prea multe despre muzica clasică, dar ascultând con­certul de Mozart împreună cu Itō şi auzindu i comen­tariile entuziaste, el răsuna altfel în urechile mele acum şi am simţit că mă linişteşte. Nu mi s a mai întâmplat de foarte multă vreme să mă simt atât de bine. Am privit luna nouă ce se înălţase deasupra parcului Inokashira şi am băut sticla de Chivas Regal până la ultima picătură. Grozavă băutură!

Itō m a invitat să rămân la el peste noapte, dar i am spus că mai am nişte treburi de rezolvat. I am mulţumit pentru băutură şi pentru mâncare şi am plecat puţin înainte de ora nouă. În drum spre casă am intrat într o cabină telefonică şi am sunat o pe Midori. Spre surprinderea mea, a răspuns chiar ea la telefon.

— Scuză mă, zise ea, dar nu vreau să vorbesc cu tine acum.

— Ştiu, ştiu, dar nu vreau ca relaţia noastră să se termine astfel. Eu nu prea mai am pe nimeni şi mă doare sufletul că nu pot să te văd şi să stau de vorbă cu tine. Vreau să mi spui măcar când putem vorbi.

— Când o să am eu chef, spuse ea.

— Ce mai faci? am întrebat o.

— Bine, spuse ea şi trânti telefonul.

Pe la jumătatea lunii mai am primit o scrisoare de la Reiko.
Îţi mulţumesc pentru că ai scris atât de des. Lui Naoko îi face mare plăcere să ţi citească scrisorile. Şi mie la fel. Nu te deranjează că le citesc şi eu, nu? Te rog să mă scuzi că nu ţi am răspuns mai repede. Ca să ţi mărturisesc adevărul, m am simţit cam obosită şi nici n am avut veşti bune. Naoko nu este în apele ei. Zilele trecute, a venit mama ei de la Kobe şi am stat de vorbă cu ea şi cu doctorul. Am ajuns la concluzia că ar fi mai bine pentru Naoko să se interneze într un spital de boli mintale pentru tratament şi pe urmă, dacă va fi cazul, să se reîntoarcă aici. Naoko ar vrea să stea aici, să se vindece singură. Sunt conştientă de faptul că o să mi fie dor de ea şi o să mi fac griji pentru ea dacă pleacă, dar adevărul e că ne este din ce în ce mai greu să o ţinem sub control. În cea mai mare parte a timpului se simte bine, dar, din când în când, starea ei psihică devine atât de instabilă, încât nu ne putem lua ochii de pe ea. Nu putem şti ce e în capul ei şi de ce e în stare. Când aude voci, se crispează şi se închide în ea cu totul.

Eu sunt de părere că cel mai bun lucru pentru Naoko ar fi să se interneze într un spital şi să urmeze un tratament. Îmi este foarte greu să mărturisesc lucrul acesta, dar cred că nu ne rămâne altceva de făcut. După cum ţi am mai spus şi altădată, răbda­rea e cel mai important lucru. Trebuie să descâlcim iţele, una câte una, fără să ne pierdem răbdarea. Oricât de gravă este starea sănătăţii ei, trebuie să i găsim cauza, mai devreme sau mai târziu, şi să o punem pe picioare. Când te trezeşti în beznă, sin­gurul lucru pe care l poţi face este să închizi ochii şi să încerci să te obişnuieşti cu întunericul. Când ajunge la tine scrisoarea aceasta, Naoko va fi probabil deja internată în spital. Îmi pare rău că nu te am anunţat mai devreme, dar am socotit că e mai bine să ştii ce decizie s a luat. Lucrurile au evoluat, oricum, foarte rapid. Spitalul e bun şi doc­torii sunt renumiţi. Îţi dau adresa ei de acolo şi te rog să i scrii. Mă vor ţine la curent cu starea sănătăţii ei şi o să te anunţ şi pe tine. Sper în veşti bune. Ştiu că îţi este foarte greu, dar te implor, ţine te tare. Chiar dacă Naoko nu mai e aici, te aş ruga să îmi scrii şi mie din când în când.

La revedere.
*
În primăvara aceea am scris extrem de multe scrisori: una pe săptămână lui Naoko, câteva lui Reiko şi alte câteva lui Midori. Scriam în clasă, scriam la birou, acasă, cu Pescăruş în poală, scriam pe mesele goale de la restaurantul la care lucram, când nu aveam clienţi. Scrisorile păreau să mi sus­ţină viaţa ce ameninţa să se sfărâme în bucăţi.

Lui Midori i am scris că lunile aprilie şi mai au fost groaznice pentru că nu am putut sta de vorbă cu ea şi că era prima oară în viaţa mea când simţeam că primăverile sunt de a dreptul dureroase. Mai bine trei luni februarie la un loc decât o primăvară ca aceasta. Deşi ştiam că e prea târziu, ţineam să i spun că noua coafură îi venea foarte bine şi că era foarte drăguţă. În încheiere i am scris: „Lucrez la un restaurant italienesc acum şi bucătarul m a învă­ţat să prepar nişte spaghete extraordinare. Abia aştept să te tratez şi pe tine".

Mă duceam la facultate în fiecare zi, lucram la restaurant de două sau trei ori pe săptămână, vor­beam cu Itō despre cărţi şi muzică, citeam romanele lui Boris Vian pe care mi le împrumutase el, scriam scrisori, mă jucam cu Pescăruş, făceam spaghete, lucram în grădină, mă masturbam gândindu mă la Naoko şi mergeam destul de des la cinematograf.

Midori a început iar să mi vorbească pe la jumă­tatea lunii iunie, după două luni bune de tăcere încăpăţânată. La sfârşitul unuia dintre cursuri, s a aşezat în bancă lângă mine, şi a proptit bărbia în palmă şi a rămas aşa fără să zică nimic. Afară ploua. Începuse sezonul ploios şi simţeai ploaia până în măduva oaselor, chiar dacă nu bătea deloc vântul. După ce au ieşit toţi colegii noştri din sală, Midori a mai stat o vreme fără să spună un cuvânt, apoi şi a scos un Marlboro din buzunarul jachetei, a băgat ţigara în gură şi mi a întins chibriturile. I am aprins ţigara. Midori şi a ţuguiat buzele şi mi a suflat tot fumul în faţă.

— Îţi place coafura mea?

— E grozavă!

— Cât de grozavă?

— Capabilă să răstoarne copacii din toate pă­durile lumii, am zis eu.

— Chiar aşa crezi?

— Da, chiar aşa.

A rămas o vreme cu privirile aţintite pe mine, apoi mi a întins mâna dreaptă. I am strâns o cu putere. Midori a răsuflat uşurată, de parcă i s ar fi luat o piatră de pe inimă. Părea chiar mai uşurată decât mine. A scuturat scrumul pe jos şi s a ridicat în picioare.

— Hai să mâncăm! Mor de foame, spuse ea.

— Unde ai vrea să mergem? am întrebat.

— La restaurantul magazinului Takashimaya din Nihonbashi.

— De ce tocmai acolo?

— Din când în când am chef să merg acolo.

Am luat metroul până la staţia Nihonbashi. Pentru că plouase toată ziua, localul era aproape gol. Mirosea parcă a ploaie şi în magazin, iar vân­zătorii păreau dezorientaţi. Am intrat într un local mic de la subsol şi după ce am cercetat cu atenţie mostrele de plastic din vitrină, am comandat, fie­care, câte un meniu la cutie²⁸. Deşi era ora prânzului, puteai să numeri clienţii pe degete.

— O, Doamne, de când n am mai mâncat într un restaurant elegant! am exclamat eu, în timp ce beam ceaiul verde din ceşcuţa albă de porţelan, pe care numai într un asemenea restaurant o poţi găsi.

— Îmi plac grozav asemenea ieşiri, spuse Midori. Nu ştiu cum să ţi spun, dar am senzaţia că fac ceva deosebit. Cred că mi amintesc de copilărie, când îmi doream să ajung mai des în asemenea localuri, dar părinţii mei nu mă prea scoteau în lume.

— Eu nu mă pot plânge. Mamei îi plăcea la nebu­nie să intre în asemenea magazine.

— Norocosule!

— Da de unde! Eu nu mă prăpădesc după maga­zine universale.

— Vreau să spun că ai fost norocos că le păsa de tine şi că te scoteau în lume.

— Am fost singur la părinţi.

— Când eram mică, visam să pot mânca ce mi place, de una singură, în restaurantele din magazine universale. Visam şi eu, ce vrei? Dacă stau şi mă gândesc bine, nu e nimic amuzant în a mânca într un asemenea local, de unul singur. Mâncarea nu e gro­zavă, de obicei e aglomerat, atmosfera e îmbâcsită şi e multă gălăgie. Cu toate acestea, mai vin din când în când.

— Am fost tare trist în aceste două luni, am zis eu.

— Da, ştiu. Mi ai scris, spuse Midori, cu voce monotonă. Acum hai să mâncăm! Nu mă pot gândi la altceva.

Am mâncat toate bunătăţile din compartimentele cutiei în formă de semilună, am băut supa şi apoi ceaiul. După ce şi a terminat ţigara, Midori s a ridi­cat brusc şi şi a luat umbrela, fără o vorbă. M am ridicat şi eu şi mi am luat umbrela.

— Unde vrei să mergi acum? am întrebat o.

— Dacă am venit să mâncăm la un restaurant dintr un magazin universal, următorul popas este acoperişul, normal.

Deoarece ploua, nu mai era nimeni acolo sus. Magazinele cu alimente pentru animale şi casa de bilete pentru maşinuţe erau închise. Am desfăcut umbrelele şi ne am plimbat printre căluţii de lemn uzi de ploaie, printre scaunele şi tarabele din gră­dina de pe acoperiş. Nu mi venea să cred că există în inima oraşului Tokyo un loc atât de pustiu. Midori mi a spus că vrea să se uite prin telescop, aşa că am introdus o monedă şi i am ţinut umbrela deasupra capului.

Într un capăt al acoperişului se afla un colţişor acoperit, în care erau maşinuţe pentru copii. Ne am aşezat pe un podium ca să privim ploaia.