Pădurea norvegiană

— Hai, vorbeşte, spuse Midori. Ştiu că vrei să mi spui ceva.

— Nu vreau să mă scuz, dar am fost cu adevărat deprimat atunci şi creierii îmi erau parcă înceţoşaţi. Nu eram capabil să observ nimic. Am înţeles că, de fapt, tu erai cea care mă ţinea la suprafaţă abia după ce nu ne am mai văzut. În clipa în care te am pierdut, nu am mai fost capabil să mă adun, s a năruit totul.

— Poţi să ţi imaginezi cam cât de tristă şi de singură m am simţit fără tine în aceste două luni?

Nu eram pregătit pentru o asemenea declaraţie.

— Nu, am zis. Nici nu m am putut gândi la aşa ceva. Am crezut că eşti pur şi simplu supărată pe mine şi nu vrei să mă vezi.

— Cum poţi fi atât de prost? Bineînţeles că voiam să te văd! Ţi am spus doar că te plac! Şi când îmi place cineva, apoi chiar aşa e. Nu mi schimb sentimentele de la o zi la alta. Nici măcar atâta lucru nu ai înţeles?

— Aăă, ba da, însă...

— Vezi, de aceea am fost supărată pe tine. Îmi venea să ţi dau o sută de şuturi în fund. Adică, nu ne văzusem o grămadă de vreme şi când ne am întâlnit, erai cu gândurile doar la fata aia a ta şi nici măcar nu te ai uitat la mine. Cum să nu mă fi supărat? În afară de asta, m am gândit că poate ar fi bine pentru mine să nu ne vedem un timp ca să mi clarific o serie de lucruri.

— Adică?

— Relaţia dintre noi, normal. Ajunsesem să mi facă mai multă plăcere să fiu cu tine decât cu el. Nu ţi se pare ciudat... şi dificil? Bineînţeles că îmi este încă drag. E adevărat că e puţin cam egoist, îngust la minte şi un pic cam fascist, dar are o seamă de calităţi şi oricum e primul băiat cu care am avut o relaţie serioasă. Totuşi, tu însemni ceva cu totul special pentru mine. Când sunt cu tine, am impresia că toate lucrurile merg cum trebuie, am încredere în tine, te plac şi nu vreau să ţi dau drumul. Deoarece sentimentele mele erau din ce în ce mai confuze, m am dus la el şi l am întrebat ce să fac. Mi a cerut să nu te mai văd, ameninţându mă că rupe relaţia cu mine dacă ne mai întâlnim.

— Şi ce ai făcut?

— M am despărţit de el. Definitiv.

Midori a scos un Marlboro, a băgat ţigara în gură, şi a făcut paravan cu mâna, a aprins o şi a tras cu sete din ea.

— De ce?

— De ce? scânci ea. Eşti nebun? Ştii subjonctivul din engleză, ştii trigonometrie, îl citeşti pe Marx şi nu eşti capabil să înţelegi atâta lucru? De ce naiba mai întrebi? De ce mă pui în situaţia să ţi spun direct ceea ce ai putea foarte bine să simţi şi fără vorbe? Ţin la tine mai mult decât la el. Asta i tot! Mi ar fi plăcut să mă îndrăgostesc de un băiat mai arătos, dar dacă n a fost să fie... M am îndrăgostit de tine!

Am vrut să spun ceva, dar mi s a pus un nod în gât şi n am fost capabil să scot nici măcar o vorbă. Midori a aruncat ţigara într o băltoacă.

— Eşti drăguţ să scapi de expresia aia nenorocită de pe chipul tău? Mă faci să plâng. Nu fi îngrijorat, ştiu că eşti îndrăgostit de altcineva şi nu vreau de la tine decât o mică îmbrăţişare. Să ştii că mi a fost foarte greu aceste două luni.

Am deschis umbrela şi am luat o prin spatele jocurilor mecanice. Ne am îmbrăţişat şi buzele ni s au întâlnit. Simţeam mirosul ploii în părul şi în haina ei. Trupurile fetelor sunt atât de moi şi de calde! Îi simţeam sânii, prin haine, presându mi pieptul. De când nu m am mai apropiat de o fiinţă umană?

— Când ne am văzut ultima oară...în seara aceea, m am despărţit definitiv de el, spuse Midori.

— Te iubesc, i am spus. Din toată inima. Nu vreau să te mai las să pleci, dar pentru moment nu pot face nici o mişcare.

— Din cauza ei?

Am aprobat din cap.

— Te ai culcat cu ea?

— Doar o dată. Acum un an.

— Şi n ai mai văzut o de atunci?

— Ne am întâlnit de două ori, dar n am făcut dragoste.

— De ce? Nu te iubeşte?

— E greu de explicat. Este foarte complicat. Ne cunoaştem de foarte multă vreme şi nu mai ştiu ce să spun. Nici ea nu ştie. Tot ce pot să ţi mărturisesc este că am o anumită responsabilitate, ca om, şi nu pot să i întorc spatele. Cel puţin aşa simt acum... chiar dacă ea nu mă iubeşte.

— Să ştii, spuse Midori lipindu şi obrazul de piep­tul meu, că eu sunt o fiinţă umană, în carne şi oase şi prin venele mele curge sânge. Tu mă ţii în braţe şi eu îţi spun că te iubesc. Sunt gata să fac orice mi ceri. Oi fi eu puţin cam trăsnită, dar sunt copil bun, cinstit, muncesc din greu, sunt destul de drăguţă la faţă, am sâni frumoşi, fac mâncare gustoasă şi am moştenit jumătate din averea tatei. Pot fi o partidă bună, nu crezi? Dacă nu mă vrei, o să găsesc pe altcineva care să mă ia.

— Am nevoie de timp, am zis. Îmi trebuie timp ca să gândesc, să mi fac ordine în idei şi să iau o hotă­râre. Îmi pare rău, dar e tot ce ţi pot spune acum.

— Mă iubeşti din toată inima şi nu vrei să mi mai dai drumul, da?

— Este aşa cum am spus.

Midori s a tras puţin şi m a privit cu un zâmbet.

— Bine, aştept! Am încredere în tine, dar când o să mă iei, mă vei lua doar pe mine şi când o să mă ţii în braţe, te vei gândi numai la mine. Clar?

— Înţeleg exact ce vrei să spui.

— Poţi să mi faci ce vrei, dar să nu mă jigneşti. Am avut destule greutăţi în viaţă şi nu mai vreau. Acum îmi doresc să fiu fericită.

Am strâns o mai tare şi am sărutat o pe gură.

— Aruncă naibii umbrela aia şi strânge mă în braţe ca lumea!

— O să ne ude ploaia.

— Şi ce dacă? Vreau să nu te mai gândeşti la nimic şi să mă ţii strâns. Am aşteptat două luni încheiate această clipă!

Am pus umbrela jos şi am strâns o în braţe, pe ploaie. În jurul nostru nu se auzeau decât maşinile de pe autostradă. Ploua neîncetat, fără zgomot, şi eram uzi leoarcă din cap până n picioare: părul, obrajii, hainele.

— Ce ar fi să ne adăpostim undeva? am zis eu.

— Hai la mine. Nu e nimeni acasă. O să răcim dacă mai stăm aşa.

— Ai dreptate.

— Parcă am fi traversat un râu înot, spuse Midori, zâmbind. Ce senzaţie grozavă!

Am cumpărat un prosop mare de la raionul de lenjerie şi am intrat la toaletă, pe rând, să ne uscăm puţin părul. Am luat metroul, l am schimbat de câteva ori şi am ajuns la apartamentul ei din Myogadani. M a lăsat pe mine să fac duş primul şi apoi a făcut şi ea. Mi a dat un halat de baie să l îmbrac până mi se uscau hainele, iar Midori a îmbră­cat o cămaşă şi o fustă. Ne am aşezat la masa din bucătărie şi am băut cafea.

— Hai, vorbeşte mi despre tine, zise Midori.

— Ce anume vrei să ştii?

— Păi... de exemplu, ce nu ţi place?

— Carnea de pui, bolile venerice şi frizerii care vorbesc prea mult.

— Altceva?

— Nopţile de aprilie în care mă simt părăsit şi husele cu dantelă de pe telefoane.

— Altceva?

— Nu mi vine nimic altceva în minte.

— Prietenul meu, adică fostul meu prieten, ura o mulţime de lucruri. Nu i plăcea când purtam fuste prea scurte, când fumam, când mă ameţeam, când spuneam câte o prostie sau când îi criticam prie­tenii. Dacă vezi ceva la mine care nu ţi place, spu­ne mi fără nici o reţinere şi încerc să mă corectez.

— Nu cred că ar fi ceva, am spus eu după ce m am gândit puţin. Nu e nimic care să nu mi placă.

— Zău?

— Îmi place cum te îmbraci, îmi place ce faci şi ce spui, cum umbli şi cum te ameţeşti. Îmi place totul.

— Adică n ai nimic de obiectat?

— Nu ştiu ce ai putea schimba. Mai bine rămâi aşa cum eşti.

— Cât de mult mă iubeşti? întrebă Midori.

— Suficient de mult ca să pot transforma toţi tigri din junglă în unt, am spus eu.

— Hmmm, spuse Midori, satisfăcută. Mă mai iei o dată în braţe?

Ne am întins pe patul din camera lui Midori. Ne am îmbrăţişat şi ne am sărutat, ascultând ploaia. Am vorbit apoi vrute şi nevrute, de la formarea uni­versului şi până la preferinţa fiecăruia în ceea ce priveşte fiertul ouălor.

— Oare ce or fi făcând furnicile în zilele ploioase? întrebă Midori.

— N am idee, am zis. Ele sunt foarte muncitoare, aşa că probabil fac curat în cuib sau îşi inventariază agoniseala.

— Dacă sunt atât de harnice, de ce nu evoluează şi ele? Au rămas furnici de când lumea şi pământul.

— Nu ştiu, am spus eu. Probabil că structura trupului lor nu le permite nici o evoluţie... În com­paraţie cu maimuţele, să zicem.

— Văd că sunt o mulţime de lucruri pe care nu le ştii. Watanabe, eu credeam că tu ştii totul.

— Lumea e mare! am exclamat eu.

— Munţi înalţi, oceane adânci.

Midori şi a strecurat mâna pe sub halatul meu şi mi a apucat penisul. Stăpânindu şi emoţia, a spus:

— Hei, Watanabe! Să ştii că nu glumesc, dar chestia asta nu merge. E prea mare şi prea tare ca să intre. Zău, crede mă.

— Glumeşti, am spus eu, oftând.

— Normal că glumesc, spuse ea, chicotind. Stai liniştit. Sunt sigură că o să se potrivească. Te deran­jează dacă o examinez puţin?

— Te rog.

Midori se vârî sub pătură, îmi pipăi penisul şi îmi cântări testiculele în palmă. Apoi scoase capul şi exclamă:

— Îmi place! Nu te flatez... zău că mi place!

— Îţi mulţumesc, i am spus eu, simplu.

— Watanabe, ştiu că nu vrei să te culci cu mine... până nu lămureşti lucrurile acelea, nu?

— Nu că nu vreau, vreau al naibii de tare, dar nu mi se pare cinstit.

— Eşti îngrozitor de încăpăţânat. Dacă aş fi în locul tău, eu aş face o şi m aş gândi pe urmă.

— Vorbeşti serios?

— Nu, glumeam, spuse Midori, aproape şoptit. Probabil că n aş face o nici eu dacă aş fi în locul tău. Şi exact asta îmi place la tine...îmi place la nebunie!

— Cât de tare îţi place? am întrebat o eu, dar Midori nu mi a răspuns. Se lipi de mine, îşi apropie buzele de sfârcurile mele şi începu să şi mişte, încet, mâna cu care îmi cuprinsese penisul. Primul lucru care m a străfulgerat a fost diferenţa dintre ea şi Naoko, dintre felul cum îşi mişcau mâinile. Amân­două erau minunate şi o făceau cu răbdare, dar exista o deosebire între ele. Simţeam cu totul altceva acum.

— Hei, Watanabe, te gândeşti la fata aceea?

— Nici vorbă, am minţit eu.

— Serios?

— Serios.

— Mi ar displăcea grozav, spuse Midori.

— Nu mă pot gândi la nimeni altcineva acum, am zis.

— Vrei să mi pipăi sânii sau acolo, jos? întrebă Midori.

— Normal că vreau, dar cred că mai bine mă abţin. Sunt prea multe deodată.

Midori a dat din cap, şi a băgat mâna liberă sub pătură şi şi a scos chiloţii, punându i apoi în dreptul penisului.

— Poţi să ejaculezi în ei, spuse ea.

— Da, dar ţi i murdăresc.

— Termină o dată cu prostiile, mă faci să plâng. N am decât să i spăl, aşa că nu te mai abţine, dă i drumul! Dacă te îngrijorează chiloţii mei, poţi să mi cumperi alţii... sau te împiedică să ejaculezi pentru că sunt ai mei?

— Nici vorbă!

— Atunci, hai!

După ce am terminat, Midori mi a examinat sperma.

— Maaaamă, ce cantitate! spuse ea, admirativ.

— Cam multă, nu?

— Nu, e bine, nu mă deranjează. Prostuţule! Scoate din tine câtă vrei, spuse ea, râzând, şi apoi mă sărută.

Seara, Midori s a dus la cumpărături prin apro­piere şi mi a pregătit cina. Am mâncat tempura, mazăre, orez şi am băut bere, la masa din bucătărie.

— Hai, mănâncă mult şi fabrică multă spermă, spuse Midori. Apoi te ajut eu să scapi de ea.

— Îţi mulţumesc mult, am zis.

— Ştiu tot felul de şiretlicuri învăţate de prin revistele pentru femei pe care le aveam în librărie. La un moment dat, exista chiar o ediţie specială, care le învăţa pe femei ce să le facă soţilor în peri­oadele proaste, când nu se puteau culca cu ei. Există o grămadă de modalităţi. Vrei să le încercăm?

— Abia aştept, am zis eu.

Mi am luat la revedere de la Midori, am cumpărat un ziar din gară, dar când l am deschis în tren, mi am dat seama că nu aveam nici un chef de ziar şi că, de fapt, nici nu înţelegeam ce scrie în el. Nu eram capabil decât să privesc, absent, la pagina aceea tipărită şi să mă întreb ce o să se întâmple cu mine de acum încolo, cum se vor schimba lucrurile. Aveam senzaţia că totul vibra în jurul meu. Am oftat adânc şi am închis ochii. Nu regretam nimic din ceea ce făcusem în ziua aceea. Ştiam că dacă era să o iau de la capăt, aş fi făcut exact aceleaşi lucruri, aş fi trăit exact în acelaşi fel: aş fi ţinut o pe Midori în braţe, pe acoperiş, în ploaie şi apoi, în patul ei, aş fi lăsat o să şi plimbe degetele pe penisul meu, până la punc­tul culminant. Nu aveam nici o îndoială în legătură cu asta. O iubeam pe Midori şi eram fericit că s a întors la mine. Eram absolut convins că noi doi ne puteam înţelege de minune. După cum spusese şi ea, era o fată normală, vie, căreia îi curgea sânge în vene şi îşi lăsa trupul moale şi cald în braţele mele. Abia m am abţinut să nu o dezbrac, cu mâinile mele, şi să mă scufund în căldura trupului ei, dar nu am fost capabil să o opresc o dată ce a început să şi mişte, încet, degetele pe penisul meu. Voiam s o facă, voia şi ea şi, în plus, ne iubeam. Cine ar fi putut o opri? Da, o iubeam pe Midori şi probabil că ştiam de multă vreme, dar n am vrut să recunosc.

Problema mea era că, dată fiind starea sănătăţii ei, nu puteam să i explic lui Naoko ce se întâmpla. Şi dacă ar fi fost sănătoasă, tot mi ar fi fost greu, dar acum chiar nu i puteam spune că m am îndră­gostit de altă fată. În plus, o mai iubeam pe Naoko... aşa ciudată cum era dragostea noastră. Undeva, în sufletul meu, se afla un locşor dedicat numai şi numai ei.

Ceea ce puteam face, însă, era să i scriu lui Reiko şi să i mărturisesc adevărul. Stăteam pe verandă, priveam ploaia şi grădina, noaptea, şi îmi formulam fraze în minte. M am dus apoi la birou şi am scris scrisoarea. „Îmi displace teribil faptul că sunt nevoit să ţi scriu o asemenea scrisoare" am început eu. I am povestit pe scurt relaţia mea cu Midori şi i am explicat ce se întâmplase în ziua respectivă.
Am iubit o întotdeauna pe Naoko şi încă o mai iubesc, dar între Midori şi mine există o încredere nestrămutată, o forţă irezistibilă care mă proiectează în viitor. Dragostea mea pentru Naoko este liniş­tită, blândă, transparentă, dar pentru Midori simt cu totul altceva. Dragostea mea pentru Midori e pe picioarele ei, trăieşte, respiră, pulsează, mă cutre­mură de a dreptul. Nu ştiu ce să fac, sunt teribil de confuz. Nu încerc să mă scuz, dar cred că am trăit cât am putut de cinstit. Nu am minţit niciodată pe nimeni şi am avut mereu grijă să nu jignesc lumea, iar acum mă trezesc, azvârlit, în acest labirint fără ieşire. Cum e posibil aşa ceva? Nu mi pot explica şi gata! Nu ştiu ce să fac. Reiko, eşti singura care mi poate da un sfat.
Am lipit timbre pe plic şi am expediat o expres în aceeaşi seară.

Răspunsul lui Reiko a sosit după cinci zile, pe data de 17 iunie.

Mai întâi veştile bune.

Se pare că Naoko îşi revine mai repede decât ne am fi aşteptat. Am vorbit cu ea la telefon şi mi s a părut foarte coerentă. S ar putea să se reîntoarcă în curând la sanatoriu.

Şi acum despre tine.

Părerea mea este că prea despici firul în patru. A iubi e un lucru minunat şi dacă dragostea este sin­ceră, nu ştiu cum poţi să te consideri prins, din acest motiv, într un labirint fără ieşire. Nimeni nu ar gândi astfel. Te rog să ai mai multă încredere în tine. Sfatul meu este foarte simplu. Mai întâi de toate, dacă această Midori te fascinează atât de mult, mi se pare normal să te fi îndrăgostit de ea. Lucrurile pot merge bine sau pot sfârşi prost, dar aşa e dra­gostea. Este absolut firesc să dai frâu liber senti­mentelor o dată ce ele au pus stăpânire pe tine. Eu, cel puţin, aşa consider. Este şi aceasta o manifes­tare a sincerităţii.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte legăturile tale sexuale cu Midori, este problema ta şi numai a ta. Eu chiar nu ştiu ce să zic. Discută cu Midori şi ajungeţi singuri la o concluzie rezonabilă.

În al treilea rând, te rog să nu i povesteşti nimic din toate acestea lui Naoko. Dacă nu vei mai avea încotro şi chiar va trebui să îi spui, atunci o să ne sfătuim şi o să vedem cum e mai bine să procedăm. Deocamdată îţi cer să păstrezi tăcere desăvârşită. Ai încredere în sfaturile mele.

În al patrulea rând, chiar dacă tu, care ai fost pentru Naoko un sprijin atât de puternic, nu mai nutreşti sentimente de dragoste pentru ea, o mai poţi încă ajuta în multe alte feluri. Te rog nu te mai frământa atât de mult. Noi toţi (vreau să zic că noi toţi în­seamnă şi cei normali şi cei mai puţin normali) suntem nişte fiinţe imperfecte care trăim într o lume imperfectă. Nu ne măsurăm acţiunile şi sentimen­tele cu rigla sau cu raportorul şi nici nu putem să trăim cu precizia unui cont bancar, nu? Ce zici? Dacă e să mă iau după ceea ce simt, aş putea spune, cred, că Midori este o fată minunată. Din scrisoarea ta reies clar motivele pentru care te a fascinat. Şi înţeleg de ce ţii şi la Naoko în acelaşi timp. Nu cred că ai comis vreun păcat. Asemenea lucruri se în­tâmplă frecvent în lumea asta largă. Ştii ce imagine mi a venit în minte acum? într o zi senină, te plimbi cu barca pe un lac splendid şi îţi vine să exclami că cerul şi lacul sunt minunate. Te rog, nu te mai consuma fără rost. Totul se petrece aşa cum îţi este scris şi chiar dacă faci eforturi să nu superi pe nimeni, lumea tot se supără dacă a venit momen­tul să se supere. Aşa i viaţa, ce să i faci! Nu vreau să ţi fac morală, dar chiar cred că a venit timpul să înveţi şi tu asemenea lucruri. Eu am impresia că uneori vrei să determini viaţa să intre într un cala­pod de al tău. Nu se poate! Dacă nu vrei să ţi pe­treci zilele într un spital de boli mintale, deschide ţi puţin sufletul şi lasă viaţa să şi urmeze cursul ei firesc. Eu sunt o femeie slabă şi imperfectă, dar tot am momente când gândesc că viaţa este foarte fru­moasă. Crede mă că ţi spun adevărul. Te implor, fii mai fericit! Te rog să faci în aşa fel încât să fii fericit.

Cred că nu e cazul să ţi spun cât de rău îmi pare că relaţia ta cu Naoko nu va avea un sfârşit fericit. Dar cine ştie oare ce e bine şi ce nu? De aceea, sinchiseşte te mai puţin de alţii şi, ori de câte ori ţi se iveşte prilejul, te rog să fii fericit. Îţi spun din proprie experienţă că dacă scapi asemenea şanse —şi ele nu sunt decât două trei în viaţă — o să regreţi apoi câte zile vei trăi.

Eu cânt în fiecare zi la chitară, nu pentru cineva anume. Poate pentru tine n are nici un haz ce ţi spun eu... Trebuie să ţi mai mărturisesc că urăsc nopţile întunecate şi ploioase. Sper că voi mai avea totuşi prilejul să mănânc struguri în camera în care vă aflaţi voi doi, adică tu şi Naoko, iar eu să vă cânt la chitară.

Pe curând.

Ishida Reiko

Capitolul al unsprezecelea

Reiko mi a mai trimis câteva scrisori după ce a murit Naoko, scriindu mi că n a fost vina mea, că de fapt n a fost vina nimănui şi că moartea lui Naoko n a putut fi oprită, aşa cum nu poţi opri ploaia. Nu i am răspuns. Ce i aş fi putut scrie? La ce bun? Naoko nu mai există în lumea aceasta, ea nu mai este decât un pumn de cenuşă.

Funeraliile au avut loc, discret, la sfârşitul lunii august şi după terminarea lor m am întors la Tokyo, anunţându mi imediat gazda că am să lipsesc o peri­oadă de timp, iar patronul, că nu voi putea merge, o vreme, la slujbă. I am scris un bileţel lui Midori, în care o anunţam, cu inima strânsă, că deocamdată nu i puteam spune nimic, dar o rugam să mai aibă puţină răbdare. În următoarele trei zile am stat prin cinematografe de dimineaţa până seara. După ce am văzut toate filmele noi din Tokyo, mi am îndesat lucrurile în rucsac, mi am scos toţi banii din cont şi am pornit spre gara Shinjuku, urcându mă în primul expres care s a nimerit.

Nu mi aduc aminte nici pe unde am umblat, nici cum am călătorit. Îmi amintesc perfect privelişti, sunete, mirosuri, dar numele localităţilor s au pier­dut în ceaţă. Nu mai ştiu nici măcar ce am văzut mai întâi sau la urmă. Călătoream dintr o localitate în alta cu trenul, cu autobuzul sau făceam autostopul, şi mă luau camionagiii pe locul din stânga²⁹. Îmi întindeam sacul de dormit pe locuri virane, prin gări, prin parcuri, pe malurile râurilor sau pe plajă. Chiar m au lăsat într o noapte să dorm la poliţie, iar în alta am dormit în cimitir. Puteam dormi oriunde, atâta vreme cât nu încurcam pe nimeni şi cât puteam să zac oricât îmi făcea mie plăcere. Când oboseam, mă băgăm în sacul de dormit, luam câteva înghiţituri de whisky ieftin şi dormeam buştean. Erau localităţi în care lumea, drăguţă, îmi aducea chiar de mâncare sau spirale împotriva ţânţarilor, iar în alte părţi erau şi unii mai puţin drăguţi care chemau poliţia şi mă izgoneau de prin parcuri. Oricum nu conta. Singurul lucru pe care l doream era să dorm în localităţi pe care nu le cunoşteam.

Când rămâneam fără bani, munceam trei patru zile şi îmi câştigam banii de care aveam nevoie pen­tru o perioadă de timp. Se găsea oriunde ceva de lucru pentru mine. Nu aveam o destinaţie anume în minte, ci pur şi simplu mă mutam dintr o localitate în alta. Lumea cea mare e plină de lucruri ciudate şi de persoane stranii. La un moment dat i am tele­fonat lui Midori. Îmi era cumplit de dor de vocea ei.

— Să ştii că şcoala a început de mult, mi a spus ea. La unele cursuri ni se cer deja referate. Ce naiba ai de gând? Ai lipsit deja trei săptămâni. Unde eşti şi ce faci?

— Îmi pare rău, dar încă nu mă pot întoarce la Tokyo. Nu încă.

— Doar atâta ai să mi spui?

— Acum nu sunt în stare de mai mult. Poate în octombrie...

Midori mi a trântit receptorul în nas.

Mi am văzut mai departe de drumurile mele. Mai poposeam din când în când la câte un hotel ieftin ca să fac baie şi să mă bărbieresc. Privindu mă în oglin­dă, realizam şi eu în ce hal ajunsesem. Pielea îmi crăpase de la soare, ochii mi se înfundaseră în orbite, pe obraji aveam pete şi tăieturi inexplicabile. Ară­tam de parcă tocmai mă târâsem afară dintr o văgăună. Nu mi venea să cred, şi totuşi eram eu.

La un moment dat, mă aflam undeva pe coasta de nord a mării, în Tottori sau la nord de Hyogo. Îmi era uşor să umblu pe malul mării şi puteam găsi întotdeauna un loc confortabil pentru odihnă. Nisipul era plăcut ca aşternut. Apoi adunam lemne care pluteau pe apă şi făceam focul la care prăjeam peştele cumpărat de la pescărie. Beam nişte whisky şi în timp ce ascultam vuietul valurilor, mă gândeam la Naoko. Mi se părea cumplit de ciudat că ea a murit şi că nu mai face parte din lumea aceasta. Nu puteam pur şi simplu să accept această realitate. Nu mi venea să cred. Am auzit cu urechile mele când s au bătut ultimele cuie în capacul sicriului şi totuşi refuzam să cred că ea a trecut în nefiinţă.

Imaginea ei îmi era încă mult prea vie în minte. Nu puteam să uit cum îmi cuprinsese penisul în gură şi încă mai trăiam senzaţia părului ei lung mângâindu mi abdomenul. Îi simţeam căldura trupului şi respiraţia şi retrăiesc parcă momentul orgasmu­lui. Îmi aduceam aminte de toate acestea de parcă s ar fi petrecut cu cinci minute în urmă. Aveam impresia că Naoko era lângă mine şi dacă întindeam mâna, o atingeam. Dar ea nu era lângă mine, trupul ei nici nu mai exista pe lume.

Oare de ce figura lui Naoko mă obseda în nopţile în care nu puteam dormi? Pur şi simplu nu eram capabil să i alung imaginea. S au adunat în mine mult prea multe amintiri, şi dacă una singură dintre ele îşi croia drum spre suprafaţă, toate celelalte năvăleau după ea, iar eu mă simţeam incapabil să le stăvilesc.

Aveam senzaţia că o ating pe Naoko cea îmbră­cată în pelerină galbenă de ploaie, curăţind colivia păsărilor şi ducându le de mâncare. Îmi trecea prin faţa ochilor imaginea tortului pe jumătate turtit şi cămaşa udă de lacrimile lui Naoko. De fapt, plouase şi în seara respectivă. În iarna aceea m am plimbat cu Naoko, îmbrăcată în haina din păr de cămilă. Îşi purta părul strâns cu o agrafă mare şi o pipăia mereu să vadă dacă stă bine. Naoko ce mă scruta cercetător cu ochii ei limpezi, era îmbrăcată în cămaşă albastră de noapte şi şedea, cu genunchii la bărbie, pe canapea.

Toate aceste imagini mă izbeau cu violenţă, una după alta, asemenea unor valuri puternice care voiau parcă să mă poarte spre un ţinut straniu... O lume în care să trăiesc împreună cu moarta. In lumea aceea Naoko trăia, vorbea cu mine, ne îmbrăţişam. Era o lume în care moartea nu însemna sfârşitul vieţii, ci făcea parte integrantă din viaţă. Naoko continua să trăiască cu moartea în ea.