Pe aripile vântului

După aceste vizite, Scarlett nu mai simţi nici o dorinţă să meargă să i vadă pe Tarleton i. Acum, când cei patru băieţi nu mai erau, când plantaţia arsese şi restul familiei se îngrămădea în mica locuinţă a vechilului, nu se putea hotărî să meargă să i vadă. Dar Suellen şi Carreen o rugară atât de mult, şi Melanie declară că n ar fi frumos să nu i viziteze acum când domnul Tarleton se întorsese din răz­boi, încât într o duminică o porniră toate patru.

Fu încercarea cea mai grea.

În timp ce căruţa suia aleea şi trecea prin faţa ruinelor casei, fetele o zăriră pe Beatrice Tarleton. Îmbrăcată într un vechi costum de amazoană, cu cravaşa sub braţ, era coco­ţată pe gardul din jurul padocului, privind tristă în gol. Alături de ea, cu aerul tot atât de trist ca şi al stăpânei sale, era aşezat micul negru cu picioarele strâmbe care i dresase toţi caii.

Padocul, odinioară plin de mânji zburdalnici şi de iepe blânde, nu mai adăpostea decât un catâr, acela cu care domnul Tarleton revenise din război.

— Vă jur că nu ştiu ce să mă mai fac acum când drăguţii mei s au dus, declară doamna Tarleton, lăsându se să alu­nece jos, pe pământ.

Auzind o, ai fi crezut că face aluzie la cei patru fii morţi, dar tinerele ştiau foarte bine că nu se gândea decât la caii ei.

— Toţi frumoşii mei cai au murit. Şi biata mea Nellie! Ah, de aş avea o măcar pe Nellie! Ei bine, nu mi a mai rămas decât un blestemat de catâr. Da, un blestemat de catâr îndrăcit, repetă ea aruncând o privire indignată dobitocu­lui cu pielea julită. E o insultă adusă memoriei scumpilor mei pur sânge să ţin un catâr în padocul lor. Catârii nu sunt decât nişte bastarzi, şi creşterea lor ar trebui interzisă.

De nerecunoscut sub barba lui stufoasă, Jim Tarleton ieşi din casa vechilului spre a veni să le salute; apoi cele patru fiice ale doamnei Tarleton, toate cu părul roşu şi toate îmbrăcate cu rochii peticite, ieşiră la rândul lor, strigând la vreo duzină de câini mari, negri şi roşcaţi, care auzind voci străine începuseră să latre. Familia avea un aer de veselie artificială şi studiată, care pe Scarlett o îngheţă mai mult decât amărăciunea Fontaine ilor la Mimosa şi teama lui Cathleen la Pine Bloom.

Tarleton ii stăruiră ca tinerele să rămână la masă. Primeau atât de puţine vizite, încât voiau să profite ca să mai afle veşti noi. Scarlett era grăbită să plece, atât o apăsa atmosfera casei, dar Melanie şi cu surorile ei mai mici ţineau să mai rămână, şi toate patru mâncară, dar nu pe săturate, câteva bucăţele de carne şi puţină mazăre uscată care se serviră la masă.

De altfel, masa sărăcăcioasă fu prilej de glume, şi buna dispoziţie spori când micile Tarleton descriseră, ca şi cum ar fi fost vorba de glume amuzante, expedientele la care recurgeau ca să se îmbrace. Melanie le urmă pilda şi o surprinse pe Scarlett povestind cu o vioiciune neaştep­tată de zilele grele de la Tara, râzând de lipsurile pe care le îndurau. Scarlett de abia avea curajul să vorbească. Odaia îi părea atât de goală fără cei patru băieţi Tarleton, cu aerele lor elegante, cu ţigările şi ironiile lor. Şi dacă odaia îi părea goală ei, ce trebuiau să simtă Tarleton ii care arătau veci­nelor lor chipuri surâzătoare!

Carreen nu vorbise prea mult în timpul mesei, dar la sfârşit se strecură lângă doamna Tarleton şi i şopti câteva cuvinte la ureche. Chipul doamnei Tarleton se întunecă, surâsul i se stinse şi înconjură cu braţul ei talia subţire a lui Carreen. Amândouă ieşiră, şi Scarlett, care nu mai putea sta locului, le urmă. Traversară grădina şi Scarlett îşi dădu seama că se ndreptau spre cimitirul familiei. Nu le mai putea părăsi acum. Ar fi fost prea nepoliticos să meargă să i regăsească pe ceilalţi. Dar de ce Dumnezeu o târa Carreen pe doamna Tarleton la mormântul fiilor ei, când Beatrice îşi dădea atâta silinţă să rămână vitează?

Sub cedrii întunecoşi, între cele patru ziduri de cără­midă ale cimitirului, se zăreau două monumente de mar­mură noi, atât de noi încât ploaia nu avusese timpul să le stropească cu praf roşu.

— Le avem de săptămâna trecută, vorbi cu mândrie doamna Tarleton. Domnul Tarleton s a dus la Macon şi le a adus cu căruţa.

Monumente! Cât trebuie să fi costat! Deodată, situaţia Tarleton ilor nu mai inspiră aceeaşi durere lui Scarlett ca la început. Oameni în stare să şi risipească banii pe pietre funerare, atunci când mâncarea costa preţuri nebune, nu meritau să te interesezi de nenorocirile lor. Şi, colac peste pupăză, pe fiecare din monumente erau gravate mai multe rânduri de inscripţii. Cu cât erau mai multe inscripţii, cu atât costa mai scump. Îşi pierduseră probabil toţi capul! Şi trebuie să fi costat scump să aducă şi trupurile celor trei fraţi... da, numai a trei dintre ei, căci niciodată nu fusese găsită nici cea mai mică urmă din Boyd.

Între mormintele lui Brent şi Stuart se ridica un mo­nument pe care se citea: "Frumoşi şi fermecători în viaţă, n au fost despărţiţi nici în moarte"; pe celălalt monument erau săpate numele lui Boyd şi Tom, şi ceva în latineşte, care începea cu Dulce et..., dar Scarlett nu înţelese nimic fiindcă pe vremea când fusese la Institutul pentru domni­şoare din Fayetteville reuşise să scape de latină!

Atâţia bani pentru monumente! Fără îndoială că erau scrântiţi. Scarlett era tot atât de furioasă ca şi când ar fi risipit propriii ei bani.

Ochii lui Carreen străluceau de un foc straniu:

— Găsesc că e foarte frumos, şopti ea arătând spre primul monument.

Evident, Carreen găsea că era foarte frumos, căci tot ce era cât de cât sentimental o emoţiona.

— Da, zise doamna Tarleton cu o voce dulce, ne am gândit că ar fi foarte bine aşa... au murit aproape în acelaşi timp. Stuart a fost omorât primul. Brent a ridicat steagul, pe care fratele lui l a lăsat să cadă, şi a fost ucis la rândul său...

În timp ce tinerele femei se întorceau la Tara în căruţă, Scarlett începu să se gândească la tot ceea ce văzuse la vecinii ei şi nu se putu împiedica să evoce vechile timpuri de glorie ale comitatului, când casele spaţioase erau pline de invitaţi şi când banii curgeau gârlă, când bordeiele erau pline de negri şi pe ogoarele bine lucrate creştea mândru bumbacul.

"Încă un an, şi toate ogoarele vor fi pline de puieţi de pini", îşi zise ea; şi plimbând o privire asupra pădurilor din jur, se înfioră. "Fără negri, abia de ne vom putea duce viaţa. Fără negri, nimeni nu poate pune pe picioare o mare plantaţie. O mulţime de ogoare vor rămâne părăginite şi pădurile vor recâştiga teren. Nimeni nu va putea cultiva mult bumbac, şi atunci ce vom deveni? Ce vor deveni oamenii de la ţară? La oraş te descurci mai uşor. Lumea în oraşe s a descurcat întotdeauna. Dar noi, oamenii de la ţară, ne vom întoarce cu o sută de ani în urmă, pe timpul când pionierii stăteau în cabane de lemn, zgâriau cu plugul câţiva acri de pământ şi trăiau ca văi de ei."

"Nu!" îşi zise cu îndârjire Scarlett. "La Tara nu se vor petrece aşa lucrurile, chiar de va trebui să împing eu însămi la plug. Comitatul ăsta, statul ăsta întreg, n au decât să se lase recucerite de păduri dacă au poftă, dar eu nu voi lăsa Tara. N am nici un chef să mi risipesc banii pe monu­mente funerare, sau să mi trec timpul bocind din cauza nenorocirilor aduse de război. Voi găsi un mijloc să ieşim din încurcătură. Ştiu bine că ar fi uşor dacă toţi bărbaţii n ar fi murit în război. Pierderea negrilor nu i răul cel mai mare; răul cel mai mare e pierderea tuturor bărbaţilor, a tuturor bărbaţilor noştri tineri. Scarlett se gândi din nou la cei patru Tarleton i, la Joe Fontaine, la Raiford Calvert, la fraţii Munroe, la toţi tinerii din Fayetteville şi din Jonesboro ale căror nume le citise pe listele morţilor. "Dacă ar fi rămas destui, am fi putut încă să încercăm ceva..."

Un gând nou îi trecu prin minte... dacă ar avea chef să se remărite vreodată? Bineînţeles că nu ţinea. O dată – era de ajuns. De altfel, singurul bărbat pe care l a dorit vreo­dată era Ashley, şi Ashley era însurat, admiţând că ar mai fi încă în viaţă. Dar, în fine, dacă ar apuca o fantezia să se remărite? Pe cine ar putea să ia? Mai bine să nu se mai gândească, era îngrozitor...

— Melly, zise ea, ce vor deveni fetele din Sud?

— Ce vrei să spui?

— Exact ce am spus. Ce vor deveni? Nu mai e nimeni să le ia în căsătorie. Melly, cu miile astea de morţi, vor fi mii de femei în tot Sudul care vor muri fete bătrâne.

— Şi care nu vor avea niciodată copii, adăugă Melanie, pentru care asta era principalul.

Fireşte că Suellen, care era aşezată la spatele căruţei, se gândise la asta şi altă dată, căci începu deodată să plângă. De la Crăciun nu mai primise nici o ştire de la Frank Kennedy. Nu ştia dacă era din cauza serviciului poştal neregulat, sau pur şi simplu Frank îşi bătuse joc de senti­mentele ei şi o uitase. Sau poate că fusese omorât în ultimele zile ale războiului! Ar fi fost mai bine decât s o fi părăsit. Era cel puţin ceva demn într o iubire sfărâmată din cauza morţii, ca în cazul lui Carreen şi al Indiei Wilkes, dar să fii părăsită de logodnic!...

— O, pentru numele lui Dumnezeu, taci! zise Scarlett.

— Ce ţi pasă ţie, sughiţă Suellen. Cel puţin tu ai fost măritată, şi ai un copil, şi apoi toată lumea ştie că şi alţi bărbaţi s au învârtit în jurul tău. Dar eu! Şi mai eşti şi răutăcioasă cu mine, şi mi reproşezi că nu mă mărit, parcă ar fi vina mea. Eşti groaznică!

— O, taci! Ştii bine că mi e lehamite de oamenii care se vaită întruna. Ştii foarte bine că bătrânul tău adorator cu favoriţi n a murit şi că se va întoarce şi o să vă căsătoriţi. Totul se va aranja. Dar, dacă aş fi în locul tău, mai bine aş rămâne fată bătrână decât să mă mărit cu el.

Liniştea se restabili în căruţă şi Carreen o consolă pe sora ei, mângâind o uşor, dar cu gândul în altă parte. Se revedea cu trei ani în urmă, călărind pe câmp alături de Brent Tarleton. Ochii ei strălucitori îi trădau exaltarea.

— Ah, zise Melanie cu tristeţe, cum va arăta Sudul nostru fără frumoşii lui tineri? Ce ar fi devenit Sudul dacă ei ar fi trăit? Ce bine ne ar prinde acum curajul lor, energia şi inteligenţa lor! Scarlett, noi care avem băieţi, trebuie să i creştem ca să înlocuiască într o zi pe bărbaţii care au pierit, să fie viteji ca ei!

— Nu vor mai fi niciodată bărbaţi ca ei, zise Carreen cu o voce dulce. Nimeni nu i va putea înlocui.

Tinerele femei făcură restul drumului în tăcere.

Într o zi, Cathleen Calvert sosi la Tara pe la apusul soarelui. Pusese şaua pe cel mai nenorocit catâr pe care l văzuse Scarlett vreodată, un dobitoc amărât, şchiop şi bleg. Cathleen, de altfel, nu arăta mai atrăgătoare. Era îmbrăcată cu o rochie de stambă spălăcită, din acelea pe care le purtau odinioară slujnicele negrese, iar pălăria îi era prinsă sub bărbie cu o bucată de sfoară. Se opri în faţa scării, dar rămase călare pe catâr. Scarlett şi Melanie, care stăteau pe verandă admirând apusul soarelui, coborâră scările şi îna­intară până la ea. Cathleen era tot atât de palidă şi de trasă la faţă ca şi Cade în ziua vizitei lui Scarlett, albă şi fragilă de părea că s ar sparge în bucăţi dacă ar vorbi. Totuşi, se ţinea dreaptă şi şi salută cu capul sus prietenele.

Deodată, Scarlett îşi aminti de ziua picnicului de la Wilkes i, când ea şi cu Cathleen vorbiseră în şoaptă despre Rhett Butler. Ce frumoasă şi sănătoasă fusese Cathleen, îmbrăcată cu rochia de organdi bleu, cu trandafiri parfu­maţi la cingătoare, şi pantofiori de catifea neagră legaţi cu şnur în jurul gleznelor fine! Şi acum, nu mai rămăsese nici urmă din fata aceea în persoana stând ţeapănă pe catâr.

— Nu, mulţumesc, nu cobor, zise ea. Veneam numai să vă spun că mă mărit.

— Ce?

— Cu cine?

— Caty, e minunat!

— Când?

— Mâine, răspunse Cathleen foarte calmă, şi la sunetul vocii ei surâsul celor două femei îngheţă pe buze. Da, am venit să vă spun că mă mărit mâine la Jonesboro... şi că nu vă invit să asistaţi la ceremonie.

Scarlett şi cu Melanie, surprinse, primiră aceste cu­vinte fără să spună nimic. Apoi Melanie întrebă:

— E cineva pe care l cunoaştem, draga mea?

— Da, zise Cathleen. E domnul Hilton.

— Domnul Hilton?

— Da, domnul Hilton, vechilul nostru.

Scarlett nu fu măcar în stare să spună "Oh!", dar Cathleen, aţintind ochii asupra Melaniei, zise pe un ton îndârjit:

— Dacă plângi, Melly, va fi prea mult pentru mine. Am să mor!

Melanie plecă încet capul şi i mângâie piciorul, încăl­ţat cu un pantof făcut în casă, care ieşea din scară.

— Şi nu mă mângâia. N aş putea să rabd nici asta!

Melanie lăsă să i cadă mâna.

— Ei, trebuie să plec. Venisem numai să vă spun. Şi Cahleen îşi reluă masca palidă, dureroasă. Trase de hăţuri.

— Cum îi mai e lui Cade? întrebă Scarlett, neştiind ce să spună ca să rupă cumplita tăcere care se lăsase.

— Moare, răspunse Cathleen cu voce tristă. Şi voi face tot ce mi stă în putinţă ca să moară liniştit, fără să se chinuiască pentru viitorul meu. Înţelegeţi, mama mea vi­tregă şi copiii pleacă mâine în Nord, unde vor rămâne definitiv. Ei, trebuie să plec.

Melanie îşi înălţă capul şi întâlni privirea îndârjită a lui Cathleen. Ochii Melaniei erau plini de lacrimi şi se putea citi în ei că înţelege. Cathleen schiţă un fel de surâs, sau mai bine zis o schimonositură asemănătoare celei pe care o fac copiii curajoşi care nu vor să plângă. Scarlett, uluită, nu ajungea să priceapă că vecina lor se va căsători cu un vechil... Cathleen, fiica unui plantator bogat, Cathleen ca­re, în afară de ea, avusese mai mulţi adoratori ca oricare altă fată din comitat.

Cathleen se aplecă, şi Melanie se înălţă în vârful picioarelor. Se îmbrăţişară. Apoi Cathleen trase de hăţuri şi catârul o porni.

Cu faţa în lacrimi, Melanie o privi îndepărtându se. Scarlett, mirată, făcu la fel.

— E oare nebună, Melly? Nu i cu putinţă să fie îndră­gostită de el.

— Îndrăgostită? O, Scarlett, cum poţi să insinuezi o asemenea grozăvie? O, biata Cathleen! Bietul Cade!

— Aiurea! strigă Scarlett care începuse să şi piardă răbdarea.

Până la urmă era plictisitor să vezi că Melanie înţele­gea totul mai bine decât ea. Situaţia lui Cathleen îi părea mai mult curioasă decât tragică. Bineînţeles, nu era deloc plăcut să te măriţi cu un golan yankeu, dar la urma urmei o fată nu putea să conducă singură o plantaţie. Trebuia să aibă un soţ care s o ajute.

— Melly, e ceea ce spuneam eu deunăzi. Nu mai e nimeni cu care să se poată căsători fetele, şi totuşi au nevoie de un bărbat.

— Oh, nu pot să se lipsească! Nu i nimic ruşinos să fii fată bătrână. Gândeşte te la mătuşa Pitty. Aş prefera s o văd pe Cethleen moartă! Ştiu bine că şi Cade ar prefera. E sfârşitul Calvert ilor. Gândeşte te la ce vor fi... da, la ce vor fi copiii ei. O, Scarlett, spune i repede lui Pork să pună şaua pe cal. Fugi după Cathleen şi spune i să vină să stea la noi.

— Dumnezeule! exclamă Scarlett, izbită de îndrăznea­la cu care Melanie oferea adăpost la Tara.

Scarlett nu ţinea deloc să aibă o gură în plus de hrănit. Era gata să i o spună, când ceva pe chipul frământat al Melaniei o opri.

— Nu va voi să vină, Melly, se mulţumi ea să spună. O ştii bine. E prea mândră şi şi ar închipui că i dăm de pomană.

— E adevărat, e adevărat, şopti Melanie cu un aer pierdut, privind la micul nor de pulbere roşie care dispă­rea în josul drumului.

"Iată te aci de luni de zile", gândi Scarlett cu ochii aţintiţi la cumnata sa, "şi nu ţi a venit niciodată în minte că trăieşti pe spinarea noastră. De altfel, pun rămăşag că nu ţi va veni niciodată în minte. Eşti dintre cei pe care războiul nu i a schimbat şi ţi urmezi calea ca şi cum am fi încă nişte bogătaşi, ca şi când am avea provizii de n am mai şti ce să facem cu ele şi un musafir mai mult n ar însemna nimic. Cred că te voi duce toată viaţa în spinare, dar nu vreau să o mai am în plus şi pe Cathleen."

Capitolul XXX
În timpul verii calde care urmă încheierii păcii, Tara fu scoasă brusc din izolare. Luni de zile, un adevărat val de sperietori – oameni bărboşi, cu picioarele rănite, zdren­ţăroşi şi înfometaţi – urcă cu greu colina roşie. Căutau cu toţii puţină odihnă. Se aşezau pe scările umbrite ale veran­dei şi cereau de mâncare şi adăpost pentru o noapte. Erau soldaţi confederaţi care se întorceau la căminele lor. Tre­nurile aduseseră din Carolina de Nord la Atlanta rămăşi­ţele armatei lui Johnston, şi de acolo soldaţii începuseră pe jos lungul lor pelerinaj. După ce trecu valul oamenilor lui Johnston, sosiră veteranii sleiţi de puteri ai armatei din Virginia, apoi combatanţii de pe frontul de vest. Se îndrep­tau toţi spre sud, spre a şi regăsi casele, care poate nu mai existau, şi pe ai lor, care erau poate morţi ori împrăştiaţi. Cei mai mulţi mergeau pe jos. Câte unii, mai norocoşi, veneau pe cai sau pe catâri scheletici pe care convenţia de capitulare le îngăduia să i păstreze; animale lugubre, despre care chiar şi un necunoscător ar fi spus că nu vor ajunge niciodată în îndepărtata Floridă sau în sudul Georgiei.

Acasă! Acasă! Soldaţii n aveau decât acest gând în cap. Unii erau trişti şi tăcuţi, alţii veseli, râzând de suferinţele îndurate, dar gândul că totul se sfârşise şi că reveneau acasă era singurul lucru care îi ajuta să continuie drumul. Erau prea puţini cei care şi arătau regretele. Lăsau asta pe sea­ma nevestelor sau a bătrânilor. Luptaseră cu vitejie, fuse­seră învinşi şi singura lor dorinţă era să fie lăsaţi în pace să muncească iarăşi, sub drapelul pe care l combătuseră.

Acasă! Acasă! N aveau alt subiect de discuţie. Nu vorbeau nici de bătăliile la care luaseră parte, nici de rănile primite, nici de zilele nesfârşite de captivitate, nici de viitor. Mai târziu îşi vor aminti de lupte şi vor povesti copiilor şi nepoţilor despre cursele pe care le întinseseră inamicului, le vor vorbi de atacurile neaşteptate, de şarje, de marşuri forţate, de răni. Unora le lipsea un braţ, ori un picior, ori un ochi. Mulţi căpătaseră răni care i vor face să sufere pe vreme ploioasă, chiar de ar trăi până la şaptezeci de ani, dar toate astea păreau foarte puţin lucru pentru moment. Mai târziu va fi altfel.

Tineri ori bătrâni, vorbăreţi ori tăcuţi, plantatori bo­gaţi ori ţărani săraci, toţi aveau în comun păduchii şi dizenteria. Soldatul confederat era atât de obişnuit cu pă­duchii, încât nici nu se mai gândea la ei şi se scărpina chiar în prezenţa doamnelor. Cât priveşte dizenteria – "scurge­rea sanguină", cum ziceau doamnele delicate – părea că nu cruţase pe nimeni, de la simplu soldat la general. Patru ani de subalimentare, patru ani de alimente crude sau pe jumătate putrezite îşi îndepliniseră opera şi toţi soldaţii care se opreau la Tara fie abia se sculaseră după dizenterie, fie mai erau încă bolnavi.

— Nimeni în a'mata confede'ată n a'e maţe sănătoase, obişnuia să zică Mammy stând aplecată asupra sobei, cu faţa năduşită, şi fierbând ceaiul amar de rădăcină de dud, remediul suveran al lui Ellen împotriva acestei boli. Eu zic că nu yankeii i au bătut pe domnii noşt'i, ci ceea ce au în bu'tă. Domnii nu pot să se bată când maţele li se p'efac în apă.

Tuturor, fără excepţie, Mammy le dădu ceaiul ei, fără să şi piardă vremea întrebându i dacă sunt bolnavi sau nu; şi toţi, fără excepţie, se supuneau umiliţi, strâmbându se şi amintindu şi poate de alte chipuri negre şi severe, din locuri depărtate, de alte mâini negre întinzându le, neîndu­rătoare linguri cu doctorie.

Mammy nu admitea discuţie nici în chestiunea "chi­riaşilor". Nici un soldat cu păduchi nu putea intra la Tara. Îi conducea în spatele unui tufiş, le lua uniformele, le dădea un lighean cu apă, o bucată bună de săpun cu leşie ca să se frece şi le mai dădea perne şi pături ca să şi ascundă goliciunea, în timp ce ea le fierbea efectele în cazanul de rufe. Degeaba îi demonstrau tinerele femei că "o atare atitudine umilea pe soldaţi", Mammy le răspundea că ele însele ar fi încă şi mai umilite descoperind păduchi pe corpul lor.

Când soldaţii începură să sosească aproape zilnic, Mammy se arăta indignată că li se îngăduia să se culce în camerele de dormit. Tremura la gândul că un păduche ar fi putut scăpa carantinei ei. Renunţând să mai discute, Scarlett transformă în dormitor marele salon cu covorul de catifea roşie. Mammy începu să ţipe, declarând că era un sacrilegiu să laşi soldaţii să doarmă pe covorul lui Ellen, dar Scarlett rămase intransigentă. Trebuia doar ca oamenii să se culce undeva. Numai că nu trecură prea multe luni după capitulare, şi catifeaua groasă şi moale începu să dea semne de oboseală, iar acolo unde oameni mai neglijenţi îşi frecaseră tocurile şi pintenii, se vedea urzeala de sfoară groasă.

Fiecărui soldat, Scarlett şi Melanie îi cereau ştiri des­pre Ashley. Cât despre Suellen, se alătura şi ea interesându se cu un aer afectat de soarta domnului Kennedy. Dar nici unul din soldaţi nu auziseră de ei, sau nu păreau dispuşi să vorbească de absenţi. Era de ajuns că ei înşişi rămăseseră în viaţă şi nu ţineau să şi amintească de miile de camarazi îngropaţi în morminte anonime, care nu se vor întoarce niciodată acasă.

La fiecare nouă deziluzie, întreaga familie se trudea să ridice moralul Melaniei. Era limpede că Ashley nu murise în închisoare, căci ar fi primit o scrisoare de la vreun preot yankeu. Va reveni, dar locul unde fusese închis era atât de departe de Tara! Chiar cu trenul trebuiau zile întregi ca să faci călătoria, şi dacă Ashley venea pe jos, ca toţi aceşti oameni? De ce nu scrisese? Ei bine, draga mea, ştii bine cum funcţionează poşta în vremurile astea... Dar presupu­ne... presupune că ar fi murit pe drumul întoarcerii! Păi bine, Melanie, am fi fost înştiinţaţi de vreo femeie yankee... Femeile yankee?! Da... Melly, sunt şi unele cumsecade. Ba da! Dumnezeu n ar fi putut crea o naţiune şi fără câteva suflete bune! Scarlett, îţi aminteşti, am cunoscut pe vremuri o femeie yankee foarte drăguţă la Saratoga, ultima oară când... Scarlett, povesteşte i lui Melly.

— Grozav de drăguţă, într adevăr, replică Scarett. M a întrebat câţi câini ţinem ca să alerge după negrii noştri. Sunt de părerea lui Melly. Nici printre bărbaţi, nici printre femeile yankee, nu se află persoane drăguţe. Dar nu plânge, Melly. Ashley va reveni. Are atâta drum de făcut şi poate... poate n are cizme.

Atunci, la gândul că poate Ashley umblă în picioare goale, lui Scarlett îi veni să plângă. Ceilalţi soldaţi n aveau decât să se târască în zdrenţe, cu picioarele învelite în saci sau în bucăţi de covor, dar Ashley nu. Va reveni călare pe un cal superb, îmbrăcat într o uniformă frumoasă, cu ciz­me de lac şi pană la pălărie. Pentru ea, ar fi fost culmea degradării dacă Ashley s ar fi întors în acelaşi hal ca aceşti soldaţi mizerabili.

Într o după amiază de iunie, când toţi cei de la Tara erau adunaţi pe veranda care domina curtea şi priveau cu atenţie la Pork tăind primul pepene, se auzi tropot de cal pe aleea presărată cu pietriş. Prissy se duse fără să se grăbească să deschidă uşa de la intrare, lăsându i pe ceilalţi să discute aprig dacă pepenele trebuia ascuns sau păstrat pentru masă, în cazul când vizitatorul ar fi un soldat.

Melanie şi Carreen propuseră sfios ca soldatul să primească o felie, dar Scarlett, susţinută de Suellen şi de Mammy, porunci lui Pork să ascundă pepenele.

— Nu fiţi aşa de proaste, fetelor! Nu i de ajuns nici măcar pentru noi, şi dacă sunt doi sau trei soldaţi înfome­taţi, nu ne va rămâne nici măcar ca să gustăm, zise Scarlett.

În timp ce Pork, neştiind ce să facă, ţinea pepenele lipit de piept, Prissy strigă din toate puterile:

— Sfinte Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett! Domni şoa'ă Melly! Veniţi 'epede!

— Ce s a întâmplat? exclamă Scarlett, ridicându se dintr o dată şi traversând holul în goană, urmată de Melly şi de ceilalţi.

"Ashley!" gândi ea. "O, poate..."

— E unchiul Pete'! Unchiul Pete' al domnişoa'ei Pittypat!

Se repeziră toţi pe verandă şi l văzură pe bătrânul şi căruntul despot al mătuşii Pittypat coborând de pe o mârţoagă pe care înşeuase o pernă. Pe faţa lui largă şi neagră demnitatea obişnuită şi bucuria de a i revedea se luptau aprig, aşa că, deşi încruntând din sprâncene şi încreţindu şi fruntea, deschidea o gură mare, fără dinţi, ca un câine bătrân fericit.