Pe aripile vântului

— Melly, un copil? Şi e la voi?

— Da.

— Ce caută Melly la voi? De ce nu i la Macon cu mătuşa ei şi cu celelalte rude? N aş fi crezut că o iubeşti atâta, fetiţa mea, deşi e sora lui Charles. Hai, povesteşte mi totul.

— E o poveste lungă, doamnă. Nu vreţi să intraţi în casă ca să staţi jos?

— Pot să stau foarte bine în picioare. De altfel, dacă începi să povesteşti în faţa celorlalte, au să bocească şi te vor face să suferi. Hai, te ascult.

Găsindu şi cu greu cuvintele, Scarlett îi vorbi de ase­diu şi de sarcina Melaniei, dar pe măsură ce vorbea, sub privirea pătrunzătoare a bătrânei doamne care n o pierdea din ochi, îi veneau tot mai uşor pe buze cuvintele de care avea nevoie spre a reda intensitatea şi grozăvia întâmplărilor prin care trecuse. Toate îi reveneau în minte, căldura nesuferită din ziua în care se născuse copilul, îngrijorarea ei chinuitoare, fuga, şi cum le părăsise Rhett. Vorbi de întunericul înnebunitor al nopţii, de focurile de bivuac care puteau indica tot atât de bine prezenţa prietenilor sau a duşmanilor, de hornurile lugubre zărite la răsăritul soarelui, de oamenii şi de caii morţi pe marginea drumului, de foame, de devastare, de teama ei ca Tara să nu fi fost incendiată.

— Credeam că dacă voi reuşi să mă întorc acasă, lângă mama, ea va avea grijă de tot şi voi scăpa de povară. Pe drum credeam că mi se întâmplase tot ce era mai rău, dar, aflând de moartea ei, am ştiut ce înseamnă răul.

Plecă ochii şi aşteptă ca bunica să vorbească la rândul ei. Tăcerea dură însă atât de mult, încât se întrebă dacă doamna Fontaine înţelesese bine în ce stare de disperare se afla. În sfârşit, vocea bătrânei femei se auzi, plină de mângâiere, mai dulce decât o auzise Scarlett vreodată.

— Copila mea, e foarte rău ca o femeie să cunoască tot ce i se poate întâmpla mai rău, căci după aceea nu mai are de ce să se teamă. Şi e foarte rău ca o femeie să nu se mai teamă de nimic. Îţi închipui că nu înţeleg ce mi ai poves­tit...încercările prin care ai trecut? Le înţeleg foarte bine. Când aveam cam vârsta ta, am fost prinsă de revolta indie­nilor Creek, îndată după măcelul de la fortul Mims... da, făcu ea cu o voce venită din depărtările trecutului, trebuie să fi fost cam de vârsta ta, căci sunt aproape cincizeci de ani de atunci. Am reuşit să mă ascund după nişte tufişuri şi de acolo, pierită de groază, am văzut cum ni se incendia casa, i am văzut pe indieni scalpându i pe fraţii şi pe surorile mele. N aveam decât un singur lucru de făcut, să stau liniştită şi să mă rog lui Dumnezeu ca focul să nu lumineze locul unde mă ascunsesem. Atunci au pus mâna pe mama şi au omorât o la vreo douăzeci de paşi de mine. Au scalpat o şi pe ea. Şi, ca să se asigure că murise, un indian s a întors şi i a înfipt din nou toporişca în cap. Eu... eu eram preferata mamei şi a trebuit să asist la toate astea. Dimineaţa am pornit spre aşezarea cea mai apropiată. Erau vreo treizeci de mile de făcut. Mi au trebuit vreo trei zile de mers prin bălţi şi printre cete de indieni. Apoi s a crezut că mi voi pierde minţile... Acolo l am întâlnit pe doctorul Fontaine. M a îngrijit... ei bine, vezi, au trecut cincizeci de ani, cum am spus, şi de atunci nu mi a mai fost frică niciodată de nimic şi de nimeni, căci cunoscusem tot ce mi se putea întâmpla mai rău. Această lipsă de teamă mi a pricinuit destule neplăceri şi m a costat o bună parte din fericire. Dumnezeu a vrut ca femeile să fie fiinţe sfioase şi temătoare, şi o femeie căreia nu i e teamă e ceva nefiresc. Scarlett, păstrează întotdeauna ceva de care să te temi, exact cum păstrezi ceva de iubit...

Tăcu, cu privirea dusă cu o jumătate de secol în urmă, în ziua când îi fusese teamă. Scarlett începu să dea semne de nerăbdare. Crezuse că bătrâna doamnă o va înţelege şi poate i va indica un mijloc de a rezolva problemele care o chinuiau. Dar, după pilda tuturor bătrânilor, începuse să vorbească de lucruri care se petrecuseră cu mult înainte ca cei care o ascultau să se fi născut şi care nu interesau pe nimeni. Lui Scarlett îi păru rău că i făcuse confidenţe.

— Hai, du te acasă, copila mea, căci acasă trebuie să fie neliniştiţi din cauza ta, spuse ea deodată. Trimite pe Pork cu o căruţă chiar azi după amiază... şi să nu ţi închipui că o să poţi scăpa vreodată de povara dumitale. N o să poţi. O ştiu.

În anul acela toamna se prelungi, târzie şi frumoasă, până la sfârşitul lui noiembrie şi fură zile frumoase pentru cei de la Tara. Ce fusese mai greu trecuse, acum aveau un cal şi se puteau folosi de el în loc să meargă pe jos. Aveau ouă la micul dejun şi costiţă prăjită la cină, spre a rupe cu monotonia ignamilor, alunelor şi merelor. Ba chiar, la o ocazie festivă, mâncară pui fript. Izbutiră până la urmă să prindă scroafa bătrână, care acum râma şi grohăia fericită, împreună cu purceii, în ţarcul care li se făcuse lângă casă. Se întâmpla câteodată ca purceii să guiţe atât de tare, încât nu mai auzeai o vorbă, dar în fond era un zgomot agreabil. Când va veni iarna, vor avea carne de porc proaspătă pentru albi şi cârnaţi pentru negri. Toată iarna vor avea carne de mâncat.

Vizita la Fontaine i refăcuse moralul lui Scarlett mai mult decât ar fi crezut. Singur faptul de a şti că are vecini, că existau câţiva prieteni ai familiei care supravieţuiseră furtunii, ajungea să şteargă teribila senzaţie de părăsire şi de singurătate care o apăsase în primele săptămâni ale întoarcerii la Tara. Şi apoi, familiile Fontaine şi Tarleton, ale căror plantaţii se aflaseră departe de drumul armatelor, se arătaseră cum nu se putea mai generoase, împărţind cu ei puţinul pe care l aveau. Tradiţia comitatului cerea ca vecinii să se ajute între ei, şi nu voiră niciodată să primească un ban de la Scarlett. Îi spuneau că şi ea ar fi făcut cu siguranţă acelaşi lucru pentru ei şi că le va da înapoi în natură la anul, când Tara va începe din nou să producă.

Acum Scarlett avea cu ce să i hrănească pe ai săi. Avea un cal, banii şi bijuteriile luate dezertorului yankeu, dar de ceea ce avea mare nevoie era îmbrăcămintea. Ştia că ar fi fost primejdios să l trimită pe Pork să cumpere îmbrăcăminte, căci calul avea mari şanse să fie luat de yankei, fie de confederaţi. Dar, în orice caz, avea banii necesari ca să cumpere îmbrăcăminte, un cal şi o căruţă spre a face călătoria, şi poate că Pork nu va fi neapărat oprit din drum. Da, greul trecuse.

În fiece dimineaţă când se scula, Scarlett mulţumea lui Dumnezeu pentru cerul senin şi pentru soarele cald, căci fiece zi de timp frumos întârzia clipa inevitabilă când va fi nevoie de haine călduroase. Şi cu fiece zi călduroasă se mai adăuga puţin bumbac în bordeiele goale ale sclavilor, singurul loc care mai rămăsese spre a depozita recolta. Ogoarele dădeau mai mult decât socotiseră Scarlett sau Pork. Vor strânge probabil patru baloturi şi bordeiele vor fi în curând pline.

Chiar după observaţia usturătoare a bunicii Fontaine, Scarlett nu se gândise să se apuce ea însăşi de culesul bumbacului. Era de neînchipuit ca ea, o doamnă din fami­lia O'Hara, acum stăpâna Tarei, să meargă să lucreze la câmp. Ar fi înjosit o făcând o să se simtă la fel ca nespălatele alea de doamna Slattery şi fiica ei Emmie. Îşi pusese în cap să i folosească pe negri la cules, în timp ce ea însăşi şi cu convalescentele se vor ocupa de grijile casei, dar se izbi de un sentiment de castă încă mai puternic ca al ei. Pork, Mammy şi cu Prissy protestară cu indignare numai la gândul de a lucra la câmp. Repetară pe toate tonurile că erau servitori, şi nu muncitori agricoli. Mammy mai ales susţinea sus şi tare că nu muncise niciodată la câmp. Se născuse în casa cea mare a familiei Robillard şi fusese crescută în camera bătrânei doamne şi dormise pe o saltea la picioarele patului ei. Numai Dilcey nu suflă o vorbă şi o privi pe Prissy a ei cu atâta intensitate, încât aceasta se simţi stingherită.

Scarlett rămase surdă la văicărelile lor şi îi trimise pe toţi la câmp. Dar Mammy şi Pork lucrară atât de încet şi se văicăriră atât de tare, încât Scarlett luă pe Mammy înapoi la bucătărie şi l expedie pe Pork în pădure şi la râu, cu capcane pentru iepuri şi oposumi şi cu cârlige pentru peşti. Culesul bumbacului nu era demn de Pork, dar vânatul şi pescuitul i se potriveau de minune.

După aceea Scarlett încercă să le trimită la câmp pe surorile ei şi pe Melanie, dar nici aici lucrurile nu merseră mai bine. Timp de un ceas, în plin soare, Melanie, plină de zel, lucră repede şi bine, dar după acest ceas leşină deodată şi trebui să stea opt zile în pat. Suellen, arţăgoasă şi plângăcioasă, se prefăcu că leşină şi ea, dar îşi reveni repede şi începu să scuipe ca o pisică înfuriată când Scarlett îi vărsă o ploscă cu apă în obraz. Până la urmă refuză categoric să continuie.

— Nu vreau să lucrez la câmp ca o negresă! Nu poţi să mă sileşti! Gândeşte te, dacă ar şti prietenii noştri şi dacă... dacă ar afla domnul Kennedy. Oh, dacă mama ar vedea toate astea...

— Mai pomeneşte încă o dată de mama, Suellen, şi te pocnesc de nu te vezi, strigă Scarlett. Mama lucra mai mult decât orice negru de pe plantaţie, şi o ştii foarte bine, domnişoară care îţi dai aere.

— Nu i adevărat! În orice caz, nu lucra la câmp şi n ai să mă sileşti nici pe mine. Voi spune tatii ce faci şi el n are să mă lase să lucrez.

— Nu te apuca să l plictiseşti pe tata cu poveştile tale, ţipă Scarlett cu inima împărţită între indignare şi teama de Gerald.

— Am să te ajut eu, surioară, interveni cu drăgălăşenie Carreen. Am să muncesc pentru două. Înţelegi, Sue nu s a făcut încă bine şi nu poate sta mult la soare.

— Mulţumesc, bombonico, îi zise Scarlett recunoscă­toare, dar în acelaşi timp îşi privi sora mai mică cu o privire îngrijorată.

Carreen, al cărei ten avusese întotdeauna prospeţi­mea roză şi albă a florilor din livadă, nu mai avea nici o singură urmă de roz în obraji, dar chipul ei serios păstra încă o graţie de boboc înflorit. Fusese foarte tăcută şi puţin stranie de când, recăpătându şi cunoştinţa, îşi dăduse sea­ma că Ellen murise, că Scarlett se transformase în tiran, că lumea se schimbase şi că singurul lucru la ordinea zilei era munca înverşunată. Firea delicată a lui Carreen nu era făcută să se adapteze schimbărilor. Nu ajungea să înţelea­gă ce se întâmplase; umbla ca o somnambulă şi făcea tot ce i se cerea. Părea foarte plăpândă şi chiar şi era, dar arăta multă bunăvoinţă şi căuta să fie totodată ascultătoare şi serviabilă. Când Scarlett o lăsa puţin să răsufle, îşi petrecea vremea numărând mătăniile şi rugându se pentru maică sa şi pentru Brent Tarleton. Scarlett nu şi închipuia că soră sa pusese atât de mult la inimă moartea lui Brent şi că durerea ei era departe de a fi alinată. Pentru ea Carreen era tot "mica surioară", mult prea tânără pentru o aventură sen­timentală serioasă.

În picioare, sub soarele fierbinte, printre şirurile de bumbac, cu spatele frânt de atâtea îndoiri, cu mâinile bătă­torite de seminţele uscate, Scarlett regreta că nu are o soră care să unească energia lui Suellen cu firea blândă a lui Carreen. Într adevăr, Carreen îşi lua lucrul în serios şi muncea pe rupte, dar după o oră de sforţări sărea în ochi că ea, mai degrabă decât Suellen, nu era făcută pentru asemenea muncă. Scarlett fu silită s o trimită şi pe Carreen acasă.

Între lungile şiruri de tufe de bumbac nu mai rămă­seseră acum decât ea, Dilcey şi Prissy. Prissy lucra când avea chef, îşi pierdea vremea şi se plângea întruna ba că o dor picioarele, ba nu ştiu unde înăuntru, că era sleită, până când punea mâna maică sa pe o vergea şi o croia de începea să ţipe. Pe urmă lucra ceva mai bine, având mare grijă să nu fie aproape de Dilcey.

Dilcey muncea fără contenire, tăcută, ca o maşină, încât Scarlett, cu spatele îndurerat, cu umerii juliţi tot ducând sacul în care zvârlea bumbac, îşi zicea că Dilcey era nepreţuită.

— Dilcey, spuse ea într o zi, când vor reveni zilele bune, n am să uit ce ai făcut. Ai fost la înălţime.

Femeia nu începu să surâdă sau să se legene pe picioa­re cum făceau ceilalţi negri când li se adresau laude. Întoarse spre Scarlett un obraz nemişcat şi spuse pe un ton demn:

— Mulţumesc, domnişoa'ă Sca'lett. Da' domnu' Ge'ald şi cu domnişoa'a Ellen au fost atât de buni cu mine. Dom­nu' Ge'ald a cumpă'at o pe mica mea P'issy ca să nu sufă', şi asta n o uit. Sunt pe jumătate indiană şi indienii nu uită pe cei ca'e sunt buni cu ei. Îmi pa'e 'ău că P'issy nu se poa'tă bine. E o adevă'ată neg'esă, ca tatăl ei. Tatăl ei e'a foa'te uşu'atic.

Cu toate că i determina atât de greu pe ceilalţi să muncească şi cu toate că se epuiza lucrând ea însăşi, pe măsură ce bumbacul, adus încet de la câmp, umplea bor­deiele, curajul îi revenea. Din bumbac se desprindea ceva care dădea siguranţă, care o făcea să se simtă mai puterni­că. Bumbacul făcuse bogăţia Tarei, ca şi a întregului Sud, şi Scarlett, ca o adevărată sudistă, se gândea că din ogoarele roşii va veni scăparea Tarei şi a Sudului.

Bineînţeles, puţinul bumbac pe care l culesese nu reprezenta mare lucru; totuşi, însemna ceva. Va aduce ceva bani în bilete ale Confederaţiei, şi această mică sumă o va ajuta să ţină în rezervă biletele verzi şi aurul din portofelul yankeului, până când vor trebui să apeleze şi la ei. În primăvara viitoare va încerca să obţină de la guver­nul confederat să i fie înapoiat Sam cel mare şi ceilalţi negri rechiziţionaţi şi, în cazul când guvernul va refuza, va folosi banii yankeului ca să închirieze sclavi de la vecini. La primăvară va semăna aici şi va semăna dincolo... Îşi în­dreptă spatele obosit şi, privind ogoarele ruginii, văzu crescând, deasă şi verde, recolta anului viitor.

La primăvară! Poate că războiul se va termina până atunci şi vremurile bune vor reveni. Fie că va învinge Confederaţia, fie că va pierde, timpurile vor fi în orice caz mai bune. Orice era mai bine decât să fie expusă la invazia uneia sau a celeilalte armate. Când războiul se va sfârşi, o plantaţie îţi va îngădui să ţi câştigi cinstit viaţa. Oh, numai de s ar sfârşi războiul! Ai putea semăna atunci cu siguranţa că vei culege recolta.

Acum putea nădăjdui. Războiul nu va dura la nesfârşit. Scarlett avea ceva bumbac, avea ce să mănânce, avea un cal şi o mică comoară. Da, greul trecuse.

Capitolul XXVII
Pe la mijlocul lui noiembrie, la prânz, erau strânşi cu toţii în jurul mesei şi sfârşeau de mâncat desertul, pe care Mammy îl preparase amestecând afine uscate cu făină de porumb şi cu sorg, spre a îndulci gustul. Un suflu rece trecea prin aer, amintind apropierea iernii, şi Pork, în picioare în spatele scaunului lui Scarlett, îşi freca mâinile de plăcere în timp ce întreba:

— O să fie în cu'ând v'emea de tăiat po'cul, domnişoa'ă Sca'lett?

— Îţi şi lasă gura apă? întrebă Scarlett cu un surâs. Ei bine, recunosc că şi mie mi e poftă. Dacă timpul se mai menţine câteva zile, vom...

Melanie o întrerupse, cu lingura la jumătatea drumu­lui între farfurie şi gură:

— Ascultă, draga mea. Vine cineva!

— Cineva, strigă Pork neliniştit.

Aerul limpede lăsa să se audă distinct zgomotul surd al unui cal care izbea pământul cu lovituri precipitate, ca bătăile unei inimi speriate, şi un glas de femeie care striga: "Scarlett! Scarlett!" Toţi se priviră, înainte de a şi împinge scaunele şi de a se ridica dintr un salt. Cu toate că era speriată, recunoscuseră cu toţii vocea lui Sally Fontaine care, cu o oră mai devreme, se oprise la Tara să stea puţin de vorbă înainte de a merge la Jonesboro. În timp ce se repezeau buluc spre uşa de la intrare, o văzură pe tânăra femeie suind aleea ca o furtună, pe calul acoperit de spumă. Părul îi flutura pe spate, pălăria nu i se ţinea decât în panglici. Nu strânse hăţurile, ci se repezi ca o nebună asupra micului grup, cu braţul întins spre spate, în direcţia de unde venea:

— Vin yankeii! I am văzut! Mai încolo, pe drum. Yan­keii...

Trase sălbatic de hăţuri tocmai la timp, spre a opri calul să urce treptele verandei. Cârmi brusc, trecu în trei salturi peste o brazdă mare şi sări un gard ca şi cum ar fi fost la vânătoare.

Se auzi calul tropăind prin curte, coborând apoi pe drumul îngust dintre bordeie şi tăind îndată peste câmp spre a ajunge la Mimosa.

O clipă rămaseră toţi paralizaţi, apoi Suellen şi Carreen începură să plângă, strângându se una în alta. Tremurând, incapabil să scoată o vorbă, micul Wade nu se mişcase. Ceea ce îl înspăimânta din noaptea în care părăsi­se Atlanta avea să se întâmple. Yankeii soseau ca să l ia.

— Yankeii? făcu Gerald cu o intonaţie nesigură. Dar yankeii au mai fost la noi...

— Sfântă Fecioară! exclamă Scarlett întâlnind privirea speriată a Melaniei.

Un scurt moment retrăi ororile ultimei nopţi la Atlanta, revăzu ruinele din tot comitatul, îşi aminti de toate poveştile cu violuri, torturi şi omoruri. Evocă imaginea soldatului yankeu în hol, cu cutia de lucru a lui Ellen în mână, şi şi zise: "O să mor, o să mor. Credeam că se sfârşise cu toate astea. O să mor. N o să am puterea să îndur încă o încercare de felul ăsta."

Atunci ochii i se opriră asupra calului înşeuat, care aştepta ca Pork să meargă la Tarleton i. Calul ei! Unicul ei cal! Yankeii îl vor lua, şi vor lua şi vaca, şi viţelul. Şi scroafa, şi purceii... oh, câte ceasuri de chin până prinseseră scroafa şi purceii atât de iuţi la picior! şi vor lua şi cocoşul, găinile ouătoare şi raţele pe care li i dăduseră Fontaine ii. Şi me­rele, şi ignamii din cămară. Şi făina, şi orezul, şi mazărea uscată. Şi banii din portofelul yankeului. Vor lua totul şi îi vor lăsa să flămânzească.

— Nu le vor avea! strigă ea.

Toţi o priviră miraţi şi se temură o clipă că mintea ei nu rezistase la această nouă încercare.

— Nu vreau să mai mor de foame. N au să i ia!

— Ce e, Scarlett? Ce s a întâmplat?

— Calul! Vaca! Porcii! N o să pună mâna pe ei! N o să i las să i ia!

Se întoarse iute către cei patru negri, strânşi unul în altul la intrare, ale căror chipuri negre deveniseră cenuşii.

— La baltă! zise ea.

— Ce baltă?

— La malul râului, nătărăilor. Duceţi porcii la baltă. Hai, toţi, repede. Pork, tu şi cu Prissy intraţi în ţarc şi scoateţi porcii. Suellen, tu şi cu Carreen puneţi în coşuri ce provizii puteţi şi mergeţi să vă ascundeţi în pădure. Mammy, bagă din nou argintăria în fântână. Şi tu, Pork, ascultă, nu mai sta aşa înţepenit. Ia l pe tata cu tine şi duceţi vă undeva. Nu mă întreba unde! oriunde! Du te cu Pork, papa. Aşa, fii înţelegător!

Cu toată emoţia şi furia, îşi dădea seama ce putea să însemne vederea unei uniforme yankee pentru mintea zdruncinată a lui Gerald. Se opri şi şi frânse mâinile.

Sughiţurile speriate ale micuţului Wade, care se agăţa de fustele Melaniei, îi măriră panica.

— Ce trebuie să fac eu, Scarlett?

În mijlocul gemetelor, al plânsetelor şi al alergăturilor înnebunite, Melanie îşi păstra calmul. Deşi era albă ca varul şi deşi tot corpul îi tremura, calmul vocii ei o linişti pe Scarlett şi îi arătă că toţi aşteptau ordine şi sfaturi de la ea.

— Vaca şi viţelul, răspunse ea de îndată. Sunt în vechea livadă. Ia calul şi du i pe toţi la baltă şi... Înainte de a sfârşi fraza, Melanie se descotorosise de Wade şi coborâse scările. Apoi, suflecându şi rochia, o luă la fugă spre cal. Scarlett abia avu vreme să vadă două picioare slabe, un val de fuste şi jupoane, că Melanie şi încălecase, stând ca vai de ea pe şaua ale cărei scări erau aşezate mult prea jos pentru ea. Scutură hăţurile şi lovi cu călcâiele burta animalului, apoi îl opri brusc, cu faţa schi­monosită de groază.

— Copilaşul meu! strigă ea. Oh, copilaşul meu! Yankeii îl vor omorî. Dă mi l!

Cu mâna pe marginea şeii, era gata să sară la pământ, când Scarlett îi strigă cât o ţinea gura:

— Pleacă! Pleacă! Ia vaca! Am eu grijă de copil. Pleacă, îţi spun! Îţi închipui că am să le îngădui să se atingă de copilul lui Ashley? Pleacă!

Melly aruncă o privire disperată în urma ei, totuşi lovi cu călcâiele în burta calului şi, într o împroşcătură de pietriş, coborî în goană aleea care ducea la păşune.

"Nu m aş fi aşteptat niciodată s o văd pe Melly Hamilton încălecând ca un bărbat", se gândi Scarlett în timp ce se repezea în casă. Wade se ţinea de ea plângând, silindu se să prindă un colţ de fustă. Urcând în goană scara, le zări pe Suellen şi pe Carreen care, cu câte un coş de provizii sub fiecare braţ, se repezeau spre cămară. Îl zări de aseme­nea pe Pork, care l trăgea pe Gerald de braţ fără multe menajamente. Gerald nu înceta să bombăne, împotrivindu se ca un copil. Din curte auzi vocea stridentă a lui Mammy:

— Hai, P'issy, int'ă în ţa'c şi scoate po'cii! Ştii bine că sunt p'ea g'asă ca să mă st'eco' înt'e şipcile astea. Dilcey, vino aici şi fă o să se mişte pe blestemata asta de şt'engă'iţă ca'e nu i bună de nimic...

"Şi când te gândeşti că eram aşa de mândră că băgasem porcii înăuntru ca nimeni să nu i poată fura", îşi zise Scarlett repezindu se în odaia ei. "Oh, de ce nu le am făcut un ţarc în baltă?"

Trase brutal primul sertar al scrinului şi scotoci prin rufăria ei până găsi portofelul yankeului. Din cutia de lucru unde le ascunsese, luă solitarul şi cerceii, pe care i băgă în portofel. Dar unde să l ascundă? În saltele? În sobă? În fântână? Să l bage în sân? Nu, mai ales acolo nu. Portofelul s ar fi observat uşor, şi dacă yankeii l ar zări, n ar sta la îndoială s o dezbrace ca s o cerceteze.

"Şi aş muri!" îşi zise ea cu disperare.

Jos, era un iad de alergături şi de ţipete. Scarlett ar fi vrut s o aibă pe Melanie lângă ea! Melly, cu vocea ei liniştită, care se arătase atât de vitează în ziua când îl omorâse pe yankeu. Melly făcea cât trei. Melly... dar ce spusese oare Melly? Ah, da, copilul!

Ţinând strâns portofelul, Scarlett traversă holul în fugă şi intră în odaia în care micul Beau dormea în leagăn. Îl ridică fără prea multe menajamente şi l luă în braţe, în timp ce, trezindu se, copilaşul îşi muşca pumnişorii şi, somnoros, lăsa să i curgă scuipat pe bărbie.

O auzi pe Suellen strigând:

— Vino, Carreen, vino! Am luat destul. Hai, surioară, grăbeşte te!

Din curte se auzeau guiţaturi şi grohăituri, precum şi proteste furioase. Scarlett alergă la fereastră şi o văzu pe Mammy trecând greoi peste câmp, cu câte un purcel zbătându se sub fiecare braţ. În urma ei venea Pork, care purta şi el doi purcei şi l împingea uşurel pe Gerald în faţa lui.

Gerald umbla cu mare greutate printre brazde, gesticulând cu bastonul.

Aplecată pe fereastră, Scarlett striga din toate puteri­le:

— Ia scroafa, Dilcey! Spune i lui Prissy s o scoată. Şi apoi, goneşte o peste câmp.

Dilcey ridică spre Scarlett o privire obosită. În şorţul ei se îngrămădeau tacâmuri de argint. Arătă spre ţarc:

— Sc'oafa a muşcat o pe P'issy şi n o mai lasă să iasă din ţa'c.

"Bravo pentru scroafă!" gândi Scarlett şi, întorcându se la scrin, scoase din ascunzătoare brăţările, broşa, mini­atura şi păhărelul luate de la yankeu. Dar unde să le ascundă pe toate? Nu putea să l ţină pe Beau într o mână, şi portofelul şi bijuteriile în alta. Se pregăti să l aşeze pe copilaş în pat, dar simţind că l lăsa, Beau scoase un scâncet şi Scarlett avu o idee minunată. Ce ascunzătoare mai bună decât scutecele unui copil? Îl culcă îndată pe micuţ pe burtă, îi desfăcu puţin scutecele şi băgă portofelul la spate. Copilul începu să plângă mai tare, dar Scarlett nu ţinu seamă şi strânse mai tare scutecul între picioruşele lui Beau. "Acum", îşi zise ea scoţând un suspin adânc, "hai la baltă!"

Luând cu un braţ copilaşul care urla, strângând cu mâna liberă bijuteriile, traversă coridorul de la etaj. Deoda­tă se opri în plină fugă, simţind că i se taie picioarele de frică. Ce tăcută era casa! Îngrozitor de liniştită! Plecaseră cu toţii. Plecaseră cu toţii şi o lăsaseră singură? N o aştep­tase nimeni? Pe timpurile astea se putea întâmpla orice unei femei singure, şi cu yankeii care veneau...

Un zgomot uşor o făcu să tresară. Se întoarse şi l văzu, ghemuit lângă scară, pe fiul ei, cu ochii măriţi de groază, încercând să spună ceva: gâtlejul i se mişca, dar nu se auzea nici un sunet.

— Scoală te, Wade Hampton, îi porunci Scarlett. Scoală te şi vino cu mine. Mama nu poate să te ducă în braţe.