Pe aripile vântului

— Argintăria?

— Pork şi Mammy au avut grijă de argintărie... au pus o în fântână... dar nu mi mai amintesc. De aici au plecat la luptă... de la Tara... făceau un zgomot... galopul cailor, oameni care veneau şi se duceau. Şi mai târziu, tunurile la Jonesboro... s ar fi zis tunete... chiar şi fetele putea să le audă, bolnave cum erau, şi nu încetau să mi ceară:

"Papa, fă să tacă tunetele!"

— Şi... şi mama? Ştia că sunt yankei în casă?

— Ea... n a ştiut nimic.

"Slavă Domnului!" se gândi Scarlett. "A fost cruţată de această încercare. N a ştiut niciodată. Nu i a auzit pe duşmani în camerele de jos, n a auzit tunul la Jonesboro, n a ştiut că pământul pe care l iubea atâta era sub cizma yankeilor."

— N am văzut prea mulţi, căci şedeam tot timpul sus cu fetele şi cu maică ta. L am văzut mai cu seamă pe tânărul medic. A fost drăguţ, atât de drăguţ, Scarlett! După ce îngrijea toată ziua de răniţi, venea să se aşeze la căpătâiul bolnavelor noastre. Ne a lăsat chiar şi puţine medicamen­te. În clipa plecării, mi a spus că fetele se vor face bine, dar că maică ta... mi a spus că era atât de plăpândă... prea plăpândă ca să reziste. Mi a spus că şi sleise puterile...

În mijlocul tăcerii care urmă, Scarlett o văzu pe maică sa cum trebuie să fi arătat în ultimele săptămâni ale vieţii ei... sleită de muncă, îngrijind, trudind, lipsindu se de somn şi de hrană pentru ca ceilalţi să poată mâaca şi dormi.

— Şi atunci, au plecat. Da, au plecat...

Tăcu un lung răstimp şi căută mână fiicei sale.

— Sunt bucuros că ai venit acasă, spuse el simplu.

Se auzi un fel de hârşâitură la intrarea din spatele casei. Obişnuit de patruzeci de ani să şi şteargă picioarele înaite de a intra, bietul Pork nu şi uita bunele obiceiuri. Intră, precedat de un puternic miros de alcool. În mână ţinea două ploşti, şi mirosul tare de alcool intră înaintea lui.

— S a vă'sat mult din el, domnişoa'ă Sca'lett. E foa'te g'eu să umpli o ploscă la gu'a unui butoi.

— N are nici o importanţă. Mulţumesc, Pork.

Luă una din ploşti, udă toată şi, cu nările fremătânde, respiră mirosul care i făcea greaţă.

— Bea asta, tată.

Gerald ascultă ca un copil şi începu să bea, cu înghiţi­turi lungi, zgomotoase. Scarlett îi ceru lui Pork plosca cealaltă, plină cu apă, şi o întinse lui Gerald, dar acesta scutură din cap.

La rândul ei duse plosca de whisky la buze. Gerald îi urmări gestul. Scarlett înţelese că era puţin surprins.

— Ştiu bine că doamnele nu beau alcool, spuse ea, dar astă seară nu sunt o doamnă, papa, şi mai am încă multă treabă.

Scoase un oftat şi trase repede o duşcă. Simţi o arsură în piept, apoi în stomac. Se înăbuşea, lacrimile îi veneau în ochi. Scoase un nou oftat şi reîncepu să bea.

— Katie Scarlett, spuse Gerald, destul!

Era prima oară de când venise că îl auzea vorbind pe un ton autoritar.

— Nu eşti obişnuită cu alcoolul, o să te chercheleşti.

— Să mă cherchelesc?

Râse cu un râs care i păru îngrozitor.

— Să mă cherchelesc! Sper c o să mă îmbăt. Aş vrea să mă îmbăt şi să uit totul.

Continuă să bea. O căldură dulce i se răspândi în curând prin tot corpul, făcând o chiar să simtă mici înţepă­turi în vârful degetelor. Ce bun era focul ăsta care se aprindea în ea, ce senzaţie delicioasă îi dădea! Părea că i pătrunde chiar în inimă, închisă într o carapace îngheţată. Îşi recăpătă repede repede toată puterea. În faţa expresiei mirate şi jenate a lui Gerald, Scarlett mângâie din nou genunchiul tatălui ei şi se strădui să regăsească surâsul cochet pe care acesta îl iubea odinioară.

— Cum să mă cherchelesc, papa? Sunt fata ta. N am moştenit oare capul cel mai solid din tot comitatul Clayton?

Un fel de zâmbet lumină chipul obosit al lui Gerald. Whisky ul avusese efect şi asupra lui. Scarlett îi dădu plosca îndărăt.

— Mai bea puţin, apoi o să ne suim sus şi o să te bag în pat.

Se opri scurt. Exact în felul ăsta îi vorbea lui Wade... n avea dreptul să se adreseze astfel tatălui ei. Dovedea lipsă de respect. Dar Gerald depindea în totul de voinţa ei.

— Da, o să te bag în pat, reluă Scarlett pe un ton glumeţ. O să ţi mai dau să bei puţin... poate tot ce a mai rămas în ploscă şi o să adormi. Ai nevoie de somn, şi Katie Scarlett e aci. Nu te ocupa de mine. Bea.

O ascultă, iar ea, trecând braţul pe sub braţul lui, îl ajută să se scoale.

— Pork...

Pork luă plosca cu o mână şi celălat braţ al lui Gerald cu cealaltă. Scarlett apucă sfeşnicul, a cărui lumină pâlpâia, şi toţi trei, după ce traversară holul neluminat, începură să urce scara.

Camera în care Suellen şi Carreen zăceau pe acelaşi pat, bolborosind şi zvârcolindu se, mirosea groaznic, din cauza cârpei răsucite în formă de fitil care constituia singu­ra lumină a odăii. Când deschise uşa, Scarlett fu aproape să leşine, atât de greu era aerul din cameră, ale cărei ferestre, erau toate închise. Îi era greaţă nu numai din pricina oribilului miros de grăsime, ci şi datorită tuturor mirosu­rilor de medicamente care pluteau în jurul bolnavelor. Degeaba declarau doctorii că nu trebuia niciodată reîm­prospătat aerul într o cameră de bolnav. Scarlett îşi zise că îi trebuie aer proaspăt, sau îşi va da sufletul. Deschise cele trei ferestre şi îndată simţi mireasma pământului şi a frun­zelor de stejar, dar puţinul aer proaspăt nu putea împrăştia mirosurile puturoase care se adunaseră timp de săptămâni în camera închisă.

Slăbuţe şi palide, Carreen şi Suellen dormeau agitate. Se deşteptară dintr o dată, deschiseră ochii mari, speriate, şi începură să bolborosească vorbe fără şir. Erau amândouă întinse în patul mare cu baldachin, unde odinioară, în zile mai fericite, îşi povestiseră în şoaptă atâtea lucruri. Într un colţ al odăii era un pat gol, un pat îngust stil Empire, pe care Ellen îl adusese de la Savannah. În acest pat zăcuse Ellen.

Scarlett se aşeză la căpătâiul surorilor ei şi se uită la ele năucită. Whisky ul luat pe stomacul gol, gol de prea multă vreme, începea să i joace renghiuri. Ba surorile ei se îndepărtau, devenind mici de tot, şi cuvintele lor fără şir ajungeau la ea ca o bâzâială de albine, ba creşteau vertiginos şi se repezeau asupra ei cu o viteză de bolid. Era obosită, obosită de moarte. Ar fi vrut să se culce, oriunde, şi să doarmă zile întregi.

De ar putea numai să se întindă şi să doarmă, apoi să se trezească la glasul lui Ellen care, scuturând o uşor de braţ, i ar spune: "E târziu, Scarlett. Nu trebuie să fii atât de leneşă."

Dar asta nu se va mai întâmpla niciodată. De ar fi Ellen aici, sau chiar cineva mai în vârstă ca ea, o fiinţă mai înţeleaptă şi mai puţin obosită, pe care s ar putea bizui. Cineva... genunchi pe care să şi poată pune capul, umeri pe care să şi rezeme povara.

Uşa se deschise şi Dilcey intră, strângând copilaşul Melaniei la piept, cu plosca de whisky în mână. La lumina fumegândă şi nesigură a lumânării, i se păru lui Scarlett mai slabă ca pe vremuri, şi pe chipul ei se citea distinct că avea sânge indian în vine. Umerii obrajilor erau mai ieşiţi, nasul vulturesc mai arcuit şi pielea arămie mai strălucitoare. Corsajul rochiei de stambă era descheiat şi i se vedea pieptul mare, dezgolit. Lipit de pieptul ei, copilaşul Melaniei îşi apăsa lacom buzele, ca un boboc de trandafir, pe sfârcul negru şi, ca un pisoi vârât în blana caldă a mamei sale, sugea zgâriind cu degetele pielea dulce a sânului.

Scarlett se ridică cu o mişcare nesigură şi puse mâna pe braţul lui Dilcey.

— Ce bine că ai rămas, Dilcey.

— Cum aş fi putut să plec cu împuţiţii ăia de neg'i, domnişoa'ă Sca'lett, când tatăl dumitale a avut bunătatea să ne cumpe'e, pe P'issy a mea şi pe mine, şi mama dumitale a fost aşa de d'ăguţă?

— Stai jos, Dilcey. Copilul suge bine, nu i aşa? Cum se simte domnişoara Melanie?

— Cu copilu' nu i nimic g'av, numai că i e foame, da' am eu lapte destul pent'u un copil flămând. Şi domnişoa'a Melanie se simte bine. N o să moa'ă, domnişoa'ă Sca'lett. Nu t'ebuie să vă îng'ijo'aţi. Am văzut destule ca ea, albe sau neg'e. E ta'e obosită şi ne'voasă şi i a fost f'ică pent'u copil. Da' am liniştit o şi i am dat puţin din ce 'ămăsese în ploscă, şi a ado'mit.

Aşadar, whisky ul de porumb servise întregii familii. Scarlett se întrebă dacă n ar fi trebuit să i dea puţin şi lui Wade ca să i oprească sughiţul... oh, şi Melanie n o să moară. Gândurile ei continuau să joace o horă îndrăcită. Şi când Ashley va reveni... dacă va reveni vreodată... Nu, se va gândi la toate astea mai târziu. Trebuie să se gândească la atâtea lucruri mai târziu! Va avea de rezolvat atâtea probleme, de luat atâtea hotărâri. Deodată tresări. Un scârţâit căruia îi urmă un zgomot de scripete întrerupsese tăcerea nopţii.

— E Mammy ca'e scoate apă pent'u micile domnişoa'e. Sunt g'eu de îmbăiat, o lămuri Dilcey, aşezând plosca pe masă între un pahar şi sticluţele cu doctorii.

Scarlett izbucni deodată în râs. Trebuia să aibă într adevăr nervii foarte zdruncinaţi, ca să se sperie de scârţâitul fântânii, un zgomot cu care era obişnuită din fragedă copi­lărie. Cu faţa nemişcată şi demnă, Dilcey o privi cum râdea, dar Scarlett avu impresia că negresa o înţelegea. Se rezemă de scaun. Numai de ar putea să şi scoată corsetul, să şi desfacă gulerul ăsta care o înăbuşea, să şi scoată pantofii plini de nisip şi pietriş care i făcuseră băşici la picioare.

La fiecare nou scârţâit al scripetelui, lanţul se nfăşura mai mult şi aducea găleata mai aproape de gura puţului. Mammy nu va întârzia să urce... Mammy a lui Ellen, Mammy a ei. Scarlett tăcea, cu mintea goală. Copilaşul sătul scâncea uşor fiindcă pierduse sfârcul. Dilcey călăuzi gura copilului spre sfârc, în timp ce Scarlett asculta în curte pasul încet şi târşâit al lui Mammy. Cât de calmă era noap­tea! Cel mai mic zgomot răsuna ca un uruit.

Mammy se apropie de uşă şi culoarul întunecos păru că se cutremură sub greutatea ei. Şi deodată Mammy intră, Mammy cu umerii traşi de două găleţi pline de apă, cu faţa atât de bună, întunecată de tristeţea de neînţeles întipărită pe chipurile maimuţelor.

La vederea lui Scarlett, ochii i se luminară şi dinţii îi străluciră. Lăsă jos găleţile. Scarlett se repezi spre ea şi şi lipi capul de pieptul ei mare şi moale, pe care se aşezaseră atâtea capete albe şi negre. "În sfârşit", gândi Scarlett, "iată cineva pe care voi putea să mă bizui, o fiinţă care mi va aduce aminte de viaţa de altădată."

Dar primele cuvinte ale lui Mammy îi spulberară iluziile.

— Copilaşul lui Mammy a venit acasă! Oh, domnişoa'ă Sca'lett, acum că doamna Ellen e în mo'mânt, ce o să ne facem? Oh, domnişoa'ă Sca'lett, aş v'ea să fiu lângă doam­na Ellen! Nu pot să fac nimic fă'ă doamna Ellen. Nu ne a mai 'ămas nimic decât mize'ia şi necazu'ile. Numai pove'i g'ele, d'aga mea, numai pove'i g'ele!

Stând nemişcată, cu capul lipit de pieptul lui Mammy, două cuvinte izbiră auzul lui Scarlett: "poveri grele". Erau cuvintele pe care le avusese mereu în cap în cursul după amiezii, care reveniseră cu atâta stăruinţă încât crezuse că o să înnebunească. Acum îşi aduse aminte şi de restul cântecului, şi simţi că inima i se rupe:

Mai purtăm povara doar câteva zile!

Dar puţin ne pasă, nu i nicicând uşoară!

Mai avem din umblet doar câteva zile.
"Nu i nicicând uşoară", – cuvintele se potriveau atât de bine cu situaţia ei. Va trebui deci să se încovoaie întot­deauna sub povară. Revenirea la Tara nu însemna un răgaz binefăcător, ci doar poveri mai grele? Se desfăcu din îmbrăţişarea lui Mammy şi, cu amândouă mâinile, prinse să mângâie chipul negru.

Mammy luă în mâinile ei mânuţele însângerate, pline de băşici ale lui Scarlett, şi le privi îngrozită:

— Domnişoa'ă Sca'lett, nu ţi am spus de a sută de o'i că se vede dacă o doamnă e doamnă numai p'ivindu i mâinile... şi apoi, uite că şi faţa ţi e pâ'lită de soa'e!

Biata Mammy! Războiul şi moartea trecuseră degea­ba peste ea, căci nu înceta să se gândească la asemenea nimicuri. O clipă încă, şi va spune că fetele cu bătături la mâini şi cu pistrui pe obraji nu reuşeau să se mărite, dar Scarlett i o luă înainte.

— Mammy, aş vrea să mi vorbeşti de mama. E peste puterile mele să l mai aud pe papa vorbind despre ea.

Cu ochii deodată plini de lacrimi, Mammy se aplecă şi apucă cele două căldări. Fără un cuvânt, le duse la picioarele patului apoi, dând cearceaful la o parte, ridică în sus cămăşile de noapte ale lui Carreen şi Suellen. La lumi­na slabă a lumânării, Scarlett văzu că micuţa Carreen avea o cămaşă curată dar zdrenţuită, iar Suellen era învelită într un vechi capot cafeniu, garnisit cu fâşii de dantelă. Mammy plângea încet, trecând cu buretele peste cele două trupuri descărnate, folosind un şorţ vechi în loc de şervet.

— Domnişoa'ă Sca'lett, Slatte'y ii, golanii ăia buni de nimic, albii ăia neisp'ăviţi, ei, Slatte'y ii au omo'ât o pe domnişoa'a Ellen. I am spus de o sută de o'i că n avea 'ost să şi facă sânge 'ău pent'u ei. Da' domnişoa'a Ellen e'a aşa de îndă'ătnică în felul ei şi avea inima aşa de bună, că nu voia să înţeleagă că oamenii ăia, nu me'itau să se ocupe de ei.

— Cine, Slattery ii? întrebă Scarlett intrigată. Dar ce s a întâmplat?

— P'insese'ă boala, zise Mammy tot ştergând cele două fete dezgolite, care erau pline de apă şi udau cearceaful. Emmie, fata băt'ânei doamne Slatte'y, a venit aici în g'abă după domnişoa'a Ellen, cum făcea întotdeauna când avea v'un necaz. Nu putea s o îng'ijească singu'ă? Mai ales că domnişoa'a Ellen avea mai multă t'eabă decât putea să facă. Şi nu e'a p'ea sănătoasă nici ea. Domnişoa'a Ellen nu se simţea bine de multă v'eme. Nu aveam ma'e luc'u de mâncat pe aici, cu toţi oamenii ăştia de la intendenţă ca'e ne luau totul. Şi domnişoa'a Ellen, ştii că mânca ca o păsă'ică. I am spus de o mie de o'i să lase n pace pe golani, da' nu ţinea seama de ce spuneam. Ei, şi când Emmie a început să se înzd'ăvenească, cade bolnavă domnişoa'a Ca'een. Da, domnişoa'ă Sca'lett, musca de tifoidă suise d'umul până aci şi înţepase pe domnişoa'a Ca'een. Şi apoi a venit 'ândul domnişoa'ei Suellen. Şi domnişoa'a Ellen a început să le îng'ijească pe amândouă. Cu 'ăzboiul ăsta şi cu yankeii de pa'tea ailaltă a 'âului, şi cu noi ca'e nu ştiam ce o să se pet'eacă, şi cu luc'ăto'ii de pe câmp ca'e fugeau în fieca'e noapte, ' am c'ezut că o să înnebunesc. Da' domnişoa'a Ellen, 'ămânea liniştită şi blândă. Doa' că şi făcea multe g'iji fiindcă domnişoa'ele mici n aveau nici docto'ii nici nimic. Înt' o sea'ă, după ce t'ecusem de mai mult de zece o'i cu bu'etele peste domnişoa'ele mici, mi a spus: "Mammy, dacă aş putea să mi vând sufletul, mi l aş vinde pent'u puţină gheaţă ca s o pun pe capul fetiţelo' mele." Nu voia să lase să int'e aici nici pe domnu' Ge'ald, nici pe 'osa, nici pe Teena, pe nimeni în afa'ă de mine, pent'u că eu avusesem tifoidă. Şi pe u'mă a luat o şi ea, domnişoa'ă Sca'lett, şi am văzut îndată că nu e'a nimic de făcut.

Mammy se ridică şi, apucând un colţ al şorţului, îşi şterse ochii înlăcrimaţi.

— A me's 'epede, domnişoa'ă Sca'lett, şi chia' d'ăguţul de docto' yankeu n a putut să facă nimic pent'u ea. Nu mai 'ecunoştea pe nimeni. O chemam şi îi vo'beam, da' nu o mai 'ecunoştea pe Mammy.

— A spus... a spus numele meu... m a chemat?

— Nu, d'aga mea. Ea c'edea că e încă fetiţă mică la Savannah. N a chemat pe nimeni.

Dilcey se mişcă şi şi puse copilul adormit pe genunchi.

— Ba da, domnişoa'ă Sca'lett, a chemat pe cineva.

— Ţine ţi gu'a, neg'esă indiană! strigă Mammy amenin­ţătoare, întorcându se spre Dilcey.

— Taci, Mammy. Pe cine a chemat, Dilcey? Pe papa?

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett, nu pe domnu' Ge'ald. E'a în sea'a când a'dea bumbacul...

— Nu mai e bumbac?... Hai, spune repede.

— Nu, domnişoa'ă'Sca'lett. A a's tot. Soldaţii au scos balotu'ile din şop'on şi le au 'ostogolit în cu'te şi au zis: "O să fie cel mai ma'e foc de bucu'ie din Geo'gia!"

Trei recolte de bumbac... o sută cincizeci de mii de dolari în flăcări!

— Şi focul lumina ca şi când a' fi fost ziuă... şi ne e'a o f'ică g'ozavă să nu a'ză şi casa, şi e'a aşa lumină aici în odaie, că ai fi putut aduna de pe jos un ac. Şi când focul a luminat fe'east'a, s a' fi zis că a t'ezit o pe domnişoa'a Ellen. S a aşezat pe pat şi a st'igat de mai multe o'i, ta'e: "Philippe! Philippe!" N am auzit niciodată de numele ăsta, da' e'a numele cuiva pe ca'e l st'iga.

Mammy părea împietrită şi n o slăbea pe Dilcey din ochi, dar Scarlett stătea cu capul în mâini şi se gândea. Philippe... cine era? Ce a fost oare omul acesta pentru mama ei, ca să l cheme pe patul de moarte?

Lungul drum de la Atlanta la Tara se sfârşise, se sfârşise într o fundătură, când ar fi trebuit să se termine în braţele lui Ellen. Niciodată Scarlett nu va putea să mai doarmă ca un copil, simţindu se în siguranţă sub acoperi­şul tatălui ei, învăluită în dragostea ocrotitoare a mamei ca într o plapumă de puf.

Pentru ea nu mai exista siguranţă, nu mai exista port în care să se adăpostească. Degeaba se zbătea şi se sucea în fel şi chip, nimic n o va ajuta să iasă din impasul în care ajunsese. Nu era nimeni căruia să i poată încredinţa pova­ra. Tatăl ei era un moşneag buimăcit, surorile ei bolnave, Melanie slabă şi plăpândă, iar negrii o priveau cu o copilă­rească încredere, agăţându se de ea, zicându şi că scăparea va veni de la fiica lui Ellen, aşa cum venise întotdeauna de la Ellen.

Pe fereastră vedea Tara luminată de palidul reflex al lunii care răsărea. Negrii fugiseră, ogoarele se ntindeau pustiite, hambarele fuseseră arse. Tara zăcea sub ochii ei ca un corp însângerat, ca propriul ei corp care sângera picătură cu picătură. Asta o aştepta la sfârşitul drumului – un bătrân neputincios, boală, guri flămânde, mâini neajuto­rate agăţându se de ea. La sfârşitul acestui drum nu era nimic, nimic decât Scarlett O'Hara Hamilton, o femeie de nouăsprezece ani, văduvă cu un copil.

Ce să facă? Mătuşa Pitty şi familia Burr din Macon o vor putea lua pe Melanie şi copilul ei. Dacă fetele se însănătoşeau, va trebui, de voie de nevoie, ca rudele lui Ellen să le adăpostească. Cât despre ea şi Gerald, vor putea cere ajutor unchiului James şi unchiului Andrew.

Privi trupurile slăbuţe care se agitau sub cearceaful udat de apa cu care fuseseră spălate. N o iubea pe Suellen. Îşi dădu seama da asta, deodată, clar de tot. N o iubise niciodată. Prea mult n o iubea nici pe Carreen... Îi era cu neputinţă să iubească nişte fiinţe atât de slabe. Dar erau de acelaşi sânge cu ea, făceau parte din Tara. Nu putea să le lase să şi petreacă restul vieţii în casele unor mătuşi, ca nişte rude sărace. O fată O'Hara să trăiască din umilinţe şi din milă? Oh, nu, niciodată!

Nu exista nici o ieşire din fundătură? Mintea ei obo­sită raţiona atât de încet! Duse mâna la cap cu un gest ostenit, de parcă braţele ei ar fi avut de despicat apă şi nu aer. Luă plosca şi se uită înăuntru. Rămăsese puţin whisky pe fund, dar n ar fi ştiut să spună exact cât, căci era prea întuneric. Constată cu surprindere că acum mirosul acela iute nu i mai irita nările. Bău încet, dar de astă dată nu resimţi nici o arsură, ci numai o impresie de căldură moleşitoare.

Aşeză plosca goală pe masă şi îşi plimbă privirea în jur. Era un coşmar ceea ce vedea, camera întunecoasă şi plină de fum, fetele întinse pe pat, Mammy grasă şi difor­mă, Dilcey, bronz nemişcat, cu un boţ de carne trandafirie lipit de pieptul arămiu, un coşmar la sfârşitul căruia se va trezi şi va simţi aroma costiţei prăjindu se în bucătărie, va auzi râsetele negrilor şi scârţâitul căruţelor în drum spre ogoare, va simţi pe Ellen scuturând o uşor ca s o trezească.

Şi deodată îşi dădu seama că se afla în propria i cameră, culcată pe patul ei. Lumina lunii lupta fără putere împotriva întunericului, şi Mammy şi Dilcey o dezbrăcau. Balenele corsetului n o mai chinuiau, şi putea acum să şi umfle plămânii după plac şi să respire adânc. Simţi cum erau traşi binişor ciorapii şi auzi pe Mammy şoptindu i cuvinte mângâietoare, spălându i picioarele pline de băşici. Ce răcoritoare era apa, ce bine era să stai întinsă ca un copil pe o saltea moale. Scoase un oftat, trupul i se destinse şi; după un timp care poate să fi fost un an sau o secundă, se regăsi singură în odaia care i păru mai luminată, căci razele lunii ajungeau acum până la patul ei.

Nu ştia că e beată, beată de oboseală şi de whisky. Ştia numai că şi părăsise corpul şi că plutea undeva, într o lume unde durerea şi oboseala erau necunoscute. Mintea ei vedea totul cu o claritate supraomenească.

Privea lucrurile dintr un punct de vedere nou, căci părăsise în urma ei, pe lungul drum spre Tara, ceea ce făcea încă din ea un copil. Nu mai era o argilă moale, în care fiecare eveniment îşi lăsa urma. În seara asta fusese ultima oară când se lăsase cocoloşită ca o fetiţă mică. De acum înainte era femeie, tinereţea o părăsise.

Nu, nu trebuia, nu voia să ceară ajutor rudelor lui Gerard sau rudelor lui Ellen. Un O'Hara nu cere de poma­nă. Un O'Hara iese singur din încurcătură. Îi fusese hără­zită o grea povară, dar poverile erau destinate unor umeri destul de puternici ca să le poarte. Nu păru nici un pic surprinsă înţelegând că umerii ei erau de ajuns de puternici spre a purta orice povară, acum că primise lovitura cea mai grea pe care o putea primi vreodată. Nu trebuia să pără­sească Tara; aparţinea brazdelor roşii mult mai mult decât ar putea să i aparţină ele vreodată; era adânc înfiptă, ca o rădăcină de bumbac, în acest pământ de culoarea sângelui, şi îşi trăgea viaţa din el la fel ca bumbacul. Va rămâne la Tara, o va face să trăiască cum va putea, şi va trebui să facă să trăiască, şi pe tatăl şi pe surorile ei, pe Melanie şi copilul lui Ahley şi pe negri. Mâine... oh, mâine! Mâine îşi va pune jugul la gât. Mâine vor fi atâtea lucruri de făcut: să meargă la Doisprezece Stejari şi la Macintosh i spre a vedea dacă n a rămas nimic în grădinile pustiite, să meargă înspre râu, la bălţi, ca să vadă dacă nu puteau găsi porcii şi găinile rătăcite, să meargă la Jonesboro şi la Lovejoy cu bijuteriile lui Ellen... nu se poate să nu fi rămas cineva care să i vândă ceva provizii. Mâine... mâine... mintea ei gândea din ce în ce mai încet, ca o pendulă gata să se oprească, dar claritatea viziunii stăruia.

Deodată poveştile de familie, pe care le auzise de atâtea ori din cea mai fragedă copilărie, poveştile acelea care o plictiseau şi pe care le ascultase fără să le înţeleagă prea bine, deveniră limpezi ca cristalul. Gerald, fără un ban, înălţase Tara. Ellen triumfase asupra unei suferinţe misterioase. Bunicul Robillard, supravieţuind naufragiu­lui lui Napoleon, îşi refăcuse averea pe coasta mănoasei a Georgiei. Străbunicul Prudhomme îşi făurise un mic regat în plină junglă a insulei Haiti şi, după ce l pierduse, trăise destulă vreme spre a şi vedea numele cinstit la Savannah. Mai erau şi cei ce luptaseră pentru o Irlandă liberă în rândurile voluntarilor irlandezi şi fuseseră spânzuraţi, şi toţi O'Hara care muriseră în bătălia de la Boyne, luptând până la sfârşit pentru a apăra ceea ce era al lor.

Toţi înduraseră încercări care ar fi zdrobit pe cei mai mulţi dintre oameni, dar nu se lăsaseră zdrobiţi. Nu fuse­seră distruşi de imperiile ce se prăbuşeau, nici de revoltele sclavilor, nici de războaie sau de revoluţii. Destinul potriv­nic le frânsese poate grumazul, dar nu le frânsese niciodată inima. Nu se văicăriseră, luptaseră. Şi muriseră luptând. Fantomele tuturor acestor oameni al căror sânge curgea în vinele ei păreau că se mişcă liniştite în mijlocul odăii scăldate în lumina lunii. Şi Scarlett nu se simţea deloc surprinsă să i vadă, pe aceşti oameni de un sânge cu ea care înfruntaseră destinul cel mai potrivnic. Tara era destinul ei, era lupta vieţii ei, şi trebuia să biruiască.

Aproape adormită, se întoarse pe o parte. Încet încet, se pierdea în nefiinţă. Erau oare cu adevărat acolo fanto­mele, şoptindu i la ureche cuvinte de încurajare, sau nu era decât un vis?

"Fie că sunteţi cu adevărat aici sau nu", murmură ea adormind, "noapte bună şi... vă mulţumesc."

Capitolul XXV
A doua zi dimineaţă trupul lui Scarlett era atât de înţepenit şi o durea atât de tare din cauza călătoriei înde­lungate în căruţa hodorogită, încât fiecare mişcare era un chin. Obrajii îi erau arşi de soare, iar palmele mâinilor carne vie. Avea limba cleioasă şi gâtlejul uscat şi, cu cât bea mai multă apă, cu atât îşi potolea mai puţin setea. Îşi simţea capul umflat, şi chiar numai faptul că şi mişca ochii o făcea să tresară de durere. Simţea o greaţă pe care n o mai simţise de pe timpul când era însărcinată, şi nu putea să sufere mirosul mâncării de ignami care fusese servită la micul dejun. Gerald ar fi putut să i spună că erau urmările normale ale unui prim exces de whisky, dar Gerald nu observa nimic. Nu mai era decât un moşneag cu părul alb, aşezat în capul mesei. Cu ochii stinşi privea întruna spre uşă, întinzând uşor gâtul, ca şi când ar fi vrut să surprindă foşnetul rochiei lui Ellen sau parfumul slab de lămâiţă.