Pe aripile vântului

Scarlett nu putea să nu observe că Wade începea s o evite şi, în rarele momente în care greutăţile ei fără sfârşit îi dădeau răgaz să cugete, simţea o adâncă întristare. Era chiar mai rău decât să l aibă tot timpul pe Wade între fustele ei, şi o enerva să l vadă cum se refugia pe patul Melaniei, unde se distra liniştit cu tot felul de jocuri sau asculta poveşti. Wade o adora pe "tanti", care avea o voce atât de dulce, care surâdea întotdeauna şi care nu spunea niciodată: "Taci, Wade! Mă doare capul!" sau: "Pentru numele lui Dumnezeu, Wade, astâmpără te!"

Scarlett n avea nici timpul şi nici dorinţa să l răsfeţe, dar era geloasă că Melanie îi lua locul. Într o zi când îl găsi pe Wade făcând echilibristică pe patul Melaniei şi l văzu căzând peste mătuşă sa, îi dădu o palmă.

— Nu poţi să bagi de seamă şi să n o zdruncini pe mătuşa Melanie care i bolnavă? Hai, du te de te joacă în grădină şi nu mai veni pe aici!

Însă Melanie întinse braţul slab şi atrase copilul lângă ea.

— Hai, lasă, Wade. Nu voiai să mi faci rău, nu i aşa? Nu mă deranjează, Scarlett. Lasă mi l. Lasă mă să mă ocup de el. E tot ce pot să fac până când mă voi însănătoşi, şi ai destul de lucru fără să trebuiască să l mai şi supraveghezi.

— Nu fi gâscă, Melly, zise Scarlett scurt. N o să te faci bine dacă l laşi pe Wade să ţi sară pe burtă. Ascultă, Wade, dacă te mai prind pe patul mătuşii Melanie, am să ţi dau o bătaie bună. Hai, încetează să te mai smiorcăi. Toată ziua te smiorcăi. Încearcă să fii bărbat.

Wade fugi plângând să se ascundă într un colţ al casei. Melanie îşi muşcă buzele şi i veniră lacrimi în ochi. Mammy, care asista de pe culoar la discuţie, încruntă sprâncenele şi scoase un oftat adânc. Dar în zilele acelea şi în zilele care urmară, nimeni nu îndrăzni s o înfrunte pe Scarlett. Toată lumea se temea de limba ei ascuţită, toată lumea avea frică de noul personaj care apăruse în locul copilei de odinioară.

De acum înainte Scarlett domni ca stăpână absolută la Tara şi, la fel ca toţi cei învestiţi brusc cu autoritate, instinc­tele ei tiranice ieşiră la suprafaţă. Nu pentru că ar fi fost rea din fire, ci pentru că, fiindu i frică şi nefiind sigură pe ea însăşi, se arăta aspră ca să nu se descopere nesiguranţa şi să nu i se refuze ascultarea. În afară de asta, simţea o anumită plăcere să strige şi să se ştie temută. În sfârşit, observă că asta i uşura nervii prea încordaţi. Îşi dădea seama că se schimbase. Câteodată dădea o poruncă pe un ton atât de aspru, încât Pork strâmba din nas şi Mammy murmura printre dinţi: "Sunt unii ca'e au început să şi dea ae'e!" Se întreba unde i dispăruseră bunele maniere. Toată politeţea, toată afabilitatea pe care Ellen îşi dăduse atâta trudă să i le bage în cap, o părăsiră la fel de repede cum cad frunzele din copaci la primul suflu rece al toamnei.

Ellen nu încetase să i repete: "Fii hotărâtă dar amabilă cu servitorii, mai ales cu negrii!" Dar dacă s ar arăta blândă cu ei, negrii ar sta toată ziua în bucătărie, vorbind la nesfârşit despre timpurile bune când negrii care serveau în casă nu erau siliţi să facă treburi la câmp. "Iubeşte pe surorile tale şi ai grijă de ele. Fii bună cu cei în necaz", spunea Ellen. "Dăruieşte dragostea celor în suferinţă şi în durere."

În acest moment îi era imposibil să şi iubească suro­rile. Nu erau, nici mai mult nici mai puţin, decât o povară pe umerii ei. În ceea ce priveşte grija – nu le spăla, nu le pieptăna, nu le hrănea? Umbla mile întregi în fiecare zi ca să găsească legume proaspete pentru ele. Nu învăţase oare să mulgă vaca, deşi murea întotdeauna de teamă când primejdiosul animal părea s o ameninţe cu coarnele? În sfârşit, considera bunătatea pur şi simplu o pierdere de vreme. Dacă se arăta prea bună cu surorile ei, acestea vor profita, fără îndoială, şi şi vor prelungi statul în pat, iar ea avea nevoie ca ele să fie în picioare cât mai repede cu putinţă, ca să fie încă patru mâini care s o ajute.

Convalescenţa fetelor se prelungea şi, lipsite de pute­re, bietele de ele zăceau în pat, slabe şi prăpădite. Lumea se schimbase în timp ce ele boliseră. Veniseră yankeii, negrii fugiseră, mama murise. Trei evenimente de necre­zut, pe care mintea lor refuza să le admită. Li se întâmpla câteodată să creadă că mai delirau încă şi că nimic din toate acestea nu se întâmplase. Iar Scarlett se schimbase atâta, încât era cu neputinţă să fie ea. Când se apropia de ele şi le vorbea despre ce vor trebui să facă după ce se vor înzdrăveni, o priveau ca şi cum ar fi avut o sperietoare în faţa lor. Faptul că nu mai aveau o sută de sclavi ca să facă toată treaba trecea de puterea lor de înţelegere. Nu şi puteau închipui că o domnişoară O'Hara trebuie să muncească cu mâinile.

— Dar, surioară, spunea Carreen, cu faţa ei dulce şi copilăroasă, întunecată de consternare, n am să pot tăia niciodată lemne pentru foc! Mi aş strica mâinile!

— Priveşte le pe ale mele, îi răspundea Scarlett cu un surâs ameninţător, apropiindu şi mâinile bătătorite şi pline de băşici.

— E foarte urât din partea ta să ne vorbeşti aşa, lui Carreen şi mie, ţipa Suellen. Sunt sigură că minţi şi că încerci să ne sperii. Dacă mama ar mai trăi, nu te ar lăsa să ne vorbeşti pe tonul ăsta! Să sparg lemne! O să mai vorbim noi!

Convinsă că Scarlett spunea toate astea numai din răutate, Suellen mai găsea în slăbiciunea ei puterea de a urî pe sora ei mai mare. Suellen fusese pe moarte, o pier­duse pe maică sa, se simţea singură, îi era teamă, avea nevoie de dragoste şi ar fi vrut ca toată lumea să se ocupe de ea. În loc de asta, Scarlett se oprea în fiecare zi lângă patul surorilor ei şi, cu o privire plină de ură în ochii verzi, căuta să vadă dacă se simţeau mai bine şi începea să vorbească de făcutul paturilor, de gătitul mâncării, de găleţi de apă de dus, de spart lemne. Şi s ar fi zis că simţea o plăcere răutăcioasă să spună astfel de lucruri.

De fapt, Scarlett chiar simţea o plăcere răutăcioasă. Îi tiraniza pe negri şi şi chinuia surorile nu numai fiindcă era prea epuizată şi prea îngrijorată ca să poată face altfel, ci şi pentru că asta o ajuta să uite amărăciunea pe care o resimţea constatând că tot ce i spusese mama ei despre viaţă era greşit.

Nimic din ceea ce o învăţase mama nu mai avea cea mai mică valoare, şi Scarlett suferea, nu înţelegea. Nu i venea în minte că Ellen nu putuse să prevadă prăbuşirea unei civilizaţii în mijlocul căreia îşi crescuse fetele, că nu şi putuse închipui dispariţia rangurilor sociale pentru care îşi crescuse fetele cu atâta grijă. Nu i venea în minte că învăţând o să fie amabilă şi graţioasă, cinstită şi bună, modestă şi sinceră, Ellen avusese în vedere un lung şir de ani paşnici, asemănători anilor fără greutăţi ai propriei ei existenţe. Când femeile căpătau aceste deprinderi, viaţa era darnică cu ele, spusese Ellen.

Disperată, Scarlett îşi zicea: "Nu, nimic, nimic din ceea ce m a învăţat mama nu mi serveşte la ceva! La ce mi ar folosi să fiu bună acuma? Ce valoare are blândeţea? Era mai bine dacă învăţam să ar sau să culeg bumbac ca o negresă! Oh, mamă, te ai înşelat!"

Nu şi dădea osteneala să înţeleagă că lumea bine ordonată a lui Ellen nu mai exista şi că o lume brutală îi luase locul, o lume în care toate normele, toate valorile se schimbaseră. Înţelegea numai, sau credea că înţelege, că mama ei se înşelase, şi se transforma repede spre a se adapta la o viaţă nouă pentru care nu fusese pregătită.

Numai sentimentele ei pentru Tara nu se schimbase­ră. De câte ori se întorcea spre casă de a curmezişul ogoa­relor, oricât ar fi fost de frântă de oboseală, nu putea vedea casa profilându se albă pe deal fără să şi simtă inima crescându i de bucurie şi de dragoste la gândul că ajungea acasă. Ori, aplecată pe fereastră, nu putea privi niciodată păşunile verzi, ogoarele roşii şi arborii stufoşi de la margi­nea bălţilor fără să se simtă pătrunsă de frumuseţea lor. Dragostea ei pentru acest pământ care şi desfăşura colinele domoale, roşii şi strălucitoare, pentru acest frumos pământ de culoarea sângelui, a purpurei, a cărămizii din care ca printr o minune creşteau tufişurile verzi încoronate cu pămătufurile albe de bumbac – nu se schimba, deşi toate se schimbau. Nicăieri altundeva nu era un pământ asemă­nător cu acesta.

Când se uita la Tara, înţelegea în parte de ce se purtau războaiele. Rhett greşea când spunea că oamenii se bat pentru bani. Nu, se băteau pentru ogoare acoperite de lanuri, pentru păşuni verzi cu iarbă pe care o culcă coasa, pentru râuri galbene şi leneşe, pentru case albe, răcoroase răsărind printre magnolii. Erau singurele lucruri pentru care făcea să lupţi, pământul roşu care aparţinea oameni­lor, care va aparţine fiilor lor, pământul roşu care va da bumbac fiilor lor şi fiilor fiilor lor.

Acum, când mama şi Ashley nu mai existau, când nenorocirile făcuseră din Gerald un copil, când banii, ne­grii, liniştea, rangul ei dispăruseră peste noapte, ogoarele devastate ale Tarei erau tot ce i mai rămăsese. Ca şi când ar fi auzit o în altă lume, îşi aducea aminte de o conversaţie pe care o avusese cu tatăl ei, cu privire la pământ. Se întreba de ce tinereţea şi neştiinţa ei o împiedicaseră să l înţeleagă atunci când spusese că pământul era singurul lucru pe lume pentru care merită să lupţi.

"Căci e singurul lucru pe lume care durează... Şi pentru toţi cei care au o picătură de sânge irlandez în vine, pământul pe care trăiesc e ca mama lor... E singurul lucru pentru care merită să munceşti, să lupţi, şi să mori."

Da, merita să lupte pentru Tara, şi Scarlett primea lupta fără să discute. Nimeni nu i va smulge Tara! Nimeni nu va reuşi s o facă să trăiască, ea şi ai ei, pe spinarea rudelor ce i rămăseseră. Va păstra Tara, chiar dacă va trebui să frângă spinarea tuturor celor care trăiau acolo.

Capitolul XXVI

Se împlineau două săptămâni de când Scarlett reveni­se din Atlanta la Tara, când cea mai mare dintre băşicile pe care le făcuse la picior se infectă şi se umflă, aşa că îi fu cu neputinţă să pună pantoful şi fu silită să şchiopăteze, umblând pe călcâi. La vederea degetului mare inflamat, fu cuprinsă de o imensă deznădejde. Şi dacă degetul se va cangrena, ca rănile soldaţilor? Şi dacă va muri, departe de orice doctor? Oricât de amară era viaţa acum, n avea nici o poftă s o părăsească. Şi apoi, cine se va ocupa de Tara dacă ea va dispare?

Când se ntorsese acasă, nutrise nădejdea că Gerald va redeveni ceea ce fusese altădată şi că va conduce toată gospodăria; dar, în cursul celor două săptămâni, speranţa i se spulberase. Ştia acum că, vrând nevrând, în mâinile ei neexperimentate stătea soarta plantaţiei şi a locuitorilor ei, căci Gerald rămânea cu totul absent şi străin de Tara, petrecându şi zilele nemişcat, ca un om pierdut într un vis. Când Scarlett îl ruga să i dea un sfat, se mărginea să i răspundă: "Fă ce crezi că i mai bine, fata mea", sau, ceea ce era şi mai rău: "Întreab o pe mama, pisicuţa mea."

Nu se va mai schimba niciodată, şi acum Scarlett vedea adevărul în faţă şi l primea ca atare. Ştia că, până la moarte, Gerald va continua să aştepte întoarcerea lui Ellen şi va pândi fără încetare zgomotul paşilor ei. Trăia într o lume fără graniţe precise, unde timpul nu exista şi unde i se părea că Ellen se află întotdeauna în camera de alături. Arcul principal al întregii sale vieţi se frânsese la moartea soţiei, şi cu el dispăruse siguranţa, îndrăzneala, vitalitatea lui debordantă. Ellen fusese publicul în faţa căruia îşi jucase Gerald O'Hara rolul sforăitor. Acum cortina căzuse pentru totdeauna, luminile rampei fuseseră stinse şi pu­blicul se topise brusc, în timp ce bătrânul actor, năucit, rămânea pe scenă să şi aştepte replicile.

În dimineaţa aceea casa era tăcută, căci toată lumea, în afară de Scarlett, de Wade şi de cele trei bolnave, era plecată la baltă să caute scroafa. Gerald însuşi ieşise puţin din moleşeala lui şi, târându şi picioarele din brazdă în brazdă, o pornise peste câmp ţinându se cu o mână de braţul lui Pork şi târând un capăt de frânghie în cealaltă. Suellen şi Carreen adormiseră plângând. Asta li se întâmpla cel puţin de două ori pe zi când, gândindu se la Ellen, lacrimi de durere şi de slăbiciune începeau să le curgă pe obraji. Melanie, pentru prima oară de la naştere, se ridicase în capul oaselor şi şedea în pat proptită de perne. Cu picioarele acoperite de un cearceaf cârpit, era aşezată între cei doi sugari – căpşorul acoperit de puf bălai era sprijinit de un braţ, iar celălalt, capul negru şi creţ al copilului lui Dilcey, ţinut cu tot atâta grijă. Wade şedea la picioarele patului şi asculta un basm.

Pentru Scarlett tăcerea de la Tara era de nesuferit, căci îi amintea prea viu de tăcerea de moarte a regiunii pustiite pe unde trecuse venind de la Atlanta. Vaca şi viţelul nu se auzeau de ore întregi. Nici o pasăre nu cânta, şi gălăgioasa familie a vrăbiilor, care trăia de generaţii în mijlocul frun­zelor foşnitoare ale magnoliei, tăcuse. Scarlett trăsese un scăunel lângă fereastra deschisă a odăii ei de culcare şi şi lăsa privirea să rătăcească pe aleea din faţa casei, pe peluză şi pe păşunile pustii de cealaltă parte a drumului. Îşi ridicase fustele mult deasupra genunchilor şi stătea aşa, cu bărbia aşezată pe braţele sprijinite de marginea ferestrei. Lângă ea, pe podea, era o găleată cu apă scoasă din fântână şi, din când în când, îşi muia piciorul inflamat, strâmbându se de durere.

Enervată, îşi înfipse deodată bărbia în carnea braţu­lui. Tocmai când avea mai multă nevoie de putere, i se infectase degetul. Iar proştii ăia nu vor ajunge niciodată să prindă scroafa! Le trebuise o săptămână ca să prindă pur­ceii, unul câte unul, şi acum, după două săptămâni, scroafa era încă în libertate. Scarlett ştia că dacă s ar fi dus cu ei în baltă, şi ar fi suflecat fustele, ar fi pus mâna pe frânghie şi ar fi prins scroafa cât ai zice peşte.

Dar chiar dacă ar ajunge să prindă scroafa? Ce se va întâmpla după ce o vor mânca, pe ea şi purceii? Viaţa îşi va urma cursul, şi pofta de mâncare de asemenea. În curând va veni iarna, şi atunci nu vor mai avea nimic de mâncare, nici măcar legumele nenorocite pe care le găseau acum prin grădinile vecine. Totuşi, nu se puteau lipsi de mazăre uscată, de sorg, de făină de porumb, de orez şi... şi... de atâtea alte lucruri. Trebuiau seminţe de porumb şi de bum­bac pentru semănăturile de primăvară, fără a mai vorbi de haine noi. De unde să scoată toate astea, şi cum să le plătească?

Pe ascuns, Scarlett făcuse inventarul buzunarelor lui Gerald şi al lădiţei în care şi ţinea banii. Dar nu găsise decât grămezi de bonuri de ale Confederaţiei şi trei mii de dolari în bani confederaţi – "cam cât ne ar trebui pentru o masă bună, acum când banii confederaţi nu mai fac două para­le", îşi zisese Scarlett batjocoritor. Dar, presupunând că ar avea bani şi că ar găsi alimente, cum să aducă proviziile la Tara? De ce îngăduise Dumnezeu să moară calul? Chiar aşa prăpădit cum era, calul furat de Rhett ar fi schimbat cu totul situaţia. Unde erau catârii frumoşi de pe vremuri, plini de viaţă, care zvârleau din picioare la păşune, de cealaltă parte a drumului? Unde erau caii superbi, iapa ei mică, poneii fetelor, armăsarul cel mare al lui Gerald care traversa peluza ca o săgeată, smulgând iarba... să ai acum măcar unul, chiar şi catârul cel mai nărăvaş!

Dar, atâta pagubă! Când rana de la picior i se va vindeca, va merge pe jos la Jonesboro. Va fi cel mai lung drum din viaţa ei, dar va merge. Chiar dacă yankeii arseseră tot oraşul, va descoperi cu siguranţă pe cineva care să i spună unde putea găsi ceva provizii. Se gândi la chipul jignit al lui Wade, căruia nu i plăceau ignamii şi care nu înceta să repete întruna: "Vreau un picior de pui, orez şi sos."

Soarele care lumina grădina se întunecă deodată, şi lacrimile îi acoperiră imaginea copacilor. Scarlett îşi lăsă capul pe braţe şi se strădui să şi oprească plânsul. Lacrimile foloseau atât de puţin acum! De altfel, nu foloseau decât atunci când voiai să obţii ceva de la un bărbat. În timp ce şedea ghemuită şi încerca să şi oprească lacrimile strângând cu putere din pleoape, auzi zgomotul unui cal la trap. Nu ridică totuşi capul. Zi şi noapte, în ultimele două săptămâni, i se păruse că aude tropot de cal, cum i se păruse că aude foşnetul rochiei lui Ellen. Înainte de a avea timp să şi spună: "Hai, nu fi proastă!", inima începu să i bată repede, cum făcea întotdeauna în asemenea momente.

Dar, spre marea ei mirare, trapul se prefăcu în pas şi auzi zgomot regulat de potcoave înfundându se în nisipul aleii. Era într adevăr un cal... poate venea cineva de la Tarleton i sau de la Fontaine i! Ridică iute capul. Era un călăreţ yankeu.

Automat, se ascunse în spatele perdelei şi, fascinată, se uită la om prin pânza transparentă. Stupoarea îi tăia răsuflarea, îi golea aerul din plămâni.

Era un individ masiv, cu o figură brutală. S ar fi zis că strivea şaua sub greutatea lui, iar barba neagră, neîn­grijită, îi acoperea gulerul albastru al tunicii descheiate. Avea ochii mici, apropiaţi unul de altul, care cercetau calm casa de sub cozorocul chipiului strâmt. Coborî de pe cal fără să se grăbească şi legă hăţul de o bârnă. Atunci Scarlett îşi regăsi răsuflarea – dar violent, dureros, ca după o lovi­tură primită în stomac. Un yankeu, un yankeu cu un pistol lung la şold! Şi era singură în casă, singură cu trei bolnave şi cu copiii.

În timp ce bărbatul urca aleea, cu mâna pe tocul de piele al pistolului, iar ochii lui mici, rotunzi, iscodeau în dreapta şi în stânga, o mulţime de imagini confuze se formară în creierul lui Scarlett ca într un caleidoscop.

Îşi aminti de tot ceea ce îi povestise mătuşa Pittypat, istorii cu femei atacate, gâturi tăiate, case incendiate, copii străpunşi cu baioneta fiindcă plângeau – toate aceste gro­zăvii de nedescris cuprinse în singurul cuvânt de yankeu!

Înspăimântată, primul ei gând fu să se ascundă într un dulap. Apoi se gândi să se vâre sub pat; în sfârşit, simţi o poftă nebună să se repeadă pe scara din spate şi să fugă ţipând spre baltă. Orice, numai să scape de acest om. Atunci îl auzi urcând cu pas prudent scările verandei, intrând apoi în hol şi, în acest moment, înţelese că retrage­rea îi era tăiată. Prea terorizată ca să poată face un singur gest, îl auzi trecând dintr o odaie într alta. Pe măsură ce înainta, yankeul îşi dădea mai bine seama să locuinţa era goală şi pasul său se făcea mai greu, mai îndrăzneţ. Acum era în sufragerie, peste o clipă va fi în bucătărie.

La gândul că va intra în bucătărie, brusc o cuprinse furia, o furie atât de violentă încât o resimţi ca pe o lovitură de pumnal în inimă şi frica îi dispăru. Bucătăria! Pe sobă erau două oale: una plină cu mere care fierbeau, cealaltă cu un ghiveci din legumele aduse cu mare greutate de la Doisprezece Stejari şi din grădina familiei Macintosh. O masă care abia ar ajunge pentru două persoane, asta era tot ce se pregătea pentru nouă stomacuri înfometate. De ceasuri întregi Scarlett se stăpânea să nu coboare în bucătărie înaintea întoarcerii celorlalţi şi, la gândul că yankeul va mânca puţinele bucate, începu să tremure de mânie.

Arză i ar focul de blestemaţi! Veneau ca lăcustele şi plecau lăsând foamete în urma lor. Şi iată i că reveneau să fure puţinul ce mai rămăsese. Stomacul gol al lui Scarlett se strânse. Dumnezeule, cel puţin yankeul ăsta nu va mai avea ocazia să fure!

Îşi scoase pantoful scâlciat şi, în picioarele goale, se strecură repede spre birou, fără să şi simtă măcar rana. Trase fără zgomot sertarul, scoase pistolul pe care l adu­sese de la Atlanta, pistol pe care Charles nu l folosise niciodată. Scormoni în geanta de piele atârnată pe perete alături de sabie şi scoase un cartuş pe care l vârî cu o mână tremurătoare. Repede şi fără să facă nici un zgomot, tra­versă palierul şi începu să coboare scara, sprijinindu se cu o mână de balustradă şi ţinând cu cealaltă pistolul bine lipit de pulpă, ca să l ascundă în faldurile rochiei.

— Cine i acolo? strigă yankeul cu o voce nazală. Scar­lett se opri în mijlocul scării, cu sângele bătându i atât de tare în urechi încât abia îl auzi.

— Stai sau trag! strigă vocea.

Omul stătea în pragul sufrageriei, ghemuit, gata să sară, într o mână cu pistolul, iar în cealaltă cu cutioara din lemn de palisandru, care conţinea un degetar de aur, foarfecele cu mânere de aur, şi o ghindă mititică de şmirghel cu un capăt de aur. Scarlett simţi picioarele îngheţându i până la genunchi, dar turbarea îi ardea în obraz. Cutia de lucru a lui Ellen în mâna acestui individ! Vru să strige: "Las o jos! Las o jos, canalie...", dar cuvintele refuzau să i iasă din gură. Nu putea decât să privească fix pe deasupra balustradei şi să observe schimbarea care se producea pe chipul omului, a cărui expresie încordată, a cărui asprime făcură loc unui surâs pe jumătate dispreţuitor, pe jumătate amabil.

— Va să zică aşa, e cineva pe aici, zise el punându şi pistolul în toc şi apropiindu se de picioarele scării. Singu­ră, păpuşico?

Iute ca fulgerul, Scarlett scoase pistolul şi ţinti în plin asupra chipului bărbos, şi uimit. Înainte ca omul să poată duce mâna la centiron, apăsă pe trăgaci. Reculul o făcu să se clatine; în acelaşi timp, zgomotul detunăturii îi umplu urechile, şi mirosul pulberii îi înţeapă nările. Omul căzu pe spate şi se întinse pe jos cu o violenţă care făcu să tremure mobilele. Cutia îi scăpă din mână, tot conţinutul răspândindu se în jur. Fără să şi dea seama ce face, Scarlett coborî scara, se aplecă asupra omului şi se uită la ce mai rămăsese din obraz; o gaură sângerândă în locul nasului şi doi ochi sticloşi arşi de pulbere.

În timp ce l privea aşa, două fire de sânge începură să se prelingă pe podeaua strălucitoare, unul din obraz, celă­lalt de la ceafă.

Da, murise. Nu mai încăpea nici o îndoială. Ucisese un om.

Fumul se urcă în rotocoale până la tavan şi micile şiroaie roşii se îngroşau la picioarele ei. Rămase un timp nemişcată şi, în tăcerea paşnică a acestei dimineţi de vară, toate sunetele, toate miresmele păreau să ia o importanţă exagerată: bătăile neregulate ale inimii, foşnetul uşor al frunzelor de magnolie, strigătul depărtat al unei păsări de baltă, parfumul florilor care intra pe fereastră.

Omorâse un om, ea care evitase întotdeauna să asiste la omorârea cerbului când mergea la vânătoare, ea care nu putea îndura guiţatul purceilor când erau înjunghiaţi sau plânsul iepurelui prins în capcană. "O crimă!" se gândi ea consternată. " Am comis o crimă! Oh, e imposibil să mi se fi întâmplat asta mie!" Se uită în jos la mâna păroasă, care se afla atât de aproape de cutia de lucru, şi deodată se simţi din nou plină de viaţă, cuprinsă de o aprigă bucurie de tigroaică. Puţin lipsi să nu şi înfigă călcâiul în rana deschi­să, şi ar fi simţit o plăcere imensă să atingă cu piciorul gol sângele cald. Începuse să răzbune Tara... şi să răzbune şi pe Ellen.

De sus se auzi un zgomot de paşi repezi şi nesiguri. Urmă o pauză, apoi zgomotul paşilor reîncepu, dar de astă dată mai slab, mai încet şi punctat cu clinchetul unui obiect metalic. Scarlett ridică repede capul şi o văzu pe Melanie în capul scării. N avea pe ea decât o cămăşuţă zdrenţuită care i ţinea loc de cămaşă de noapte şi, cu braţul ei slab, duce cu greu sabia lui Charles.

Dintr o singură ochire Melanie cuprinse întreaga sce­nă în cele mai mici detalii, zări soldatul în uniforma albas­tră zăcând într un lac roşu, cutia de lucru, pe Scarlett în picioarele goale, cu obrazul pământiu, ţinând strâns în mână pistolul.

Nu spuse nici un cuvânt, dar ochii ei îi întâlniră pe ai lui Scarlett. Pe chipul ei, de obicei atât de dulce, se citea un orgoliu necruţător, surâsul ei exprima o aprobare şi o bucurie feroce, care se înrudeau strâns cu sentimentele tumultuoase din inima lui Scarlett.

"Dar... dar...îmi seamănă! Înţelege ce simt! Ar fi făcut acelaşi lucru!" îşi zise Scarlett în acel moment nesfârşit.

Plină de uimire se uita la tânăra femeie plăpândă şi abia ţinându se pe picioare, pentru care n avusese nicioda­tă decât aversiune şi dispreţ. Acum creştea în ea un senti­ment de admiraţie şi de camaraderie, care lupta împotriva urii pentru soţia lui Ashley. Într o străfulgerare de clarvi­ziune, pe care n o altera nici o emoţie meschină, văzu că sub tonul amabil şi sub privirea de turturică a Melaniei mai era şi altceva, o lamă subţire de oţel pe care nimic n o putea frânge şi înţelese de asemenes că în vinele Melaniei putea să curgă un sânge eroic.