Pe aripile vântului

În serile de la sfârşitul verii, căsuţa ei prost luminată era întotdeauna plină de oaspeţi. Nu erau niciodată des­tule scaune pentru toţi şi, de multe ori, doamnele şedeau pe treptele verandei din faţă, iar bărbaţii se aşezau pe balustradă, pe lăzi sau chiar pe peluză. Uneori, când Scarlett îi vedea pe musafiri aşezaţi pe iarbă şi bând ceai, singura trataţie pe care şi o puteau permite Wilkes ii, se întreba cum îi venea Melaniei să şi arate sărăcia aşa, fără ruşine. Până când Scarlett nu va mobila casa mătuşii Pitty aşa cum fusese înainte de război şi nu va putea să le servească musafirilor vin bun, lichior, şuncă şi vânat rece, n avea de gând să poftească lume la ea acasă – mai ales lume bună, aşa cum venea la Melanie.

Generalul John B. Gordon, marele erou al Georgiei, venea la Melanie de multe ori, împreună cu familia. Părin­tele Ryan, preotul poet al Confederaţiei, nu uita să i facă o vizită de câte ori venea la Atlanta. Spiritul lui ales fermeca aceste reuniuni şi rareori era nevoie de insistenţă ca să l facă să recite "Sabia lui Lee" sau nemuritorul său poem "Drapelul cucerit", care impresiona totdeauna pe doam­ne, făcându le să plângă. Alex Stephens, fostul vicepreşe­dinte al Confederaţiei, venea la ea de câte ori era în oraş şi, când se zvonea că se află la Melanie, casa se umplea de lume, şi oamenii rămâneau ceasuri întregi, vrăjiţi de vocea răsunătoare a plăpândului infirm. De obicei se afla acolo şi câte o duzină de copii pe jumătate adormiţi în braţele părinţilor, fiindcă trecuse de mult ora culcării. Nici o fami­lie nu voia ca scumpii lor copii să nu poată spune mai târziu că fuseseră sărutaţi de marele vicepreşedinte sau că strânseseră mâna unuia dintre cei care conduseseră Confedera­ţia. Fiecare persoană însemnată care venea în oraş se abătea şi pe la Willkes i, şi uneori rămânea şi peste noapte acolo. Astfel, căsuţa cu acoperişul turtit era totdeauna plină. India dormea pe un pat de campanie, în firida ce servea de cameră lui Beau. De câte ori se ivea câte un musafir neaşteptat, India o trimitea repede pe Dilecey să treacă gardul ca să împrumute ouă pentru micul dejun de la bucătăreasa mătuşii Pitty, dar Melanie se purta cu toţi cu amabilitatea unei castelane.

Nu, Melanie nu şi dădea seama că lumea se strângea în jurul ei ca în jurul unui steag zdrenţuit, dar iubit! Se simţi jenată şi mirată când doctorul Meade, după o seară plăcută pe care o petrecuse în casa ei, şi în timpul căreia citise cu mult succes rolul lui Macbeth, îi sărută mâna şi făcu unele observaţii, cu tonul pe care îl lua odinioară când vorbea de "cauza noastră glorioasă."

— Scumpă domnişoară Melly, e o cinste şi o fericire să vin în casa dumitale, căci dumneata şi celelalte doamne ca dumneata reprezentaţi forţa noastră a tuturor, sunteţi tot ce ne a mai rămas. Toată floarea tineretului nostru a fost nimicită, tot râsul tinerelor noastre fete a fost înăbuşit. Sănătatea ne a fost distrusă, am fost dezrădăcinaţi, obice­iurile ne au fost tulburate. Am fost sărăciţi, daţi înapoi cu cincizeci de ani, şi umerii fiilor noştri şi ai bătrânilor noştri au fost încărcaţi cu o povară prea grea pentru ei. Ai fiilor noştri care ar trebui să meargă încă la şcoală, şi ai bătrânilor noştri care ar trebui acum să şi încălzească la soare trupu­rile obosite! Vom reclădi însă totul la loc, fiindcă ne au mai rămas suflete ca ale dumneavoastră, pe care ne vom putea sprijini. Şi cât timp vom mai avea astfel de suflete, yankeii pot să ne ia restul!

Atâta vreme cât marele şal negru al mătuşii Pitty reuşea să mai ascundă situaţia lui Scarlett, ea şi cu Frank se strecurau adesea prin gardul viu din dosul casei spre a se duce la adunările ce se ţineau în serile de vară, pe verandă, la Melanie. Scarlett se aşeza întotdeauna mai la întuneric, în umbra ocrotitoare unde, nebăgată în seamă, putea să privească pe furiş chipul lui Ashley.

O atrăgea la Melanie numai Ashley, deoarece tot ce se vorbea acolo o plictisea şi o indispunea. Conversaţia urma după o rânduială stabilită: mai întâi despre vremurile grele, apoi despre situaţia politică, ca în cele din urmă să se vorbească, bineînţeles, despre război. Cucoanele se văitau de scumpete şi întrebau pe domni dacă nu cred că vremurile bune se vor întoarce. Atotştiutorii domni răs­pundeau că sigur se vor întoarce. Că trebuie, numai să treacă câtva timp. Că vremurile grele nu pot să ţină mult. Cucoanele ştiau că domnii mint şi domnii ştiau, la rândul lor, că ele ştiu că mint. Dar continuau să mintă bucuros, iar cucoanele se făceau că i cred. Toată lumea ştia că vremu­rile grele n or să se termine atât de curând.

După ce terminau cu vremurile grele, cucoanele vor­beau de neobrăzarea crescândă a negrilor, despre îndrăz­neala carpetbagger ilor şi despre înjosirea de a vedea peste tot soldaţi yankei pierzându şi vremea pe la colţuri de stradă. Socoteau domnii că yankeii vor sfârşi o dată cu Reconstrucţia? Încurajatori, domnii socoteau că vor sfârşi curând: adică, atunci când democraţii vor putea din nou să voteze. Cucoanele aveau bunul gust de a nu mai întreba când se va întâmpla asta. Şi, sfârşind cu politica, începeau să vorbească despre război.

De câte ori se întâlneau doi foşti confederaţi, acesta era singurul subiect de conversaţie, iar când se adunau ceva mai mulţi, se înţelege de la sine că războiul urma să fie retrăit în toată desfăşurarea lui. Şi, întotdeauna, cuvântul "dacă" avea locul de frunte în discuţie.

"Dacă Anglia ne ar fi recunoscut..." "Dacă Jeff Davis ar fi rechiziţionat tot bumbacul şi l ar fi trimis în Anglia înainte de instituirea blocadei..." "Dacă Longstreet ar fi executat ordinele la Gettysburg..." "Dacă Jeb Stuart n ar fi fost plecat în recunoaştere tocmai când Marse Bob avea nevoie de el..." "Dacă nu l am fi pierdut pe Stonewall Jackson..." "Dacă Vicksburg n ar fi căzut..." "Dacă am mai fi putut rezista încă un an..." Şi mai ales: "Dacă nu l ar fi înlocuit pe Johnston cu Hood..." sau "Dacă la Dalton i s ar fi dat comanda lui Hood în loc de Johnston..."

Dacă! Dacă! În seara liniştită, tot mai întunecoasă, glasurile domoale şi tărăgănate se înviorau ca pe vremuri – şi toţi, infanterişti, cavalerişti şi tunari, îşi aminteau de zilele când viaţa era o continuă încordare, evocând în mohorâta iarnă a vieţii lor pierduta arşiţă a verii.

"Nu sunt în stare să vorbească despre altceva", se gândea Scarlett. "Numai şi numai despre război. Totdeau­na îşi vor aduce aminte de acest război. Şi niciodată n au să vorbească despre altceva. Până la sfârşitul vieţii."

Privea împrejur şi vedea copiii ghemuiţi în braţele părinţilor, cu răsuflarea tăiată, cu ochi strălucitori, ascultând povestiri despre atacuri de noapte, despre cumplite şarje de cavalerie şi despre steaguri înfipte pe metereze duşmane. Auzeau tobele, goarnele şi strigătul rebelilor; vedeau oameni târându şi prin ploaie picioarele betege, sub drapelele zdrenţuite.

"Nici copiii aceştia n au să vorbească vreodată despre altceva. Au să creadă că a fost ceva minunat, sublim să lupţi cu yankeii şi să te întorci acasă orb şi schilod, sau chiar să nu te mai întorci deloc. Tuturor le place să şi amintească de război şi să vorbească despre el. Dar mie nu. Nici nu vreau să mă gândesc la el. L aş uita cu totul, dac aş putea – ah, numai de aş putea!"

Scarlett o asculta înfiorată pe Melanie povestind despre cele întâmplate la Tara, făcând din Scarlett o eroină, pentru că ţinuse piept năvălitorilor şi salvase sabia lui Charles, sau istorisind cu patos cum stinsese ea focul. Toate acestea nu i făceau nici o plăcere şi nu credea că trebuie să se mândrească cu aceste amintiri. Nici nu voia să se gândească la ele.

"Oh, de ce nu pot să uite? De ce nu pot să privească înainte şi nu înapoi? Am fost nişte nebuni că am luptat în războiul ăsta. Şi, cu cât l am uita mai curând, cu atât ar fi mai bine."

Dar nici unul nu voia să uite, nici unul, pare se, în afară de ea, aşa încât Scarlett fu bucuroasă când putu spune Melaniei că se simţea jenată să se mai arate în lume, chiar pe întuneric. Explicaţia avea să fie bine primită de către Melanie, care era foarte sensibilă la tot ce era în legătură cu maternitatea. Ea ar fi dorit foarte mult să mai aibă un copil, însă doctorul Meade şi doctorul Fontaine îi spusese­ră că un alt copil ar costa o viaţa. Aşa încât, resemnată, îşi petrecea cea mai mare parte din timp cu Scarlett, bucurându se de o sarcină care nu era a ei. Pentru Scarlett, care nu ţinea prea mult la copilul aşteptat şi pe care venirea lui inoportună o irita, această atitudine era culmea sentimen­talităţii prosteşti. Avea însă un simţământ de plăcere vino­vată la gândul că diagnosticul doctorilor făcea cu neputinţă orice adevărată intimitate între Ashley şi nevastă sa.

Acum, Scarlett îl vedea de multe ori pe Ashley, dar niciodată singur. În fiecare seară trecea pe la ei, în drumul de la gater către casă, însă Frank şi Pitty erau de obicei de faţă sau, şi mai rău, Melanie şi India. Nu putea decât să l întrebe de treburi, să i dea sfaturi şi să i spună: "E drăguţ din partea ta c ai trecut pe la noi. Noapte bună."

De n ar fi fost copilul! Ce fericită ar fi fost să se ducă în fiecare dimineaţă la gater cu el, prin pădurea pustie, departe de privirile pânditoare, şi şi ar fi putut amândoi închipui că sunt cu ani în urmă, în comitat, în zilele liniştite dinainte de război.

Nu, nu va încerca să l facă să i spună un singur cuvânt de dragoste! N ar vrea în nici un chip să aducă vorba de dragoste. Îşi făgăduise că n are s o mai facă niciodată. Dar, dac ar fi rămas singură cu el, măcar o dată, poate că el şi ar fi scos o clipă de pe faţă masca de politeţe impersonală pe care o purta de când venise la Atlanta. Poate că ar fi putut fi cel de altădată, acel Ashley pe care l cunoscuse înainte de picnicul de la Doisprezece Stejari, înainte ca vreun cuvânt de dragoste să fi fost rostit între ei. Dacă nu putea să fie dragoste între ei, ar fi rămas cel puţin prietenia, iar ea şi ar fi putut încălzi inima îngheţată şi pustie la văpaia molcomă a prieteniei lui.

"Dac aş naşte odată copilul", se gândea ea cu nerăb­dare, "aş putea să mă duc cu el în fiecare zi, şi atunci am sta de vorbă..."

Nu numai dorinţa de a fi cu el o făcea să se enerveze şi să şi piardă răbdarea. Gaterele aveau nevoie de ea. Gaterele începuseră să lucreze în pierdere de când se re­trăsese de la supravegherea activă, lăsându le în grija lui Hugh şi a lui Ashley.

Hugh era tare nepriceput, deşi lucra din răsputeri. Era prost negustor, şi şef şi mai prost. Oricine putea să l înşele la preţuri. De câte ori avea de a face cu câte un antreprenor şmecher, care spunea că marfa era de calitate inferioară şi că nu valora preţul cerut, Hugh socotea că nu poate face altceva, ca gentleman, decât să ceară scuze şi să scadă preţul. Când Scarlett auzea de preţul pe care Hugh îl primise pentru câte o sută cincizeci de stânjeni de cheres­tea, începea să plângă de ciudă. Erau cele mai bune scânduri produse, şi el le dădea pe nimica toată! Şi nici măcar nu ştia să şi strunească lucrătorii. Negrii cereau să fie plătiţi zilnic şi adesea se îmbătau cu banii luaţi şi nu mai veneau la lucru în dimineaţa următoare. În asemenea cazuri, Hugh era silit să alerge după alţi lucrători şi gaterul începea lucrul târziu. Zile de a rândul se lupta cu astfel de greutăţi, şi din cauza asta nu se putea duce la oraş ca să vândă marfa.

Când vedea cum îi scapă lui Hugh câştigul printre degete, Scarlett se înfuria de neputinţa ei de a l ajuta, ca şi de prostia lui. După ce se va naşte copilul şi ea se va putea întoarce la lucru, îl va da afară pe Hugh şi va angaja pe altcineva. Oricine ar fi mai bun. Şi niciodată n avea să se încurce cu negri eliberaţi. Cum putea cineva să lucreze cu negri eliberaţi, când fugeau mereu de la treabă?

— Frank, spuse ea după o discuţie furtunoasă cu Hugh în legătură cu lucrătorii care lipseau mereu, sunt aproape hotărâtă să tocmesc deţinuţi ca să lucreze la gater. Am vorbit o dată cu Johnnie Gallegher, vechilul lui Tommy Wellburn, despre greutăţile pe care le avem lucrând cu negri, şi el m a întrebat de ce nu iau deţinuţi. Mi se pare o idee bună. Spunea că i pot tocmi aproape pe degeaba şi să i hrănesc cu nimica toată. Şi mai spunea că i pot pune la orice treabă, fără ca Biroul Eliberaţilor şă şi vâre nasul peste tot. De îndată ce i va expira contractul lui Johnnie Gallegher cu Tommy, am să l angajez să conducă gaterul în locul lui Hugh. Un om ca el, care e în stare să scoată ceva din irlandezii sălbatici pe care i conduce, desigur că poate face ceva şi cu deţinuţii.

Deţinuţi! Frank rămase înlemnit. Să tocmească deţi­nuţi era desigur cea mai urâtă dintre ideile nebuneşti pe care le avusese vreodată Scarlett, mai urâtă chiar decât aceea de a deschide o cârciumă.

Cel puţin aşa i se părea lui Frank, ca şi cercului tradiţionalist în care se mişca. Noul sistem de a folosi deţinuţi luase fiinţă după război, din cauza sărăciei statu­lui. Incapabil să i hrănească pe deţinuţi, statul îi închiria celor care aveau nevoie de echipe mari de lucrători, pentru construcţia căilor ferate, în exploatările de păduri, pentru extragerea terebentinei, ca şi la alte exploatări. Deşi Frank, la fel ca şi alţii dintre blajinii şi bisericoşii săi prieteni, îşi dădea seama de necesitatea acestui sistem, îl găsea totuşi deplorabil. Mulţi dintre ei nu admiseseră niciodată sclavia şi găseau că sistemul acesta de lucru e mai rău decât însăşi sclavia.

Iar Scarlett voia să închirieze deţinuţi! Frank simţea că, dacă va face asta, el n ar mai putea scoate capul în lume niciodată. Ar fi fost ceva mult mai grav decât faptul că se ocupa singura de gater, mai grav decât tot ceea ce făcuse ea până atunci. Obiecţiile lui, până acum, fuseseră întotdea­una însoţite de întrebarea: "Ce o să zică lumea?" Dar acum – acum era ceva mai grav decât teama de opinia publică. Simţea că era ceva ca traficul de carne vie, ca prostituţia, un păcat care i ar fi stat pe suflet dacă i ar îngădui lui Scarlett să şi aducă gândul la îndeplinire.

Cu această convingere nestrămutată, Frank avu des­tul curaj ca să i interzică lui Scarlett să angajeze deţinuţi, şi o făcu în aşa chip, încât ea, speriată, fu redusă la tăcere. Ca să l împace, spuse cu blândeţe că, de fapt, nici nu avusese de gând s o facă. Era atât de plictisită din cauza lui Hugh şi a negrilor, încât îşi pierduse cumpătul. În sinea ei, totuşi, ideea n o părăsi şi se gândea adesea la ea cu jind. Munca cu deţinuţi ar fi rezolvat una din cele mai grele probleme pentru ea; dar, de vreme ce Frank era aşa de pornit...

Oftă. Dacă măcar unul din gatere ar fi adus un câştig, Scarlett ar fi putut să mai rabde. Dar nici lui Ashley nu i mergea mai bine decât lui Hugh.

La început, Scarlett fusese înciudată şi dezamăgită văzând că Ashley nu era în stare să conducă întreprinderea în aşa chip încât să aducă de două ori mai mult câştig decât sub conducerea ei. Era un om atât de deştept şi citise atâtea cărţi, încât nu înţelegea de ce n ar fi reuşit strălucit şi n ar fi câştigat parale bune. Dar nu reuşea mai bine decât Hugh. Lipsa lui de experienţă, greşelile lui, faptul că n avea nici un pic de simţ al afacerilor, precum şi scrupulele sale în tranzacţii, erau aceleaşi ca ale lui Hugh.

Dragostea lui Scarlett îi găsi însă repede scuze şi nu i mai privi pe amândoi în aceeaşi lumină. Hugh era categoric un prost, pe câtă vreme Ashley era nou în afaceri, şi atâta tot. Totuşi, fără să vrea, îi veni în minte gândul că Ashley nu va fi niciodată în stare să facă repede o socoteală în gând şi să ofere preţul cel mai bun, aşa cum putea ea. Ba se întreba uneori dacă va fi în stare vreodată să înveţe să deosebească scândurile pentru duşumele de cele de lem­nărie. Şi pentru că era gentleman şi om de cuvânt, avea încredere în toţi pungaşii ce i ieşeau în cale, iar de câteva ori ar fi făcut o să piardă bani dacă n ar fi intervenit ea cu tact. Iar când îi plăcea cineva – şi i plăcea atâta lume! – dădea marfă pe credit, fără să caute să afle dacă clientul are bani la bancă sau avere. În privinţa asta, era tot aşa de rău ca şi Frank.

Dar, desigur, avea să înveţe! Şi până să înveţe, ea privea cu îngăduinţă şi cu răbdare maternă greşelile lui. În fiecare seară când trecea pe la ei, obosit şi descurajat, nu contenea să i dea sfaturi folositoare şi pline de tact. Dar, cu toată încurajarea şi îndemnul ei, privirea lui rămânea ciudat de stinsă. Nu putea să l înţeleagă, şi asta o înspăimânta. Era altul, cu totul alt om de cum fusese înainte. Dac ar fi putut, cel puţin, să l vadă singur... ar fi descoperit poate cauza.

Situaţia aceasta îi dădea multe nopţi de nesomn. Era necăjită din cauza lui Ashley, pentru că ştia că era nefericit şi fiindcă mai ştia că nefericirea lui nu l va face să devină un bun negustor. Era un chin să şi vadă întreprinderile pe mâna a doi oameni ca Hugh şi Ashley, care aveau aşa de puţin simţul afacerilor; i se rupea inima când vedea pe concurenţi luându i clienţii cei mai buni, după ce ea mun­cise din greu şi şi făcuse cu atâta grijă planuri pentru lunile acestea când nu se va putea ocupa de nimic. Oh, de ar putea să se întoarcă la lucru! I ar arăta lui Ashley cum să procedeze, şi atunci desigur că va învăţa. Johnnie Gallegher ar putea să conducă celălalt gater; ea s ar ocupa de vânzare, şi treburile ar merge strună. Cât despre Hugh, va putea să livreze marfa conducând camionul, dacă va mai voi să lucreze pentru ea. Era singurul lucru de care era în stare.

Fireşte, Gallegher trecea drept un om lipsit de scrupule, în ciuda priceperii sale – dar pe cine ar fi putut să angajeze? De ce atâţia oameni deştepţi şi cinstiţi făcuseră atâtea mof­turi când le ceruse să lucreze pentru ea? Dacă unul dintre ei ar lucra acum în locul lui Hugh, n ar mai avea atâtea griji...

Tommy Wellburn, deşi umbla cocârjat, era cel mai harnic antreprenor din oraş şi câştiga bani buni – aşa cel puţin se spunea. Doamna Merriwether şi René făceau afaceri bune, şi acum deschiseseră o brutărie. René o con­ducea cu o hărnicie cu adevărat franţuzească, iar bunicul Merriwether, bucuros să mai plece de la gura sobei, preluase căruciorul lui René. Băieţii Simmons aveau atâta treabă, încât le trebuiau trei rânduri de lucrători pe zi la cuptorul de cărămizi. Iar Kells Whiting câştiga şi el bine cu loţiunea lui care descreţea părul, pentru că le spusese negrilor că nu vor avea niciodată voie să voteze dacă mai aveau părul creţ.

Aşa erau toţi băieţii deştepţi pe care îi cunoştea: doc­torii, avocaţii, negustorii. Apatia ce i cuprinsese îndată după război dispăruse cu desăvârşire, şi acum erau prea ocupaţi făcând avere, ca s o mai ajute pe Scarlett să câştige ceva. Cei care nu erau prea ocupaţi, erau de tipul lui Hugh – sau al lui Ashley.

Ce greu era să vrei să faci afaceri, şi să trebuiască să aştepţi până naşti!

"N o să mai am niciodată altul", hotărî ea. "N am să fac ca celelalte femei, care nasc în fiecare an. O, Doamne, ar însemna ca şase luni pe an să nu pot merge la gater! Şi îmi dau seama acum că nu pot să lipsesc de la treabă măcar o zi. Am să i spun lui Frank pur şi simplu că nu mai vreau copii."

Frank dorea o familie mare, dar avea să l potolească ea într un fel. Hotărârea ei era luată. Acesta era ultimul copil. Pentru ea, gaterul era un lucru mult mai însemnat.

Capitolul XLII
Scarlett născu o fetiţă, un nod mic şi chel, urâtă ca o maimuţă pleşuvă şi semănând absurd de mult cu Frank. Nimeni, în afară de tatăl ei iubitor, n o găsea frumoasă, dar vecinii fură destul de mărinimoşi ca să spună că toţi copiii mici sunt urâţi şi că se fac frumoşi mai târziu. O botezară Ella Lorena; Ella, după bunica ei Ellen, iar Lorena fiindcă pe vremea aceea era numele cel mai la modă pentru fete, după cum Robert E. Lee şi Stonewall Jackson erau la modă pentru băieţi, iar Abraham Lincoln şi Emancipation pen­tru copiii negrilor.

Se născu în mijlocul unei săptămâni când Atlanta se afla cuprinsă de agitaţie şi atmosfera era plină de încorda­re, ca în aşteptarea unui dezastru. Un negru, care se lău­dase că săvârşise un viol, fusese arestat, dar înainte să fi fost adus înaintea justiţiei, Ku Klux Klan ul făcu o incur­siune la închisoare şi negrul fu spânzurat. Klan ul o făcuse pentru a cruţa victima violului, al cărei nume nu se cunoş­tea şi care, altfel, ar fi fost silită să apară în faţa tribunalului. Tatăl şi fratele ei ar fi preferat s o împuşte decât s o lase să şi dea la iveală ruşinea în faţa publicului, iar linşarea negrului părea pentru populaţia oraşului cea mai bună soluţie – de fapt, singura soluţie cu putinţă. Dar autorităţile militare erau furioase. Nu vedeau motivul pentru care fata n ar voi să depună mărturie în public.

Armata făcea arestări pe capete, jurând că va şterge Klan ul de pe suprafaţa pământului, chiar dacă va fi silită, pentru aceasta, să trimită la închisoare pe toţi albii din Atlanta. Negrii, speriaţi şi morocănoşi, şopteau că vor da foc caselor, drept răzbunare. Atmosfera deveni şi mai încărcată când yankeii răspândiră zvonul că vor spânzura oameni în masă până când vor găsi pe vinovaţi, iar pe de altă parte se vorbea de un complot al negrilor care urmau să se răscoale împotriva albilor. Oamenii stăteau în casele lor, cu uşile încuiate şi obloanele lăsate, bărbaţii temându se să plece la lucru şi să şi lase femeile şi copiii fără apărare.

Scarlett zăcea în pat istovită, şi mulţumea lui Dum­nezeu că Ashley avea prea mult bun simţ ca să fi aderat la Klan şi că Frank era prea în vârstă şi sărac cu duhul ca să participe la o asemenea mişcare. Ar fi fost îngrozitor să ştie că în orice clipă puteau să vină yankeii şi să i aresteze! De ce nu voiau zănaticii aceia din Klan să lase lucrurile aşa cum erau, în loc să i mai întărâte pe yankei? Poate că, în definitiv, fata nici nu fusese violată. Probabil că se speriase doar, ca o proastă, şi acum din cauza ei trebuiau să moară o grămadă de oameni.

În această atmosferă de încordare, ca atunci când stai să urmăreşti un fitil care arde încet alături de un butoi cu praf de puşcă, Scarlett se întremă destul de repede. Puterea şi sănătatea, care o ajutaseră să treacă prin zilele grele de la Tara, o susţineau şi acum, aşa că, la două săptămâni după naşterea Ellei Lorena, se simţea destul de bine, plângându se că trebuie să stea culcată şi să nu facă nimic. Peste trei săptămâni se sculă din pat, spunând că trebuie să meargă la gatere. Acestea nu mai lucrau, pentru să Hugh şi Ashley se temeau să i lase pe ai lor singuri toată ziua.

Atunci căzu trăsnetul.

Frank, plin de mândria de a fi tată, fu destul de cutezător spre a interzice lui Scarlett să plece de acasă, cât timp situaţia era încă primejdioasă. Dar ea n ar fi luat deloc în seamă poruncile sale şi şi ar fi văzut frumuşel de treabă, dacă el n ar fi încuiat în şopron brişca şi calul, cu ordinul strict să nu i fie deschis decât lui şi nimănui altuia. Mai rău chiar, el şi cu Mammy răscoliseră toată casa şi găsiseră banii ascunşi de Scarlett. Frank îi depusese la bancă pe numele său, aşa încât nici nu putea măcar să închirieze alt vehicul.

Scarlett se înfurie pe Frank şi pe Mammy, apoi începu să se roage de ei şi, în sfârşit, plânse o dimineaţă întreagă, ca un copil mânios pentru că nu i se face pe plac. Ca răspuns, n auzea decât acelaşi lucru: "Linişteşte te, drăgu­ţa mea! Nu eşti altceva decât o fetiţă bolnavă." Sau: "Domnişo'ă Sca'lett, dacă nu te astâmpe'i, o să ţi se ac'ească laptele şi o să l doa'ă bu'tica pe copil."

Furioasă la culme, Scarlett fugi pe poarta din dos până la Melanie, unde şi dădu drumul, ţipând din răsputeri că era hotărâtă să se ducă pe jos la gater şi că avea să spună la toţi, în Atlanta, ce ticălos era bărbatul ei şi că nu mai voia să fie socotită ca un copil rău şi tâmpit. O să umble cu revolverul în buzunar, împuşcând pe oricine o ameninţa. Mai împuşcase ea pe unul şi i ar place – da, i ar place – să împuşte încă unul. O să...

Melanie, care se temea să iasă şi până n poartă, fu uluită de ameninţările ei.

— Vai, nu trebuie să ţi rişti viaţa! Aş muri dacă ţi s ar întâmpla ceva ! Te rog...

— Ba da, am să mă duc! Mă duc pe jos...

Melanie o privi şi şi dădu seama că nu erau simple menifestări isterice din partea unei femei slăbite de naşte­re. Vedea în expresia lui Scarlett aceeaşi hotărâre primej­dioasă şi impetuoasă pe care o văzuse de atâtea ori pe faţa lui Gerald O'Hara, când îşi punea în cap să facă ceva. O luă de mijloc, ţinând o strâns cu braţele.