Pe aripile vântului

În sfârşit, coborând scările din faţă cu şorţul mototolit şi pătat, cu basmaua strâmbă, Mammy îl zări şi se încruntă. Întotdeauna Mammy îl susţinuse pe Wade, aşa că văzând o încruntată acum, începu să tremure.

— Eşti cel mai 'ău băiat pe ca'e l am cunoscut, zise ea. Nu te am t'imis la domnişoa'a Pitty? Du te înapoi!

— Mama are să... să moară?

— Ce copil nesufe'it! Să moa'ă? Nu, Doamne fe'eşte! Ce copil pisălog! Nu înţeleg de ce Dumnezeu mai t'imite băieţi pe lume. Hai, pleacă de aici!

Dar Wade nu plecă. Se ascunse după draperiile din vestibul, nu prea convins de cuvintele lui Mammy. Îl ustura ce spusese Mammy despre băieţi, fiindcă întotdea­una încercase să fie cuminte. O jumătate de ceas mai târziu, mătuşa Melly coborî scările grăbită, palidă şi obosită, dar zâmbitoare. Rămase încremenită când văzu, în umbra dra­periilor, chipul lui îndurerat. De obicei, mătuşa Melly avea întotdeauna timp de pierdut cu el. Niciodată nu făcea ca mama lui, care îi zicea: "Nu mă deranja acum! Sunt grăbi­tă!" Sau: "Fugi de aici, Wade, sunt ocupată!"

Totuşi, acum i a spus:

— Wade, nu eşti cuminte. De ce n ai rămas la mătuşa Pitty?

— Mama are să moară?

— Doamne fereşte, Wade, nu! Hai, nu fi prostuţ, urmă ea cu o voce mai blândă. Doctorul Meade i a adus chiar acum un copilaş frumos, o surioară dulce cu care o să te joci; dacă eşti cuminte, o să ai voie s o vezi diseară. Acum, du te de te joacă şi nu face gălăgie.

Wade se furişă în sufrageria tăcută, cu întreaga lui lume de copil prăbuşită. În după amiaza asta însorită, când cei mari se purtau aşa de ciudat, nu mai era oare loc pentru un băieţel de şapte ani, atât de necăjit! Se aşeză pe pervazul ferestrei, rupse o frunză din planta care creştea într o lădiţă, la soare, şi se apucă s o ronţăie. Era aşa de iute, încât începură să l usture ochii, ca apoi să se pornească să plângă de adevăratelea. Probabil că mama lui murea, şi nimeni nu i da vreo atenţie, şi toţi fugeau încoace şi încolo din cauza unui copil nou – a unei fetiţe. Pe Wade îl interesau prea puţin copiii mici, cu atât mai puţin fetiţele. Singura fetiţă pe care o cunoştea bine era Ella, şi până acum nu făcuse nimic ca să i câştige simpatia sau respectul.

După multă vreme, doctorul Meade şi unchiul Rhett coborâră scările şi se opriră în vestibul discutând încet. Când uşa din faţă se închise după doctor, unchiul Rhett veni repede în sufragerie şi, înainte de a l vedea pe Wade, îşi turnă un pahar. Copilul încercă să se ascundă, temându se să nu i se mai spună o dată că nu e cuminte şi că trebuie să se ducă înapoi la mătuşa Pitty. Dar, în loc de asta, unchiul Rhett zâmbi. Wade nu l văzuse niciodată zâmbind în felul acesta şi nici părând atât de fericit, aşa că, încurajat, sări de pe fereastră şi alergă spre el.

— Ai căpătat o surioară, zise Rhett, strângându l în braţe. Doamne, cel mai frumos copil din lume! Haide, haide, de ce plângi?

— Mama...

— Mama ta acum mănâncă pui, orez cu sos şi bea cafea. Are să i se dea şi îngheţată şi ai să capeţi şi tu două porţii. Şi am să ţi o arăt pe surioara ta.

Cu picioarele tăiate de veştile astea bune, Wade în­cercă să pară interesat de noua lui surioară, dar nu reuşi. Toată lumea se interesa de fetiţa asta. Nimănui nu i mai păsa de el, nici mătuşii Melly, nici unchiului Rhett.

— Unchiule Rhett, începu el, de ce oamenilor le plac mai mult fetele decât băieţii?

Rhett îşi lăsă paharul şi se uită pătrunzător la băieţel. Înţelese de ce pusese copilul această întrebare.

— Ei, asta n aş putea s o spun, zise el grav, ca şi cum ar fi meditat la chestiune. Numai că fetele aduc mai multe necazuri oamenilor şi oamenii au întotdeauna mai multă grijă de cei ce le fac necazuri.

— Mammy spune că băieţii sunt nesuferiţi.

— Mammy e puţin tulburată. N a vrut să spună asta.

— Unchiule Rhett, ai fi preferat să ai un băieţel în loc de o fetiţă? întrebă Wade plin de nădejde.

— Nu, zise Rhett repede, dar, văzând cum se schimbă faţa băiatului, continuă: De ce să mai vreau un băiat, când am unul?

— Ai unul? întrebă Wade cu gura căscată. Unde e?

— Chiar aici, răspunse Rhett şi, luându l pe copil, îl aşeză pe genunchii lui. Îmi ajunge un băiat ca tine, fiule.

O clipă, senzaţia de securitate şi fericirea de a fi iubit fu atât de intensă, încât Wade era să plângă din nou.

— Nu eşti tu băiatul meu?

— Pot să fiu... să fiu copilul a doi bărbaţi? îl întrebă Wade, în sufletul căruia se lupta credinţa faţă de un tată pe care nu l cunoscuse, cu dragostea pentru omul care l înţelegea atât de bine.

— Da, zise Rhett categoric. După cum eşti şi băiatul mamei tale şi al mătuşii Melly.

Wade acceptă această explicaţie. I se păru raţional şi, surâzând, se cuibări în braţele lui Rhett.

— Unchiule Rhett, tu i înţelegi pe băieţii mici, nu i aşa?

Chipul întunecat al lui Rhett îşi reluă vechea lui ex­presie aspră.

— Da, zise el cu amărăciune, îi înţeleg pe băieţii mici.

O clipă, temerile îi reveniră lui Wade, împreună cu un simţământ de gelozie. Unchiul Rhett nu se mai gândea la el, se gândea la altcineva.

— Nu cumva mai ai şi alţi băieţi?

Rhett îl puse jos.

— Am să beau ceva, Wade, şi tu de asemenea. Primul tău pahar ai să l bei în sănătatea surioarei tale.

— Nu cumva ai şi alt..., începu Wade, dar văzându l pe Rhett luând carafa de vin, fu atât de emoţionat că ia parte la această ceremonie pentru oameni mari, încât îşi uită temerile.

— O, dar nu pot, unchiule Rhett! Am promis mătuşii Melly că nu voi bea până nu mi termin universitatea, şi are să mi dăruiască un ceas dacă mă ţin de cuvânt.

— Şi eu am să ţi dau un lanţ pentru el... uite, ăsta pe care îl port acum, dacă ţi place, zise Rhett zâmbind din nou. Mătuşa Melly are dreptate. Dar vorbea de alcool, nu de vin. Trebuie să te deprinzi să bei vin, ca un adevărat gentleman, fiule, şi acum e timpul să începi.

Rhett turnă peste vin apă din carafă, până când lichi­dul se decoloră, şi apoi întinse paharul lui Wade. În clipa aceea Mammy intră în sufragerie. Se schimbase şi şi puse­se rochia neagră frumoasă de sărbătoare, iar şorţul şi basmaua ei erau scrobite şi frumos călcate. Mergea legă nându se şi, sub fustele ei, se auzea foşnet de mătase. Faţa ei nu mai avea o expresie îngrijorată, şi zâmbea cu toată gura, arătându şi gingiile aproape ştirbe.

— În sănătatea fetiţei, dom'le 'hett, zise ea.

Wade se opri, cu paharul la gură. Ştia că Mammy nu l putea suferi pe tatăl lui vitreg. Niciodată nu o auzise zicându i decât "domnu' Butle"' şi se purtase întotdeauna demnă dar rece. Şi acum o vedea surâzând, făcând graţii şi zicând i "dom'le 'hett". Ce zi!

— Cred, Mammy, că ai prefera rom în loc de vin, zise Rhett, scoţând din bufet o sticlă pântecoasă. E un copil splendid, nu i aşa, Mammy?

— C'ed şi eu, răspunse Mammy luând paharul şi ples­căind din buze.

— Ai văzut vreodată un copil mai frumos?

— Să ştiţi, că şi domnişoa'a Sca'lett e'a ap'oape tot atât de f'umoasă, da' nu chia' aşa.

— Mai ia un pahar, Mammy. Dar, Mammy, ia spune mi – şi glasul lui avea un ton sever deşi ochii îi râdeau – ce foşnet se aude?

— Doamne, dom'le 'hett, nu e decât juponul meu de tafta 'oşie, şi Mammy se porni să râdă aşa de tare, încât tot trupul ei enorm se cutremura.

— Numai juponul? Nu te cred. Foşneşte ca frunzele mişcate de vânt. Ia să văd. Ridică ţi fusta.

— Dom'le 'hett, dar nu se cade! O, Doamne!

Şi Mammy, chicotind, se dădu înapoi câţiva paşi şi şi ridică pudică rochia un pic, ca să arate volanul juponului de tafta roşie.

— Ţi a trebuit mult timp ca să te hotărăşti să l porţi, mormăi Rhett, dar privirea lui era plină de veselie.

— Da, mult, mult, dom'le 'hett.

Şi atunci Rhett spuse ceva pe care Wade nu l înţelese.

— Nu mai sunt un catâr înhămat cu hamuri de cal?

— O, dom'le 'hett, ce u'ât din pa'tea domnişoa'ei Sca'lett că v a spus! Da' nu sunteţi supă'at pe băt'âna neg'esă, nu i aşa?

— Nu, nu sunt supărat. Voiam doar să ştiu. Hai, mai bea un pahar, Mammy. Ia toată sticla. Haide, Wade, goleşte ţi paharul! Repede, şi fă o urare!

— În cinstea surioarei, strigă Wade dând paharul pe gât.

Se înecă şi începu să tuşească şi să sughiţă, iar cei doi, izbucnind în hohote de râs, începură să l bată pe spate.

După naşterea fetiţei, purtarea lui Rhett începu să surprindă pe toţi cei ce l cunoşteau. Parcă nu se mai po­trivea cu părerile pe care lumea şi le făcuse despre el, păreri la care nici oraşul, nici Scarlett nu voiau să renunţe. Cine şi ar fi închipuit că un om ca el putea să se arate atât de mândru de a fi tată? Şi încă, dacă ţineai seama că primul lui născut nu era băiat, ci fată!

Şi noutatea bucuriei de a fi tată nu părea că va trece repede. Lucrul acesta inspiră o tainică invidie femeilor ai căror soţi îşi pierdeau interesul pentru copiii lor chiar cu mult înainte de a i boteza. Rhett oprea lumea pe stradă şi povestea amănunţit ce progrese minunate făcea copilul, chiar fără să se ostenească a începe prin cuvinte politicoa­se. "Ştiu că toţi părinţii cred despre copilul lor că e deştept, dar..." Fetiţa i se părea o adevărată minune; nici vorbă să o compari cu alţi ţânci şi lucrul acesta îl spunea la toată lumea. Când doica cea nouă îi dădu copilului să sugă o bucăţică de carne de porc, provocându i astfel primele colici, purtarea lui Rhett făcu pe toţi părinţii înţelepţi să moară de râs. Trimise în grabă după doctorul Meade şi după alţi doi medici, şi cu greu fu împiedicat să nu o bată cu cravaşa pe nenorocita doică. Fu dată afară şi după ea urmă o serie de doici care nu stăteau mai mult de o săptămână. Nici una nu era în stare să satisfacă pretenţiile lui Rhett.

Şi Mammy se uita urât la doicile care se perindau, fiindcă era geloasă pe orice negresă străină şi nu înţelegea de ce nu putea îngriji ea de copil, supraveghind în acelaşi timp şi pe Wade şi pe Ella. Mammy însă începuse să îmbătrânească şi reumatismele îi îngreuiau mersul. Rhett nu avea curajul să i spună asta şi o lămuri doar că un om cu o poziţie ca a lui nu putea ţine doar o singură doică. Nu făcea impresie bună. Va angaja alte două să facă treburile cele grele, şi ea va rămâne mai mare peste ele. Aşa că Mammy acceptă. Şi pentru ea era o cinste să aibă mai mulţi servitori sub ordinele ei. Dar îi spuse categoric lui Rhett că nu va permite nici unei negrese eliberate, de neam prost, să intre în odaia fetiţei. Aşa că Rhett trebuise să o aducă pe Prissy de la Tara. Ştia că are defecte, totuşi era din familie. Unchiul Peter aduse o strănepoată numită Lou, care apar­ţinuse unei verişoare a domnişoarei Pitty.

Chiar înainte de a se da jos din pat, Scarlett îşi dădu seama cât de preocupat era Rhett de copil şi se simţi puţin jenată şi chiar încurcată de felul cum îşi manifesta el mândria de a fi tată în faţa celor ce veneau s o vadă. Era bine ca un bărbat să ţină la copii, dar i se părea că atâtea manifestări de dragoste nu i şedeau bine lui Rhett. Ar fi trebuit să fie ca ceilalţi bărbaţi, mai nepăsător.

— Te faci de râs, fi zise ea enervată. Şi nu văd de ce.

— Nu? Nici nu mă miră din partea ta. Vrei să ştii de ce? Fiindcă e prima fiinţă care îmi aparţine mie cu desăvârşire.

— Îmi aparţine şi mie.

— Nu, tu mai ai doi copii. Ea e a mea.

— Poftim! zise Scarlett. N am făcut o eu? De altfel, dragul meu, eu nu ţi aparţin?

Rhett o privi peste capul cu păr negru al copilului şi zâmbi într un fel ciudat.

— Crezi, draga mea?

Numai intrarea Melaniei împiedică una din acele certuri violente, care acum se iscau atât de des între ei. Scarlett îşi înghiţi furia şi se uită la Melanie, care luase copilul în braţe.

Căzuseră de acord să boteze fetiţa Eugenie Victoria, dar în după amiaza aceea, Melanie o boteză, fără să vrea, cu un nume care i rămase, aşa cum Pittypat ştersese din amintirea tuturor numele de Sarah Jane.

Rhett, aplecat peste fetiţă, spusese:

— Ochii ei au să fie verzi ca marea.

— Nu i adevărat, strigă Melanie indignată, uitând că ochii lui Scarlett aveau aproape aceeaşi culoare. Au să fie albaştri ca ai domnului O'Hara, albaştri ca frumosul dra­pel albastru¹.

— Bonnie Blue Butler, zise Rhett râzând şi luă copilul în braţe, ca să se uite mai de aproape la ochişorii ei.

Şi numele fetiţei rămase Bonnie, şi până şi părinţii uitară că fusese botezată după numele a două regine.

— –    

¹ în englezeşte – bonnie blue flag, cum i se spunea în mod obişnuit drapelului confederat.

— –           

Capitolul LI
Când, în sfârşit, Scarlett avu voie să iasă, îi ceru lui Lou să i strângă corsetul cât putu de tare. Apoi îşi măsură talia. Cincizeci şi unu de centimetri! Începu să se vaiete în gura mare. Poftim, ce înseamnă să faci copii! Ţi se strică silueta! Acum, talia ei era tot atât de groasă ca a mătuşii Pitty sau a lui Mammy.

— Strânge mai tare, Lou. Vezi dacă nu poţi să mai strângi cu trei centimetri – altfel nu mă mai încap rochiile.

— Au să se 'upă şi'etu'ile, zise Lou. Vi s a îng'oşat talia, domnişoa'ă Sca'lett, şi n am ce să fac.

— Ba e ceva de făcut, zise Scarlett desfăcând cu furie cusăturile rochiei ca s o mai lărgească. N o să mai am copii.

Fireşte, Bonnie era frumoasă şi îi făcea cinste, iar Rhett îşi adora copilul – totuşi nu va mai avea copii. Cum va face, nu ştia, fiindcă cu Rhett nu i mergea cum îi mer­sese cu Frank, şi Rhett nu se temea de ea. O să fie greu să şi atingă scopul, văzându l ce mult ţinea la Bonnie. Probabil că la anul va voi să aibă un fiu, deşi spusese că va îneca cu mâinile lui pe toţi băieţii pe care îi va face Scarlett. Ei bine, n are să facă nici băiat, nici fată. Trei copii îi ajungeau!

După ce aranjă rochia şi o călcă, Lou o ajută pe Scarlett să se îmbrace. Apoi porunci să se înhame caii la trăsură şi o porni spre depozitul de cherestea. În drum îşi recăpătă buna dispoziţie şi uită de talia îngroşată, fiindcă se ducea să l vadă pe Ashley şi să controleze registrele împreună cu el. Dacă va avea noroc, îl va găsi singur.

Nu l văzuse dinainte de naşterea lui Bonnie. Când sarcina începuse să fie prea vizibilă, nu mai voise să l vadă. Simţea mult lipsa întrevederilor zilnice cu el, chiar dacă nu erau singuri. Simţise şi lipsa activităţii în timpul cât rămă­sese închisă în casă. Fireşte, acum nu mai avea nevoie să lucreze. Ar fi putut să vândă gaterele şi să investească banii pentru Wade şi Ella. Ar însemna însă să nu l mai vadă pe Ashley decât în lume şi înconjurată de o mulţime de per­soane. Şi cea mai mare plăcere a ei era să lucreze alături de Ashley.

Ajungând la depozit, văzu cu plăcere ce înalte erau grămezile de lemn de construcţie şi câţi clienţi discutau cu Hugh Elsing. Negrii încărcau şase căruţe la care erau înhămate şase perechi de catâri. Şase căruţe, îşi zise Scarlett în sinea ei, plina de mândrie. Şi toate le am realizat singură.

Ashley veni în uşa micului birou, cu ochii plini de bucuria de a o revedea; o ajută să coboare din trăsură şi o pofti înăuntru ca pe o regină.

Bucuria lui Scarlett scăzu însă când începu să i con­troleze registrele şi când le compară cu ale lui Johnnie Gallegher. Ashley abia de reuşea să acopere cheltuielile, pe când Johnnie avusese o sumă însemnată la activ. Nu zise nimic, dar Ashley înţelese după expresia feţei.

— Scarlett, îmi pare rău. Nu pot să spun decât că, dacă mi ai fi dat voie să angajez negri liberi în loc de deţinuţi, cred că mi ar fi mers mai bine.

— Negri! Dar bine, lefurile lor ne ar ruina. Pentru deţinuţi nu plătim aproape nimic. Dacă Johnnie poate câştiga atâta cu ei...

Ochii lui Ashley priviră departe, peste umărul ei, spre ceva ce ea nu putea vedea. Chipul lui îşi pierduse expresia de bucurie.

— Nu pot să i fac pe deţinuţi să muncească aşa cum face Johnnie Gallegher. Nu ştiu să mân oameni.

— Doamne sfinte, dar Johnnie face minuni! Ashley, eşti prea milos. Ar trebui să i sileşti să muncească mai mult. Johnnie mi a spus că, de câte ori un chiulangiu vrea să scape de lucru, îţi spune că e bolnav şi tu îi dai o zi de odihnă. Doamne, Ashley! Nu se câştigă bani în felul ăsta. O bătaie bună vindecă cele mai multe dintre boli, în afară de un picior rupt...

— Scarlett! Scarlett! Te rog, încetează! Nu pot să sufăr să te aud vorbind aşa, strigă Ashley, privind o din nou cu o brutalitate care o făcu să tacă brusc. Nu ţi dai seama că şi ei sunt oameni!... Sunt bolnavi, înfometaţi, nenorociţi şi... O, scumpa mea, mă doare când văd cum te a schimbat, pe tine care erai atât de blândă.

— Cine m a schimbat?

— Trebuie să ţi o spun, deşi n am dreptul. Soţul tău – Rhett Butler. Tot ce atinge cu mâna lui, otrăveşte. Şi pe tine, care erai atât de blândă, de generoasă şi de dulce, deşi erai încăpăţânată, te a făcut dură, te a făcut brutală trăind lângă el.

— Oh, oftă Scarlett, care se simţea vinovată, dar şi plină de bucurie văzând că Ashley se gândea atât de mult la ea şi o credea încă atât de blândă.

Slavă Domnului că îl consideră pe Rhett vinovat de lăcomia ei de bani. Evident, Rhett nu avuse nici o influenţă asupra ei în privinţa asta, şi vina nu era decât a ei, dar o vină în plus nu putea să i strice lui Rhett.

— Dacă ar fi fost oricare alt om, nu mi ar păsa... dar Rhett Butler! Am văzut ce a făcut din tine. Fără să ţi dai seama, te a făcut să adopţi părerile lui. O, da, ştiu că n ar trebui să ţi o spun. Mi a scăpat viaţa şi îi sunt recunoscător, dar de ce trebuie să i fiu recunoscător tocmai lui? Da, n am dreptul să ţi vorbesc aşa...

— O, ba da, Ashley, ai dreptul... numai tu ai acest drept!

— Îţi spun că nu mai pot să suport văzând cum tot ce e mai frumos în tine devine brutal, cum toată frumuseţea şi farmecul tău sunt ale unui om care... când mă gândesc că te atinge...

"Acum o să mă sărute", gândi Scarlett extaziată. "Şi n o să fie vina mea". Se aplecă spre Ashley, dar el se retrase brusc, dându şi parcă seama că spusese prea mult... că spusese lucruri pe care nu avusese de gând să le spună.

— Îţi cer umil scuze, Scarlett. Am insinuat că bărbatul tău nu e un gentleman, dar chiar cuvintele mele dovedesc că nici eu nu sunt un gentleman. Nimeni n are dreptul să critice pe un bărbat în faţa soţiei lui. N am nici o scuză, decât că... decât că...

Începu să se bâlbâie, cu faţa crispată, în timp ce Scarlett aştepta cu sufletul la gură.

— N am nici o scuză, încheie el.

Tot drumul spre casă, în trăsură, Scarlett nu şi putu stăvili gândurile. Nici o scuză decât că... decât că o iubeşte! Şi numai la gândul că Rhett o poate lua în braţe îl cuprin­dea o furie de care ea nu l crezuse în stare. De fapt, îl înţelegea. Dacă n ar fi ştiut că relaţiile lui Ashley cu Melanie erau ca acelea ale unui frate cu o soră, viaţa ei ar fi fost un chin. Mângâierile lui Rhett erau acelea care o pângăriseră, o înrăiseră! Dacă asta l chinuia pe Ashley, se putea lipsi de mângâierile lui Rhett. Şi se gândi ce romantic ar fi ca ei doi să fie trupeşte credincioşi unul altuia, deşi erau căsă­toriţi fiecare cu altcineva. Această idee puse stăpânire pe închipuirea ei şi îi făcu plăcere să se gândească la ea. Şi apoi, îşi avea şi latura practică. Ar însemna că n ar mai face copii.

Când ajunse acasă şi dădu drumul trăsurii, o parte din bucuria care o cuprinsese după cuvintele lui Ashley înce­pu să pălească, în faţa problemei de a anunţa lui Rhett că dorea să aibă camera ei de culcare şi de a l face să înţeleagă tot ce implica această dorinţă. Va fi greu. De altfel, cum îi va putea spune lui Ashley că i ascultase dorinţa şi că nu va mai aparţine lui Rhett? La ce servea un sacrificiu, dacă nimeni nu ştia de el? Ce greu e să fii pudică şi delicată! Numai dacă ar putea vorbi cu Ashley tot atât de deschis cum vorbea cu Rhett! Ei, va găsi ea cum să i dea să înţelea­gă lui Ashley.

Sui scara şi, deschizând camera copilului, îl găsi pe Rhett aşezat lângă leagănul lui Bonnie. Ella şedea pe ge­nunchii lui, iar Wade îi arăta ce avea în buzunare. Ce bine că Rhett iubea copiii şi se ocupa de ei! Unii părinţi vitregi sunt atât de răi cu copiii din alte căsătorii...

— Aş vrea să ţi vorbesc, îi zise ea şi se duse în odaia lor de culcare.

Mai bine s o facă acuma, cât era ferm decisă să nu mai aibă copii, şi dragostea lui Ashley îi dădea curaj.

— Rhett, zise ea brusc, când acesta intră şi închise uşa. M am hotărât să nu mai am copii.

Chiar dacă această neaşteptată declaraţie îl uimi, Rhett nu o arătă. Se îndreptă spre un scaun, se aşeză în el şi începu să se legene.

— Scumpa mea, ţi am mai spus şi înainte de a se naşte Bonnie, mi e absolut indiferent dacă ai un copil sau două­zeci.

Cum ştia să evite discuţiile! Parcă nu şi dădea seama ce anume se lega de naşterea copiilor.

— Cred că trei sunt de ajuns. N am de gând să fac unul în fiecare an.

— Trei pare un număr potrivit.

— Înţelegi foarte bine..., începu ea cu obrajii roşii de ruşine, înţelegi bine ce vreau să spun?

— Sigur că da – îţi dai seama că pot să divorţez de tine, întrucât refuzi să mă laşi să mi exercit drepturile conjuga­le?

— Numai tu poţi să spui aşa ceva, strigă ea, enervată că lucrurile nu luau întorsătura pe care o dorise. Dacă ai fi cavaler... ai fi drăguţ ca... Gândeşte te la Ashley Wilkes. Melanie nu are voie să aibă copii şi el...

— Ashley e un mic gentleman, zise Rhett, şi privirea lui căpătă o lucire stranie. Te rog, continuă ţi discursul.

Scarlett se înecă, fiindcă nu mai avea nimic de spus. Acum vedea ce proastă fusese să spere că va putea rezolva prin bună înţelegere o chestiune atât de gravă, şi încă cu un monstru de egoism ca Rhett.

— Ai fost la depozitul de lemne, azi după amiază, nu i aşa?

— Nu văd legătura.

— Scarlett, ce părere ai de oamenii care nu lasă pe alţii să se bucure de ceea ce lor nu le foloseşte?

Era atât de furioasă, încât nu înţelese aluzia.

Rhett se sculă uşor, veni lângă ea şi o apucă de bărbie.

— Ce copil eşti! Ai fost măritată de trei ori şi tot nu cunoşti firea bărbaţilor. Îi crezi nişte cucoane bătrâne tre­cute de mult de vârsta critică.

O ciupi în glumă de bărbie şi lăsă să i cadă mâna. Cu o sprânceană ridicată, se uită la ea încruntat.

— Scarlett, să ţi intre bine în cap că, dacă tu şi patul tău aţi avea vreun farmec pentru mine, nici uşa încuiată, nici rugăminţile nu m ar opri. Şi n aş avea nici o remuşcare, fiindcă noi doi am încheiat un târg... un târg pe care eu l am respectat, şi tu îl calci acuma. Păstrează ţi culcuşul cast, draga mea.

— Vrei să spui, strigă Scalett indignată, că nu ţi pasă...

— Te ai săturat de mine, aşa i? Şi totuşi bărbaţii se satură mai repede ca femeile. Bine, Scarlett, rămâi virtuoa­să. Eu n am să sufăr din cauza asta. N are nici o impor­tanţă, adăugă el şi ridică din umeri, zâmbind. Din fericire, sunt mii de paturi în lume, şi în cele mai multe dintre ele se află o femeie.

— Vrei să spui că ai fi în stare...

— Mititica mea neştiutoare! Bineînţeles. Mă mir că până acum nu m am abătut de pe drumul cel drept. Pentru mine fidelitatea n a fost niciodată o virtute.

— În fiecare seară am să mă încui.

— Nu te deranja. Dacă te aş dori, degeaba te ai încuia.

Rhett se întoarse şi ieşi din odaie, de parcă discuţia ar fi fost încheiată. Scarlett îl auzi întorcându se în camera copiilor, care l primiră cu entuziasm. Se aşeză brusc. Câştigase partida. Asta voise, şi asta voise şi Ashley. Dar nu era mulţumită. Vanitatea ei era rănită. O supăra faptul că Rhett acceptase aşa de uşor hotărârea ei, că nu o mai dorea şi că o socotea asemănătoare altor femei din alte paturi.

Ar fi vrut să găsească un mijloc delicat pentru a i spune lui Ashley că ea şi cu Rhett nu mai trăiau ca nevastă şi bărbat. Ştia însă că nu se poate. Acum totul i se părea foarte încurcat şi aproape că regreta ce spusese. Îi vor lipsi lungile conversaţii în pat cu Rhett când, în întuneric, nu se vedea decât ţigara lui aprinsă. Îi va lipsi mângâierea braţelor lui când se va trezi speriată din coşmarul în care se vedea alergând prin ceaţă.

Se simţi deodată foarte nenorocită şi, rezemându şi capul de braţul fotoliului, începu să plângă.