Pe aripile vântului

Cucerirea Georgiei de către Sherman adusese o adâncă amărăciune, dar cucerirea de către carpetbagger i, yan­kei şi negri a conducerii statului pricinui o amărăciune aşa cum georgienii nu mai cunoscuseră până atunci. Atlanta şi Georgia fierbeau de furie.

Iar Rhett Butler era prieten cu odiosul acela de Bul­lock!

Scarlett, cu obişnuita ei nepăsare pentru toate lucru­rile care nu se petreceau sub nasul ei, abia dacă aflase de alegerile ţinute. Rhett nu luase parte la alegeri, iar legătu­rile lui cu yankeii rămăseseră aceleaşi ca mai înainte. Dar faptul era fapt: Rhett era un scallawag şi prieten cu Bul­lock. Iar dacă o asemenea căsătorie avea loc, Scarlett trecea şi ea în rândul scallawag ilor. Atlanta nu era dispusă să fie mărinimoasă cu cei din tabăra adversă, şi cum vestea logodnei căzu tocmai în acele împrejurări, întregul oraş îşi aminti de toate lucrurile rele pe care le ştia în legătură cu cei doi, uitându le pe cele bune.

Scarlett ştia că oraşul fierbe, dar nu şi dădea seama cât de puternică era animozitatea generală, până ce doamna Merriwether, îndemnată de cercul ei parohial, nu se hotărî să i vorbească, spre binele ei.

— Întrucât scumpa ta mamă nu mai este în viaţă, iar domnişoara Pitty nefiind măritată n are autoritatea să... În fine, să ţi vorbească despre un asemenea lucru, simt că e de datoria mea, dragă Scarlett, s o fac. Căpitanul Butler nu e omul pe care o femeie de familie bună poate să l ia de soţ. Este un...

— Bunicul Merriwether şi nepotul dumneavoastră îi datorează viaţa.

Doamna Merriwether înghiţi în sec. Abia cu o oră înainte avusese o discuţie înfierbântată cu bătrânul. Acesta îi spusese că se pare că nu ţinea prea mult la pielea lui, de vreme ce nu simţea recunoştinţă pentru Rhett Butler, chiar dacă tipul era o secătură şi un netrebnic.

— A făcut o doar ca să ne joace o festă murdară, Scarlett, ca să ne pună într o situaţie penibilă în faţa yan­keilor, reluă doamna Merriwether. Ştii la fel de bine ca şi mine că omul acesta e un pungaş. Aşa a fost întotdeauna, şi acum e mai rău ca oricând. Într un cuvânt, e un individ pe care oamenii cumsecade nu l pot primi.

— Nu? Asta i curios, doamnă Merriwether. Era în salonul dumneavoastră destul de des în timpul războiului. Şi nu i aşa că i a dăruit lui Maybelle rochia de mătase albă de nuntă, sau poate că mă înşel?

— Lucrurile erau cu totul diferite pe timpul războiului, şi lumea bună primea multe persoane care nu erau toc­mai... În fine, făceam totul pentru cauză şi aşa se cuvenea. De bună seamă că nu te poţi gândi serios să iei în căsătorie un om care nu s a înrolat şi care şi a bătut joc de cei ce se duceau să lupte.

— Ba s a înrolat şi el. A fost în armată timp de opt luni. A participat la ultima campanie, s a luptat la Franklin şi era cu generalul Johnston când acesta s a predat.

— N am auzit de asta, spuse doamna Merriwether, părând cu totul neîncrezătoare. Dar n a fost rănit, adăugă ea, triumfătoare.

— Mulţi oameni n au fost răniţi.

— Toţi bărbaţii bine s au ales cu o rană. Eu, personal, nu cunosc pe nimeni care să nu fi fost rănit.

Scarlett îşi ieşi din sărite.

— Atunci, am impresia că toţi oamenii pe care i cu­noaşteţi sunt aşa de proşti, încât nu ştiu cum să se apere de o ploaie – sau de un potop de gloanţe. Dar, daţi mi voie să vă spun, doamnă Merriwether, şi lucrul acesta puteţi să l transmiteţi prietenilor dumneavoastră care îşi vâră nasul peste tot, că am să mă mărit cu căpitanul Butler şi că nu mi ar păsa nici dacă ar fi luptat de partea yankeilor.

Când matroana aceasta respectabilă ieşi din casă, cu boneta fluturându i belicos, Scarlett îşi dădu seama că avea acum un duşman făţiş, în locul unei prietene care s o dezaprobe. Dar nu se sinchisea. Nimic din ce putea să spună doamna Merriwether n avea cum s o atingă. Nu i păsa de părerea nimănui – cu excepţia părerii lui Mammy. Scarlett suportase cu tărie leşinul lui Pitty, atunci când îi anunţase logodna, şi şi împietrise inima ca să l poată privi pe Ashley, care păru deodată bătrân, şi i ocoli privi­rea în timp ce o felicita. Fusese înveselită şi totodată mâniată de scrisorile primite de la mătuşa Pauline şi mătuşa Eulalie din Charleston, care spuneau că sunt uluite de ştirea aflată, interziceau formal căsătoria şi o anunţau pe Scarlett că gestul ei avea nu numai să distrugă situaţia ei în socie­tate, dar chiar s o primejduiască pe a lor. Nu se putuse stăpâni să nu râdă auzind o pe Melanie, care i spunea deschis cu o încruntătură dezamăgită:

— Fireşte, căpitanul Butler e mult mai simpatic decât socoteşte multă lume, şi s a purtat teribil de dezinteresat şi de iscusit când l a salvat pe Ashley. În fond, el a luptat şi pentru Confederaţie. Dar, Scarlett, nu crezi c ai face bine să te mai gândeşti niţel?

Nu, nu i păsa de nimeni, în afară de Mammy. Cuvin­tele lui Mammy fuseseră cele care o înfuriaseră cel mai mult şi în acelaşi timp o îndureraseră.

— Te am văzut făcând o g'ămadă de luc'u'i ca'e a' fi supă'at o pe domnişoa'a Ellen, dacă a' fi t'ăit. Şi pe mine m au înt'istat mult. Da' ăsta i cel mai 'ău dint'e toate. Te mă'iţi cu o lichea! Da, domnişoa'ă Sca'lett, am zis lichea! Să nu mi spui că e de neam bun. N a'e a face. Lichelele ies şi din neam 'ău, şi din neam bun; şi el e lichea! Da, domni­şoa'ă Sca'lett, te am văzut cum l ai luat pe domnul' Cha'les de la domnişoa'a Honey, când nu ţineai deloc la el. Şi am văzut cum l ai suflat pe domnu' F'ank chia' su'o'ii dumitale. Şi mi am ţinut gu'a de multe o'i, când ai vândut lemne p'oaste zicând că s bune, când te ai plimbat de colo colo singu'ă aţâţând pe neg'i şi p'icinuind moa'tea domnului F'ank, şi când lăsai pe bieţii deţinuţi să moa'ă de foame. Mi aş fi ţinut gu'a chia' dacă domnişoa'a Ellen, din Ţa'a Făgăduinţei, nu mi a' fi st'igat: "Mammy, Mammy, ai g'ijă de copilu' meu!" Da. Le am înghiţit pe toate, da' pe asta n o s o înghit, domnişoa'ă Sca'lett. Nu te poţi mă'ita cu o lichea. Cât oi t'ăi eu, nu te las.

— Mă mărit cu cine mi place, spuse Scarlett cu răceală. Cred că nu ţi dai seama ce spui.

— Ba ştiu foa'te bine! Dacă nu ţi spun eu luc'uile astea, cine să ţi le spună?

— M am gândit bine, Mammy, şi am hotărât că lucrul cel mai bun pe care l poţi face e să te întorci la Tara. Am să ţi dau bani şi...

Mammy se îndreptă, plină de demnitate.

— Sunt libe'ă, domnişoa'ă Sca'lett. Nu mă poţi t'imite nicăie'i dacă eu nu v'eau să me'g. Şi nu mă înto'c la Ta'a decât când vii şi dumneata cu mine. N am să pă'ăsesc eu pe copilu' domnişoa'ei Ellen, şi nimeni pe lume nu mă poate sili să plec. Şi n am să las nici pe nepoţii domnişoa'ei Ellen să fie c'escuţi de o lichea de tată vit'eg. Sunt aici, şi aici 'ămân!

— N am să ţi îngădui să stai în casa mea şi să te porţi rău cu căpitanul Butler. Mă voi mărita cu el, şi n am nimic mai mult să ţi spun.

— Ba, a' mai fi multe de spus, replică Mammy încetişor, iar în ochii tulburi ai bătrânei se ivi o licărire bătăioasă. Da' niciodată nu m am gândit să spun luc'u'ile astea cuiva din sângele domnişoa'ei Ellen. Ascultă mă, domnişoa'ă Sca'lett. Eşti ca un catâ' înhămat în locul unui cal. Poţi să lust'uieşti copitele unui catâ', să l ţesali, să i înzo'zonezi hamu' şi să l pui să t'agă la t'ăsu'ă, da' tot catâ' 'ămâne. Nu p'osteşte pe nimeni. Aşa şi cu dumneata. Te îmb'aci în 'ochii de mătase, ai câteva gate'e, o p'ăvălie şi ceva pa'ale şi ţi dai ae'e de cal de 'asă da' tot catâ' 'ămâi. Şi nici nu p'osteşti pe nimeni. Cât desp'e Butle' ăla, e de neam bun şi e ţesălat ca un cal de cu'se, da' e şi el tot un catâ' împodobit cu hamu'i.

Mammy aruncă stăpânei sale o privire pătrunzătoare, dar Scarlett rămânea mută, tremurând de jignirea adusă.

— Dacă ai apucat să zici că te mă'iţi cu el, ai s o faci, fiindcă eşti încăpăţânată'cum e'a şi domnu' Ge'ald. Da' să ţii minte ce ţi spun, domnişoa'ă Sca'lett, nu plec nicăie'i. Am să stau mai depa'te aici şi am s o văd şi p asta.

Fără să aştepte răspunsul, Mammy se întoarse şi ieşi din odaie, lăsând o pe Scarlett furioasă şi plină de presim­ţiri rele.

În timpul lunii de miere, pe care o petrecură la New Orleans, Scarlett îi povesti lui Rhett scena cu Mammy. Spre uimirea şi indignarea ei, acesta râse de cuvintele, lui Mammy în legătură cu catârii înhămaţi la trăsură.

— N am auzit niciodată un adevăr atât de profund, exprimat în chip atât de succint, spuse el. Mammy e o bătrână foarte deşteaptă şi unul dintre puţinii oameni al căror respect şi bună voinţă aş voi să le câştig. Dar pentru că sunt un catâr, bănuiesc că n am să obţin de la ea nici una, nici alta. N a vrut să primească de la mine nici măcar moneda de aur de zece dolari pe care, în entuziasmul meu de mire, am voit să i o dau după nuntă. Am întâlnit prea puţini oameni care să nu se moaie la vederea banilor. Dar ea m a privit în ochi, mulţumindu mi, şi mi a spus că nu era o negresă recent eliberată şi că n avea nevoie de banii mei.

— De ce s o fi supărat? De ce mă bârfeşte toată lumea? E treaba mea dacă mă mărit şi cât de des o fac. Mi am văzut întotdeauna de treburile mele. De ce nu şi văd oamenii de ale lor?

— Drăguţa mea, lumea iartă totul, afară de păcatul de a ţi vedea de treabă. Dar de ce miorlăi ca o pisică opărită? Ai spus întotdeauna că nu ţi pasă de bârfelile oamenilor. De ce să n o dovedeşti acum? Ştii bine că te ai expus adesea criticilor lor, când a fost vorba de lucruri mărunte; nu te poţi aştepta să scapi de bârfeală într o chestiune atât de importantă. Ştiai că o să se vorbească dacă te măriţi cu un ticălos ca mine. Dacă aş fi o lichea de familie proastă, lumea n ar fi aşa de pornită contra mea. Dar un ticălos bogat şi prosper, fireşte că nu poate fi iertat.

— Mi ar place să fii câteodată serios!

— Dar sunt serios. Virtuoşilor nu le place să i vadă pe păcătoşi prosperând. Sus moralul, Scarlett! Nu mi ai spus tu odată că principalul motiv pentru care voiai să fii bogată e să poţi trimite la dracu' pe oricine? Ai ocazia acum.

— Dar tu erai prima persoană pe care ţineam s o trimit la dracu', spuse Scarlett râzând.

— Mai doreşti şi acum să mă trimiţi?

— De, mai puţin ca înainte.

— Trimite mă oricând, dacă ţi face plăcere.

— Nu mi face plăcere în mod special, spuse Scarlett şi, aplecându se, îl sărută cu o oarecare nepăsare.

Privirile lui întunecate îi cercetară repede obrazul, căutându i în ochi ceva ce nu găsi. Râse scurt.

— Uită de Atlanta. Uită de scorpiile alea bătrâne. Te am adus la New Orleans ca să te distrezi.

PARTEA A CINCEA

Capitolul XLVIII
Şi Scarlett se distra cum nu se mai distrase din primă­vara dinaintea războiului. New Orleans ul era un oraş atât de ciudat şi de captivant, şi Scarlett profita de toate plăce­rile ce i se ofereau, cu frenezia unuia care a fost eliberat după ce fusese condamnat la închisoare pe viaţă. Carpetbagger ii jefuiau oraşul, multe familii cumsecade erau alungate din casele lor şi nu ştiau dacă vor avea ce mânca a doua zi, şi un negru fusese ales locţiitor de guvernator. Dar oraşul, aşa cum i l arăta Rhett, era locul cel mai vesel pe care l cunoscuse ea vreodată. Oamenii cu care făcea cunoştinţă, lipsiţi de griji, păreau să aibă buzunarele pline cu bani. Rhett îi prezentă o mulţime de femei frumoase, elegante, care aveau mâinile albe, fără urme de munci grele, femei care râdeau de orice şi nu vorbeau niciodată de lucruri grave şi plictisitoare sau de timpurile grele. Dar ce seducători erau bărbaţii pe care îi întâlnea! Ce deosebiţi de bărbaţii din Atlanta – şi cum se luau la întrecere ca să danseze cu ea, să i facă cele mai extravagante complimen­te, ca unei fetişcane!

Ca şi Rhett, bărbaţii aceştia aveau în ei ceva dur şi îndrăzneţ. Păreau să stea mereu la pândă, ca oamenii care au trăit prea mult printre primejdii ca să mai poată fi vreodată nepăsători. Păreau că n au nici trecut, nici viitor, şi de câte ori Scarlett, ca să întreţină conversaţia, îi întreba cu ce se ocupaseră înainte de a veni la New Orleans, schimbau vorba, discret şi politicos. Era un lucru straniu, fiindcă la Atlanta fiecare nou venit, care era om cumseca­de, se grăbea să şi prezinte "scrisorile de acreditare", po­vestind cu mândrie despre căminul şi familia lui şi parcurgând toată reţeaua încurcată a rudeniilor care se întindea în tot Sudul.

Oamenii aceştia erau tăcuţi şi vorbeau cu prudenţă. Uneori, când Rhett rămânea singur cu ei, şi Scarlett era în camera vecină, auzea râsete şi prindea frânturi de conver­saţie pe care nu le înţelegea, cuvinte disparate şi nume de locuri îndepărtate – Cuba şi Nassau pe vremea blocadei, goana după aur, dezvoltarea afacerilor, trafic de arme, contrabandă, Nicaragua, William Walker şi cum murise acesta la Truxillo, la zid... Într o zi, intrarea bruscă a lui Scarlett curmă o conversaţie relativă la membrii bandei lui Quantrill, şi atunci auzi ea numele lui Frank şi Jessie James. Toţi însă aveau maniere frumoase, şi haine admirabil croite, şi era neîndoielnic că toţi o admirau mult pe Scarlett, aşa că puţin îi păsa dacă le plăcea să trăiască numai pentru prezent. Pentru ea, ei erau prietenii lui Rhett, aveau case mari şi trăsuri elegante, o luau la plimbare cu bărbatul ei, îi invitau la masă şi dădeau recepţii în cinstea lor. Lui Scarlett oamenii aceştia îi plăceau foarte mult – iar pe Rhett lucrul îl amuza.

— Eram sigur că or să ţi placă, zise el râzând.

— Şi de ce nu? întrebă ea, ca de obicei bănuitoare de câte ori îl vedea râzând.

— Fiindcă sunt cu toţii de calitate proastă, declasaţi şi ticăloşi. Nu sunt decât aventurieri, ori fac parte din aristo­craţia carpetbagger ilor. Şi au câştigat averile făcând spe­culă cu alimente, aşa cum a făcut şi scumpul tău soţ, sau încheind contracte dubioase cu statul, sau traficând în diferite feluri suspecte pe care e mai bine să nu le cercetăm.

— Nu te cred. Vrei numai să mă necăjeşti. Sunt oameni cumsecade...

— Oamenii cumsecade din oraş mor de foame, zise Rhett, şi stau în magherniţe, dar îşi păstrează demnitatea. Şi mă îndoiesc că aş fi primit în magherniţele acelea. Vezi, draga mea, în timpul războiului am făcut aici câteva afaceri suspecte, şi oamenii au memorie foarte bună! Ştii, Scarlett, eşti pentru mine un motiv de permanentă încântare, cum reuşeşti să placi oameni pe care n ar trebui să i bagi în seamă şi să faci lucruri pe care n ar trebui să le faci nicio­dată.

— Dar sunt prietenii tăi!

— Da, dar mie îmi plac ticăloşii! Mi am petrecut primii ani ai tinereţii jucând cărţi pe un vapor care făcea curse pe Mississippi şi i înţeleg pe oamenii aceştia. Dar nu sunt orb. Ştiu ce le poate pielea. Pe când tu – şi începu să râdă din nou – n ai instinctul oamenilor, nu ştii să i deosebeşti pe cei buni de cei răi. Uneori îmi vine să cred că singurele adevărate doamne pe care le ai cunoscut au fost mama ta şi doamna Melly, dar mi e teamă că nici una n a putut avea vreo influenţă asupra ta.

— Melly! Dar e proastă şi nu ştie să se îmbrace, şi n are pic de personalitate.

— Cruţă mi o scenă de gelozie, doamnă. Frumuseţea nu face dintr o femeie o doamnă, şi hainele nici atâta.

— Crezi? Aşteaptă puţin, Rhett Butler, şi am să ţi arăt. Acum, când am... când avem bani, am de gând să fiu cea mai mare doamnă pe care ai văzut o vreodată!

— Am să te urmăresc cu interes, zise el.

Ceea ce o pasiona mai mult decât oamenii cu care făcea cunoştinţă erau rochiile pe care i le cumpăra Rhett, alegând el singur culoarea, materialul şi modelul. Acum nu se mai purtau crinolinele, şi moda cea nouă era încântătoare, cu fusta trasă toată spre spate şi încreţită pe o turnură împodobită cu flori, cu funde şi cu valuri de dantelă. Se gândea la crinolinele pudice din timpul războ­iului şi se simţea puţin jenată de fustele acestea care, fără îndoială, scoteau în relief linia pântecului. Şi ce pălărioare drăguţe se purtau, care nu erau de fapt deloc pălării, doar nişte tichii mici şi turtite puse pe ochi şi încărcate cu flori, fructe, pene jucăuşe şi panglici ce fluturau în bătaia vântului. (Numai dacă Rhett n ar fi făcut prostia să arunce în foc buclele false pe care le cumpărase pentru a mări cocul, ca al indienelor, care se vedea de sub pălăriuţă!) Şi ce lenjerie delicată, lucrată la mânăstire! Ce frumoasă era! Cămăşuţe de zi şi cămăşi de noapte, jupoane de olandă fină garnisite cu broderii delicate şi cu cerculeţe minuscule. Şi pantofii de satin pe care îi cumpărase Rhett! Aveau tocuri înalte de cel puţin şase centimetri şi catarame de stras strălucitor. Şi ciorapii de mătase – dintr o duzină de perechi nici una n avea partea de sus de bumbac! Ce lux!

Scarlett cumpără nenumărate daruri pentru toată fa­milia: un căţeluş St. Bernard, pufos, pentru Wade care întotdeauna îşi dorise unul; o pisicuţă de Angora pentru Beau; o brăţară de mărgean pentru mica Ella; un colier bogat de opale cu pandantiv pentru mătuşa Pitty; operele complete ale lui Shakespeare pentru Melanie şi Ashley; o livrea bogată pentru unchiul Peter, plus un joben cu pană cum poartă vizitii; material de rochii pentru Dilcey şi bucătăreasă, în sfârşit tot felul de cadouri costisitoare pen­tru cei de la Tara.

— Dar ce i ai cumpărat lui Mammy? întrebă Rhett examinând darurile împrăştiattepe patul din camera lor de hotel.

— Nimic. A fost prea urâcioasă. De ce să i duc un cadou, când spune de noi că suntem nişte catâri?

— De ce te superi, drăguţa mea, când ţi se spune adevărul? Trebuie să i duci şi lui Mammy un cadou. Dacă n ai face o, i s ar sfâşia inima... şi inimi ca a ei sunt prea preţioase ca să le sfâşiem.

— Nu i duc nimic. Nu merită.

— Atunci, îi cumpăr eu ceva. Îmi aduc aminte că Mammy a mea spunea că, atunci când va merge în cer, ar vrea să aibă un jupon de tafta, care să şadă atât de ţeapăn şi să foşnească atât de tare, încât Dumnezeu să creadă că e făcut din aripi de îngeri. Am să cumpăr tafta roşie şi am să dau să facă un jupon pentru Mammy.

— N o să l primească. Mai bine moare decât să poarte ceva de la tine.

— Nici nu mă îndoiesc, dar n are a face.

Prăvăliile din New Orleans erau aşa de luxoase şi pline de ispite, încât târguielile împreună cu Rhett erau o adevărată aventură pasionantă. Să cinezi cu el era tot atât de pasionant, chiar mai pasionant decât să faci cumpără­turi, fiindcă ştia ce să comande şi cum trebuiesc pregătite mâncărurile! Vinurile, lichiorurile şi şampania din New Orleans erau nişte experienţe noi şi plăcute pentru Scarlett, care cunoştea numai vinul de casă făcut din mure şi conia­cul "pentru leşin" al mătuşii Pitty. Şi ce mâncăruri coman­da Rhett! La New Orleans tot ce era mai bun era mâncarea. Amintindu şi de zilele când murea de foame la Tara şi de lipsurile încă destul de recente, Scarlett simţea că niciodată nu se va putea sătura de mâncărurile acestea scumpe: crevete à la creole, porumbei în sos de vin, pateuri cu stridii şi sos de smântână, ciuperci, momiţe, ficat de curcan, ori peşte la grătar. Pofta ei de mâncare nu pierea niciodată, fiindcă de câte ori îşi amintea de eterna mazăre uscată şi de cartofii care se serveau la Tara, simţea dorinţa să se îndoape cu mâncărurile cele mai suculente.

— Mănânci de parcă fiecare masă ar fi ultima, îi zise Rhett. Nu ţi curăţa farfuria, Scarlett. Sunt sigur că se mai găseşte mâncare la bucătărie. N ai decât să ceri chelnerului să ţi mai aducă. Dacă mai continui să mănânci cu atâta lăcomie, ai să te îngraşi ca femeile din Cuba şi am să divorţez de tine.

Scarlett însă îi scotea limba şi mai comanda o prăjitură de ciocolată.

Ce amuzant era să poţi cheltui câţi bani vrei, să nu i numeri tot timpul şi să te gândeşti că trebuie să faci econo­mii, ca să plăteşti impozitele sau să cumperi catâri! Ce amuzant să trăieşti printre oameni veseli şi bogaţi şi nu printre săracii demni din Atlanta! Ce plăcere să porţi rochii de brocart mătăsos, care îţi subţiau talia şi ţi scoteau în evidenţă braţele şi gâtul, şi chiar şi pieptul! Ce plăcere să trezeşti admiraţia bărbaţilor! Ce plăcere să mănânci cât vrei, fără ca nimeni să ţi spună că nu te porţi ca o femeie de lume! Şi să bei şampanie până te saturi!

Prima oară, Scarlett bău prea mult, şi a doua zi când se trezi avea o durere de cap îngrozitoare şi amintirea neplăcută că se întorsese la hotel cântând în trăsura deschi­să: "Frumosul Steag Albastru". Ştia că o doamnă nu tre­buie să se îmbete, şi singura femeie beată pe care o văzuse fusese femeia aceea Watling, în ziua când căzuse Atlanta.

Nu i venea nici să se uite în ochii lui Rhett, atât se simţea de umilită; pe el însă lucrul acesta părea că l amuză. Tot ce făcea Scarlett părea că l amuză, socotind o un fel de pisicuţă jucăuşă şi zburdalnică.

Era o adevărată plăcere să ieşi cu Rhett şi fiindcă era un bărbat atât de bine! Până acuma nu se uitase cu atenţie la el, şi la Atlanta toată lumea era prea preocupată de faptele lui rele ca să se mai gândească la fizicul lui. Aici, însă, la New Orleans, Scarlett vedea cum toate femeile îl urmăresc cu privirea şi cum se emoţionează când le săruta mâna. Dându şi seama că bărbatul ei plăcea altor femei, care poate o pizmuiau, începu să se simtă mândră de a se arăta în tovărăşia lui.

"Suntem o pereche frumoasă", îşi zicea ea cu satisfac­ţie.

Da, aşa cum prevestise Rhett, căsătoria poate fi un lucru plăcut. Şi nu numai plăcut, ci şi instructiv, fiindcă Scarlett învăţa multe lucruri. I se părea ciudat că mai putea învăţa ceva, deoarece crezuse că viaţa nu mai avea nici o taină pentru ea. Se simţea ca un copil pentru care fiecare zi înseamnă o nouă descoperire.

Mai întâi, descoperi că viaţa conjugală cu Rhett era un lucru foarte deosebit de viaţa conjugală cu Charles sau cu Frank. Ei o respectaseră şi se temuseră de mânia ei. Îi cerşiseră favorurile şi ea nu le acordase nimic decât atunci când îi convenea. Rhett însă nu se temea de ea şi nu o respecta prea mult, îşi zicea Scarlett adeseori. Făcea ce voia şi, dacă ei nu i plăcea, râdea de ea. Nu l iubea dar, fără îndoială, viaţa cu el era interesantă. Mai pasionant era faptul că, până şi în momentele lui cele mai pătimaşe, care uneori aveau o nuanţă de cruzime sau de veselie ironică, părea întotdeauna stăpân pe sine şi pe emoţiile lui.

"Asta probabil fiindcă, în fond, nu mă iubeşte", se gândea Scarlett, de altfel fără s o regrete. "Nu mi ar conve­ni să şi piardă capul".

Totuşi, numai ideea că acest lucru ar fi posibil îi trezea curiozitatea şi o tulbura. Crezuse că l cunoaşte foarte bine. Trăind însă cu Rhett, află despre el o mulţime de lucruri pe care înainte nu le ştiuse. Descoperi că glasul lui se putea face dulce, ca blana unei pisici, şi o clipă mai târziu, când începea să înjure, era numai asprime şi brutalitate. Ştia să povestească cu aparenţă de sinceritate şi admiraţie peripe­ţii întâmplate în locurile ciudate pe unde umblase – întâmplări de curaj, cinste, virtute şi dragoste; ca imediat după aceea să urmeze poveşti fără perdea, pline de cinism. Scarlett ştia că nici un bărbat n ar trebui să istorisească asemenea lucruri soţiei sale, dar pe ea o amuzau şi cores­pundeau unei trăsături ordinare şi grosolane a firii ei. O clipă, putea fi un amant duios şi atent, pentru a se schimba imediat într un demon enervant, căruia îi plăcea s o scoată din sărite ca să i umărească apoi cu plăcere manifestările nestăpânite ale temperamentului ei. Scarlett află că trebuie să se ferească de complimentele lui cu două tăişuri şi de expresiile lui afectuoase. De fapt, în cele două săptămâni petrecute la New Orleans, aflase totul despre el, afară de ceea ce era în realitate.

Uneori, dimineţa, nu lăsa servitoarea să intre şi îi aducea singur tava cu micul dejun, dându i să mănânce ca unui copil. Sau îi lua peria din mână şi îi peria părul lung şi negru până începea să trosnească şi să pârâie. Alteori, o trezea brutal dintr un somn adânc, smulgând aşternutul de pe ea şi îi gâdila picioarele goale. Uneori, asculta cu interes şi atenţie amănuntele pe care i le povestea Scarlett în privinţa afacerilor ei, dând din cap în semn de aprobare când se arăta deşteaptă; alteori, spunea că operaţiile ei financiare nu sunt decât hoţii la drumul mare, ticăloşii şi escrocherii. Când o ducea la teatru, o enerva şoptindu i întruna la ureche că probabil lui Dumnezeu nu i plăceau distracţiile de felul acesta, iar când o ducea la biserică, îi debita cu glas scăzut tot felul de obscenităţi, ca pe urmă să i reproşeze că râde de ele. O încuraja să spună tot ce i trecea prin minte, să fie îndrăzneaţă şi obraznică. De la el deprinse ea obiceiul de a întrebuinţa cuvinte usturătoare, fraze ironice şi se învăţă să folosească acest nou mod de a domina oamenii. Scarlett însă nu avea nici simţul umoru­lui care mai îmblânzea ironia lui, nici surâsul cu care parcă îşi bătea joc de sine însuşi, chiar când îi ironiza pe alţii.