Pe aripile vântului



Yüklə 5,47 Mb.
səhifə80/100
tarix30.10.2017
ölçüsü5,47 Mb.
#21778
1   ...   76   77   78   79   80   81   82   83   ...   100

Zadarnic îşi spunea că scopul scuză mijloacele, că fusese silită să l îmbrobodească pe Frank, că soarta prea multor oameni atârna de ea, ca să mai ţină seamă de drepturile şi fericirea lui Suellen. Adevărul i se înfăţişa clar, oricât ar fi încercat să fugă de el. Se măritase cu el din calcul şi profitase de el tot din calcul. Îl făcuse nefericit în timpul ultimelor şase luni, când l ar fi putut face fericit. Dumnezeu o va pedepsi pentru felul cum îl terorizase şi îl sâcâise, pentru crizele ei de nervi sau observaţiile ustură­toare făcute, pentru felul cum îl îndepărtase de prieteni şi pentru felul cum îl făcuse de ruşine ocupându se singură de gaterele ei, şi pentru că deschisese o cârciumă şi angajase deţinuţi.

Îl făcuse foarte nefericit, o ştia prea bine, în timp ce el îndurase totul ca un gentleman. Singurul lucru bun pe care l făcuse şi care fusese pentru el o fericire, fusese că i dăruise pe Ella. Şi ştia bine că, dacă ar fi depins de ea, Ella nu s ar fi născut niciodată.

Se înfioră, înspăimântată, regretând că Frank nu e în viaţă, ca să poată fi drăguţă cu el, atât de drăguţă ca să şi poată răscumpăra toate greşelile. O, dacă Dumnezeu n ar fi atât de mânios şi de răzbunător! Dacă timpul nu s ar scurge atât de încet şi locuinţa n ar fi atât de tăcută! O, de n ar fi aşa de singură!

Dacă Melanie ar fi fost alături de ea, ar fi putut să i liniştească temerile. Dar Melanie era acasă, îngrijindu l pe Ashley. O clipă, îi trecu prin minte să o cheme pe Pittypat ca să fie cineva între ea şi propria i conştiinţă, dar renunţă. Pitty avea să îngreuieze şi mai mult lucrurile, fiindcă îl regreta sincer pe Frank. Acesta fusese mai mult tovarăşul ei, decât al lui Scarlett, şi Pitty fusese foarte ataşată de el. Frank răspunsese nevoii lui Pitty de a avea "un bărbat în casă"; îi aducea mici daruri şi i povestea zvonuri inofensi­ve, glume sau istorioare, îi citea seara ziarul lămurindu i ce nu înţelegea, în timp ce ea îi cârpea ciorapii. Îl răsfăţase, îi preparase mâncărurile preferate şi l îngrijise în timpul deselor lui răceli. Acum îi simţea stăruitor lipsa, exclamând întruna în timp ce şi ştergea ochii roşii şi umflaţi: "De nu s ar fi dus cu cei din Klan!"

O, dacă ar exista cineva care s o poată mângâia, să i potolească temerile, să i împrăştie frica aceasta nelămurită care i apăsa atât de tare inima! Dacă Ashley... dar îndepărtă gândul acesta. Aproape că l ucisese şi pe Ashley, aşa cum îl ucisese şi pe Frank. Iar dacă Ashley ar afla vreodată adevărul despre felul cum îl minţise pe Frank ca să pună mâna pe el, dacă ar şti cât de urât se purtase cu Frank, n ar mai iubi o. Ashley era atât de cinstit şi de sincer, atât de corect şi de bun la suflet, şi avea atâta ţinută! Dac ar şti întreg adevărul, ar înţelege o – da, ar înţelege o prea bine – dar n ar mai ţine la ea. Aşa încât nu l va lăsa în nici un caz să afle adevărul, fiindcă trebuie să continuie să o iubească. Cum ar mai putea trăi dacă ar seca izvorul acesta tainic al puterii ei – care era dragostea lui Ashley? Dar câtă uşurare ar resimţi să şi poată pune capul pe umărul lui şi să plângă, uşurându şi inima vinovată!

Casa tăcută, cu atmosfera de moarte din ea, apăsa asupra singurătăţii lui Scarlett, până ce simţi că nu mai poate îndura. Se ridică încetişor, închise uşa, apoi scotoci în sertarul de jos al biroului, sub rufele ei. Scoase "sticla pentru leşin" a mătuşii Pitty, plină cu coniac, pe care o ascunsese acolo, şi o ridică până în dreptul lămpii. Era pe jumătate goală. Imposibil să fi băut atât de mult din noap­tea trecută! Îşi turnă o porţie măricică în paharul de apă şi o dădu pe gât. Trebuia să pună sticla îndărăt în dulap până mâine dimineaţă, umplând o până la vârf cu apă. Mammy o căutase peste tot înainte de înmormântare, când dricarii ceruseră ceva de băut, iar cu prilejul acela se şi crease o atmosferă de suspiciune între Mammy, bucătăreasă şi Peter.

Coniacul o arse cu o văpaie plăcută. Când aveai nevo­ie de aşa ceva, nu exista nimic mai bun decât coniacul. De fapt, coniacul era bun aproape oricând... mult mai bun decât vinul acela fad care se servea de obicei femeilor. De ce, la urma urmei, era nepotrivit pentru o femeie să bea alcool în loc de vin? La înmormântare, doamna Merriwether şi doamna Meade simţiseră că răsuflarea îi mirosea a alcool, şi ea surprinsese privirile triumfătoare pe care le schimbaseră între ele. Scorpiile bătrâne!

Îşi turnă o nouă porţie. N avea nici o importanţă dacă se ameţea puţin astă seară, căci se culca devreme şi putea să şi facă gargară cu colonie, mai înainte ca Mammy să vină s o dezbrace. Ar fi dorit să se poată îmbăta cum se îmbăta Gerald în anumite zile de sărbătoare. Atunci poate că i ar fi pierit din minte obrazul tras al lui Frank, acuzând o că i distrusese viaţa şi apoi îl ucisese.

Se întrebă dacă era cineva în oraş care să nu spună că ea îl ucisese. Fireşte, lumea se purtase rece cu ea la înmor­mântare. Singurele persoane care îi arătaseră puţină căldu­ră când îi prezentaseră condoleanţe fuseseră nevestele ofiţerilor yankei cu care avea relaţii de afaceri. Dar, în definitiv, nu i păsa ce spunea oraşul despre ea. Ce lipsit de importanţă era totul, pe lângă faptul că avea să răspundă în faţa lui Dumnezeu!

La gândul acesta, Scarlett mai luă o înghiţitură, înfiorându se când alcoolul tare îi arse gâtlejul. Îi era foarte cald acum, totuşi nu l putea şterge din minte pe Frank. Ce proşti sunt oamenii când spun că băutura te face să uiţi! Atâta vreme cât nu se îmbătase până să nu simtă nimic, avea să vadă mereu înaintea ei faţa lui Frank, ca atunci când o rugase pentru ultima oară, cu o privire dojenitoare şi sfioasă, să nu umble singură cu trăsura.

La uşa din faţă se auzi o bătaie înfundată, făcând să răsune casa tăcută. Scarlett ascultă paşii târşâiţi ai mătuşii Pitty străbătând salonul, şi apoi uşa deschizându se. Urmă un murmur nedesluşit – probabil vreun vecin care venea să stea de vorbă despre înmormântare sau să aducă vreo prăjitură. Asta i plăcea lui Pitty. Ea resimţea o profundă şi melancolică satisfacţie să stea de vorbă cu cei care veneau să prezinte condoleanţe.

Tocmai se întreba fără prea multă curiozitate cine putea să fie, când auzi vocea unui bărbat, răsunătoare şi tărăgănată, înălţându se peste şoaptele jeluitoare ale lui Pitty, şi şi dădu seama cine era. Fu cuprinsă de un simţământ de bucurie şi uşurare. Era Rhett. Nu l mai văzuse din clipa când îi adusese ştirea că Frank murise, iar acum îşi dădea seama, în adâncul sufletului ei, că era singura fiinţă care i putea fi de folos în seara asta.

— Cred că pe mine mă va primi, se ridică vocea lui Rhett până la ea.

— Dar s a culcat, domnule căpitan Butler, şi nu vrea să vadă pe rumeni. Biata fată e cu totul copleşită. Ea...

— Cred că are să mă primească. Spuneţi i, vă rog, că plec mâine şi că s ar putea să lipsesc câtăva vreme. E ceva foarte important.

— Dar... încercă să spună mătuşa Pitty.

Scarlett ieşi repede pe sală, constatând cu oarecare uimire că genunchii îi tremurau, şi se aplecă peste balus­tradă.

— Vin jos îndată, Rhett, strigă ea.

Zări o clipă, întoarsă în sus, faţa durdulie a mătuşii Pittypat, cu ochii ei de bufniţă plini de uimire şi dezapro­bare. Acum are să afle tot oraşul, se gândi Scarlett, că m am purtat cât se poate de incorect în ziua înmormântării soţului meu. Se întoarse degrabă în odaie şi începu să şi netezeas­că părul. Îşi încheie corsajul negru până la gât şi fixă gulerul cu broşa de doliu a lui Pittypat. Nu arăt prea bine, se gândi ea, aplecându se spre oglindă; sunt prea albă şi speriată. O clipă, mâna ei se îndreptă spre cutia în care ţinea ascuns fardul de obraz, dar se răzgândi. Pittypat ar fi prea mâhnită dac ar vedea o prea dichisită. Luă din sticla cu colonie o înghiţitură bună şi se clăti cu grijă în gură, apoi scuipă.

Coborî pe scări în jos, îndreptându se spre cele două persoane care stăteau în hol, tot în picioare, întrucât Pitty­pat era prea supărată pe Scarlett, din pricina atitudinii ei, spre a mai pofti pe Rhett să stea jos. Rhett era îmbrăcat de circumstanţă, în negru, cu o cămaşă scrobită, cu volănaşe, iar atitudinea lui era cea potrivită situaţiei de vechi prieten care face o vizită de condoleanţe. La drept vorbind, atitu­dinea lui era atât de corectă, încât devenea burlescă, deşi Pittypat nu şi dădea seama de asta. Îşi ceru scuze în chip politicos că o deranja pe Scarlett, şi şi exprimă părerea de rău că, în graba de a şi pune la punct afacerile mai înainte de a părăsi oraşul, nu avusese timp să vină la înmormântare.

"Ce l a apucat să vină?" se întrebă Scarlett. "Nu crede o iotă din ceea ce spune".

— Îmi pare nespus de rău că vă deranjez la o asemenea oră, dar am de discutat o afacere care nu poate aştepta. E vorba de ceva proiectat între mine şi domnul Kennedy...

— Nu ştiam că dumneata şi cu domnul Kennedy aveaţi afaceri comune, spuse mătuşa Pittypat, aproape indignată că anumite acţiuni ale lui Frank îi rămăseseră tăinuite.

— Domnul Kennedy era o persoană cu vaste preocu­pări, spuse respectuos Rhett. Nu vreţi să mergem în salon?

— Nu, exclamă Scarlett, aruncând o privire spre uşile duble ale salonului.

I se părea că vede încă sicriul acolo. Nădăjduia să nu mai intre niciodată în încăperea aceea. Pentru prima oară, Pitty înţelese situaţia, deşi nu cu prea multă bunăvoinţă.

— Duceţi vă în bibliotecă. Eu trebuie... trebuie să mă duc sus să mi iau coşuleţul de cusut. Nu mi am mai văzut de lucru în săptămâna asta. Drept să spun...

Urcă scările, aruncând înapoi o privire mustrătoare, pe care nici Scarlett, nici Rhett n o prinseră. El se dădu la o parte, spre a o lăsa pe ea să intre înaintea lui în bibliotecă.

— Ce afaceri aveai tu cu Frank? îl întrebă ea brusc.

Rhett se opri şi şopti:

— Nici una. Voiam numai s o îndepărtez pe domnişoa­ra Pitty.

Se opri o clipă, după ce se aplecase asupra ei.

— Degeaba, Scarlett.

— Ce?


— Colonia.

— Habar n am ce vrei să spui.

— Te asigur că ştii foarte bine. Ai băut binişor astă seară.

— Ei, şi ce dac am băut? Te priveşte pe tine?

— Eşti politeţea personificată chiar şi când eşti copleşită de jale. Nu bea singură, Scarlett. Întotdeauna eşti descope­rită, şi ţi pierzi reputaţia. Şi, de altfel, e un lucru rău să bei singură. Ce i cu tine, draga mea?

O conduse la canapeaua din lemn de trandafir şi Scarlett se aşeză în tăcere.

— Pot să închid uşile?

Ea ştia că, dacă închidea uşile, Mammy o să fie scan­dalizată şi o să i facă morală şi o să bombăne zile de a rândul, dar ar fi fost şi mai rău dacă Mammy ar auzi discuţia despre băutură, mai ales după ce descoperise lipsa sticlei cu coniac. Scarlett încuviinţă din cap, iar Rhett trase uşile glisante. Când se întoarse şi se aşeză lângă ea, şi când ochii lui negri şi ageri o priviră întrebător, atmosfera funebră pieri, gonită de vitalitatea care emana din el, iar odaia redeveni prietenoasă, şi lumina trandafirie şi caldă.

— Ce i cu tine, draga mea?

Nimeni nu ştia atât de bine ca Rhett să spună aceste cuvinte stupide de mângâiere, chiar şi atunci când le spunea în glumă, dar acum nu părea că glumeşte. Ea îl privi cu ochi chinuiţi şi găsi o oarecare mângâiere în expresia lui impenetrabilă. Nu înţelegea cum era cu putinţă acest lu­cru, căci Rhett era un om atât de nesimţitor şi de aspru! Poate pentru că erau atât de asemănători, cum spunea şi el deseori. Câteodată i se părea că toţi oamenii pe care i cunoştea erau nişte străini, în afară de Rhett.

— Nu poţi să mi spui? şi i luă mâna, cu o gingăşie neobişnuită. Nu e numai faptul că bietul Frank te a părăsit. Ai nevoie de bani?

— Bani? Oh, Doamne, nu! Rhett, mi e aşa de frică!

— Nu fi gâscă, Scarlett. Nu ţi a fost frică în viaţa ta de ceva.

— Oh, Rhett, mi e frică!

Cuvintele îi ieşeau din gură mai repede decât le putea rosti. Îi putea spune. Lui Rhett putea să i spună orice. Era atât de păcătos, încât n o s o judece. Ce lucru minunat să cunoşti un om rău şi necinstit, ticălos şi mincinos, atunci când lumea era plină de oameni care n ar spune o minciună în ruptul capului şi care prefereau să moară de foame decât să facă o faptă necinstită!

— Mă tem că o să mor şi o să merg în iad!

Dacă va râde acum de ea, simţea că ar muri pe loc. Dar el nu râse.

— Eşti destul de sănătoasă... şi poate că nici nu există iad, la urma urmei.

— O, ba da, Rhett, există! Ştii foarte bine că există!

— Ştiu că există, dar aici, pe pământ. Nu după moarte. Nu mai e nimic după ce murim, Scarlett. Tu treci acum prin iad.

— Oh, Rhett, ceea ce spui e un sacrilegiu!

— Dar ciudat de mângâietor. Spune mi, totuşi, de ce crezi că o să te duci în iad?

Acum o tachina; vedea sclipirea din ochii lui, dar nu i păsa. Mâinile lui erau atât de calde şi de puternice, încât era o mângâiere să te agăţi de ele.

— Rhett, n ar fi trebuit să mă mărit cu Frank. Am făcut rău. Era curtezanul lui Suellen şi pe ea o iubea, nu pe mine. Dar l am minţit şi i am spus că ea se mărită cu Tony Fontaine. Oh, cum am putut să fac asta?

— Aha, va să zică aşa s au petrecut lucrurile! Mă întrebam adesea cum ai făcut.

— Şi pe urmă l am nenorocit. L am pus să facă atâtea lucruri care nu erau în firea lui. L am făcut să silească pe datornicii lui să şi plătească datoriile, chiar dacă n aveau cu ce. Şi l a durut atâta când am început să mă ocup singură de gater şi când am deschis cârciuma şi am tocmit deţinuţii. Nici nu putea ţine capul sus, de ruşine. Rhett... eu l am omorât. Da, l am omorât! Nu ştiam că face parte din Klan. Nici nu mi aş fi închipuit că are atâta energie. Dar ar fi trebuit să bănuiesc. Eu l am ucis.

— "Oare apele oceanului vor putea spăla vreodată sângele de pe mâna mea?" cită Rhett.

— Ce zici?

— Nimic. Spune mai departe.

— Ce să mai spun? Asta i tot. Nu i de ajuns? M am măritat cu el, l am făcut nenorocit şi pe urmă l am ucis. Oh, Doamne! Nu înţeleg cum am putut face asta! L am minţit şi m am măritat cu el. Când am făcut o, mi se părea că aşa trebuia să fac. Acum îmi dau seama că am greşit. Rhett, mi se pare că n am făcut eu toate aceste lucruri. Am fost atât de rea cu el, şi de fapt nu sunt o femeie rea. N am fost crescută astfel. Mama...

Se opri şi înghiţi în sec. Căutase să nu se gândească la Ellen, în tot timpul zilei, dar acum nu mai putea şterge imaginea ei dinaintea ochilor.

— M am întrebat adesea cum era. Am socotit întotdea­una că semeni cu tatăl tău.

— Mama era... Oh, Rhett, e prima dată când mă bucur s o ştiu moartă, s o ştiu că nu mă poate vedea. Ea nu m a crescut ca să fiu atât de păcătoasă. Era atât de bună şi de blândă cu toată lumea. Ar fi preferat să mă vadă murind de foame, decât să fac ce am făcut. Şi tare aş fi vrut să fiu ca ea în toate privinţele, dar nu sunt deloc aşa. Nu mă gândisem la asta... au fost atâtea altele la care trebuia să mă gândesc... dar aş fi vrut să fiu ca ea. Nu vroiam să fiu ca tata. Îl iubeam, dar era atât de... de... nechibzuit. Rhett, m am străduit din răsputeri uneori să fiu bună cu oamenii şi blândă cu Frank, dar atunci revenea coşmarul acela şi mă speria în aşa hal, încât eram în stare să mă reped la oameni şi să le iau banii, fie că mi se cuveneau sau nu.

Lacrimile îi curgeau acum pe faţă, şi l apucase de mână aşa de strâns, încât el simţi cum îi intră unghiile ei în carne.

— Ce coşmar?

Glasul lui era liniştit şi plin de mângâiere.

— Ah, uitasem că nu ştii. Uite, de câte ori încercam să fiu bună cu alţii şi să mă conving că banii nu înseamnă totul, mă culcam seara şi visam că sunt iarăşi la Tara, după moartea mamei şi după ce trecuseră yankeii pe acolo. Rhett, nu ţi poţi închipui... mă înfior numai când mă gân desc. Văd cum stau toate arse şi tăcute, şi nu e nimic de mâncare. Oh, Rhett, mi se face foame în vis.

— Spune mai departe.

— Mi e foame, mie şi tuturor, şi tatei, fetelor, negrilor, şi toţi mor de foame şi repetă întruna: "Ne e foame", iar stomacul mi e atât de gol, încât mă doare şi mi se face frică. Şi mi spun mereu: "Dacă voi scăpa din situaţia asta, nu mi va mai fi foame niciodată", şi atunci visul se destramă într o ceaţă cenuşie, iar eu alerg, alerg, prin ceaţă, atât de repede încât simt că mi se sparge inima şi parcă mă goneşte ceva şi nu pot să răsuflu, dar mă gândesc mereu că dacă pot ajunge într un anumit punct, voi fi salvată. Dar nu ştiu niciodată care e punctul la care vreau să ajung. Şi atunci mă trezesc, cuprinsă de frig şi de teamă, şi simt că mi e foame. Când mă trezesc din coşmarul ăsta, mi se pare că nici nu există destui bani pe lume ca să mă ferească de foame. Şi pe urmă, Frank era atât de lipsit de voinţă şi energie, încât mă scotea din sărite şi mă făcea să mi pierd cumpătul. Probabil că nu înţelegea, iar eu nu reuşeam să l fac să înţeleagă. Mă gândeam că am să mă răscumpăr faţă de el, într o zi când voi avea destui bani şi nu mi va mai fi teamă de foame. Iar acum, a murit şi e prea târziu. Ah, toate astea nu mi se păreau lucruri rele, când le făceam, dar văd acum cât am greşit. Dac ar trebui s o iau de la capăt, aş face lucrurile cu totul altfel.

— Hai, linişteşte te, spuse el, trăgându şi mâna din încleştarea ei sălbatică şi scoţând o batistă curată din buzu­nar. Şterge ţi faţa. N are sens să te frămânţi în halul ăsta.

Scarlett luă batista şi şi şterse obrajii umezi, simţindu se puţin uşurată, ca şi cum umerii lui laţi ar fi luat asupra lor o parte din greutăţile ce o apăsau. Rhett arăta atât de capabil şi de liniştit! Chiar uşoara strâmbătură a gurii lui îi aducea parcă o mângâiere, ca şi cum îi dovedea că toată frământarea şi zbuciumul ei erau lipsite de temei.

— Te simţi mai bine acum? Atunci, haide să vedem cum stau lucrurile. Spui că, dacă ar trebui s o iei de la capăt, ai face altfel. Crezi? Gândeşte te bine. Crezi că ai face altfel?

— Păi...

— Nu. Tot aşa ai face. De altfel, aveai vreo altă soluţie?

— Nu.

— Atunci, de ce ţi pare rău?



— Am fost atât de păcătoasă, şi acum el a murit.

— Şi dacă nu murea, tot păcătoasă ai fi. După câte înţeleg, nu ţi pare rău că te ai măritat cu Frank, că l ai făcut să sufere şi, în cele din urmă, i ai pricinuit fără să vrei moartea. Îţi pare rău pentru că ţi e frică să nu ajungi în iad. Nu i aşa?

— Nu ştiu... ce spui tu e extrem de încurcat.

— Şi morala ta e extrem de încurcată. Te afli exact în situaţia unui hoţ, care a fost prins asupra faptului şi căruia nu i pare rău că a furat, dar îi pare nespus de rău că trebuie să meargă la închisoare.

— Un hoţ...

— Ei, n o lua şi tu chiar cum o spun! Cu alte cuvinte, dacă nu te ar obseda gândul acesta prostesc, că eşti con­damnată la chinurile veşnice ale iadului, ai găsi că nu e rău că ai scăpat de Frank.

— O, Rhett!

— Haide, haide! Acum te spovedeşti, şi e mai bine să mărturiseşti adevărul decât să umbli cu minciuni cuviin­cioase. Te mustra... conştiinţa, atunci când te ai oferit să... te desparţi – ca să spunem aşa – de giuvaerul acela, care ţi era mai scump decât viaţa, pentru suma de trei sute de dolari?

Coniacul i se învârtea în cap, şi se simţea cam ameţită şi oarecum nepăsătoare. La ce bun să l mintă? Rhett părea că i citeşte toate gândurile.

— E drept că pe atunci nu prea mă gândeam la Dum­nezeu – nici la iad. Şi chiar dacă mă gândeam, nădăjduiam că Dumnezeu va înţelege.

— Dar atunci, de ce nu crezi că Dumnezeu a înţeles de ce te ai măritat cu Frank?

— Rhett, cum poţi vorbi astfel despre Dumnezeu, când nici măcar nu crezi în existenţa lui?

— Da, dar tu crezi într un Dumnezeu al răzbunării, şi asta e important acum. De ce să nu te înţeleagă Dumne­zeu? Îţi pare rău că Tara e tot a ta şi că nu aparţine unor carpetbagger i? Îţi pare rău că nu eşti flămândă şi zdrenţăroasă?

— Oh, nu!

— Ei, va să zică aveai altă alternativă decât pe aceea de a te mărita cu Frank?

— Nu.


— El nu era silit să te ia, nu i aşa? Omul e liber să facă ce vrea. Şi nici nu era silit să facă toate acele lucruri neplăcute pe care îl cicăleai să le facă. Nu i aşa?

— Păi...


— Scarlett, de ce să ţi mai faci sânge rău? Dacă ai lua o de la început, ai fi din nou tentată să l minţi, iar el să se însoare cu tine. Ţi ai primejdui iarăşi viaţa şi el ar face iarăşi ceva ca să te răzbune. Dacă s ar fi însurat cu Sue, probabil că ea nu i ar fi pricinuit moartea, dar pesemne că l ar fi făcut mult mai nenorocit decât a fost cu tine. Nu se putea întâmpla altfel.

— Dar puteam să fiu mai drăguţă cu el.

— Puteai să fii... dac ai fi fost altcineva. Dar tu eşti făcută ca să terorizezi pe oricine ţi o îngăduie. Cei puter­nici sunt făcuţi să asuprească, iar cei slabi să se supună. În definitiv, e vina lui Frank că nu te a bătut cu cravaşa... Mă mir de tine, Scarlett, mă mir că ţi inventezi o conştiinţă, acum după atâţia ani. Oportuniştii ca tine n ar trebui să aibă conştiinţă.

— Ce este un opor... cum i ai zis?

— O persoană care profită de orice ocazie.

— E rău să fii aşa?

— Oportunismul a fost întotdeauna privit ca ceva urât – în special de cei care au avut aceleaşi ocazii şi n au profitat de ele.

— Oh, Rhett, glumeşti! Şi eu credeam că vrei să fii drăguţ cu mine!

— Dar sunt drăguţ – pe cât pot fi eu. Scarlett, eşti cam cherchelită. Asta este.

— Cum îndrăzneşti...

— Da, îndrăznesc. Eşti pe punctul de a fi ceea ce se numeşte în termeni vulgari "cu capsa pusă", aşa că voi schimba vorba şi te voi înveseli cu nişte ştiri care te vor amuza. De fapt, ăsta este motivul pentru care am venit aici astă seară – ca să te anunţ că plec.

— Unde pleci?

— În Anglia, şi poate că voi lipsi mai multe luni. Lasă ţi conştiinţa în pace, Scarlett. N am intenţia să mai discut despre mântuirea sufletului tău. Nu vrei să afli ce am de spus?

— Păi..., începu ea slab, apoi se opri.

Între efectul coniacului care netezea contururile aspre ale remuşcărilor, pe de o parte, şi cuvintele batjocoritoare dar mângâietoare ale lui Rhett, pe de alta, spectrul palid al lui Frank se retrăgea din ce în ce mai mult în umbră. Poate că Rhett avea dreptate. Poate că Dumnezeu înţelegea. Scarlett îşi reveni îndeajuns ca să înlăture gândul din minte şi să hotărască: " Am să mă gândesc la asta mâine".

— Care e noutatea? spuse ea cu greutate, suflându şi nasul în batista lui şi dându şi pe spate părul care începuse să i cadă peste faţă.

— Noutatea mea este aceasta, răspunse el zâmbind. Tot te mai doresc aşa cum n am dorit nici o altă femeie, iar acum că Frank s a dus, m am gândit că lucrul te ar putea interesa.

Scarlett îşi smulse mâinile din strânsoarea lui şi sări în picioare.

— Te... Eşti cel mai mojic om de pe lume, dacă îndrăz­neşti să vii tocmai acum cu murdara ta... Trebuia să mi dau seama că n ai să te schimbi niciodată. Şi Frank care abia a murit! Dac ai avea puţină bună cuviinţă... Te rog să pără­seşti...

— Potoleşte te, dacă nu vrei să coboare îndată domni­şoara Pittypat, zise el ridicându se dar prinzându i mâinile şi ţinându i le strâns. Mă tem că nu mă înţelegi prea bine.

— Nu te înţeleg? Ba înţeleg totul foarte bine, şi zicând asta se smuci din strânsoarea lui. Dă mi drumul şi ieşi afară! Nu mi puteam închipui ceva mai de prost gust. Sunt...

— Taci, spuse el. Îţi cer să te măriţi cu mine. Dacă îngenunchez în faţa ta, vei fi convinsă de asta?

Ea făcu un "Oh!" sugrumat şi se lăsă să cadă pe canapea. Îl privi cu gura căscată, întrebându se dacă nu cumva coniacul îi juca vreo festă şi îşi aminti dintr o dată ce i spusese cândva: "Scumpa mea, nu sunt om de însurat!" Sau ea era beată, sau el smintit. Dar nu arăta smintit. Părea la fel de calm ca şi cum ar fi discutat despre vreme, iar glasul lui tărăgănat îi suna în urechi la fel de nepăsător ca de obicei.

— Te am dorit întotdeauna, Scarlett, din prima zi când te am văzut la Doisprezece Stejari, atunci când ai aruncat cu vasul acela şi ai înjurat, dovedind că nu eşti o doamnă. Te am dorit întotdeauna şi mi am zis că într o zi, într un fel sau altul, te voi avea. Dar întrucât Frank şi cu tine aţi făcut ceva avere, îmi dau seama că persoana mea nu te mai atrage pentru eventualitatea de a ţi împrumuta bani sau a ţi oferi garanţii. Aşa încât, îmi dau seama că va trebui să te iau în căsătorie.


Yüklə 5,47 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   76   77   78   79   80   81   82   83   ...   100




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin