Pe aripile vântului

Rhett o făcea să se joace, pe ea care aproape uitase ce e joaca. Viaţa fusese ani de zile atât de serioasă şi de grea. El ştia să se joace, şi elanul lui o antrena şi pe ea. Însă nu se juca aşa cum se joacă copiii, ci ca un bărbat, şi asta ea nu o putea uita, orice ar fi făcut. Nu se putea uita la el de la înălţimea superiorităţii ei de femeie, surâzând cum fac întotdeauna femeile când văd cum se distrează bărbaţii care rămân cu suflet de copil.

Asta o cam plictisea de câte ori îşi aducea aminte. Ce plăcut ar fi să se simtă superioară lui Rhett! De toţi ceilalţi bărbaţi pe care i cunoscuse putuse scăpa zicând pe jumă­tate dispreţuitoare "Ce copil!" Tatăl ei, gemenii Tarleton cu obiceiul lor de a tachina şi a păcăli lumea, băieţii Fontaine cu furiile lor copilăreşti, Charles, Frank, toţi cei ce i făcuseră curte în timpul războiului – toţi, în afară de Ash­ley. Numai pe Ashley şi pe Rhett nu i putea înţelege, scăpau de sub puterea ei, fiindcă amândoi erau bărbaţi în toată puterea cuvântului, fără cea mai mică urmă de copi­lărie.

Nu l înţelegea pe Rhett şi nici nu şi dădea osteneala să l înţeleagă, deşi din când în când era nedumerită de unele trăsături ale lui. De pildă, felul cum o privea uneori, când credea că ea nu l vede. Când se întorcea brusc, îl surprindea observând o, şi ochii lui aveau o privire păti­maşă şi îngrijorată, ca şi cum ar fi aşteptat ceva.

— De ce te uiţi aşa la mine? îl întrebă ea într o zi, enervată. Parcă eşti o pisică la pândă în faţa găurii unui şoarece.

Rhett îşi schimba însă imediat expresia şi începea să râdă. Scarlett uită repede şi nu şi mai bătu capul cu asta sau cu tot ce l privea pe Rhett. De altfel, era greu să ajungi să l înţelegi, şi viaţa cu el era foarte plăcută... afară de momentele în care se gândea la Ashley.

Era prea ocupată cu Rhett în timpul zilei ca să se gândească la Ashley. Noaptea însă, când era obosită de atâta dans şi când capul i se învârtea de prea multă şampanie, gândul îi zbura la el. Adeseori, când se odihnea aproape adormită în braţele lui Rhett şi luna scălda patul în lumina i pală, se gândea cât de perfectă ar fi viaţa dacă ar ţine o Ashley atât de strâns în braţe, dacă Ashley şi ar îngropa capul în părul ei negru şi şi l ar încolăci în jurul gâtului său.

Într o noapte, pe când îi treceau prin minte asemenea gânduri, oftă şi şi întoarse faţa spre fereastră; după o clipă simţi că braţul voinic de sub capul ei se întăreşte ca fierul, iar glasul lui Rhett se auzi în tăcerea camerei:

— Blestemat să ţi fie pe veci sufletul tău de femeie mincinoasă!

Apoi se sculă, se îmbrăcă şi părăsi odaia fără să răspundă protestelor şi întrebărilor ei mirate. Se întoarse a doua zi dimineaţa, tocmai când Scarlett îşi lua dejunul. Era beat, cu părul ciufulit, şi în cea mai rea dispoziţie, nu ceru scuze şi nici nu explică unde fusese.

Scarlett nu l întrebă nimic; rămase rece, aşa cum se cuvenea să fie o soţie jignită. Când sfârşi de mâncat, se îmbrăcă sub privirile ochilor lui injectaţi şi ieşi să facă târguieli. La întoarcere, Rhett nu mai era acolo şi nu l revăzu decât seara, la cină.

Masa avu loc în tăcere. Scarlett se silea din răsputeri să fie calmă, fiindcă era ultima ei seară la New Orleans şi voia să savureze din plin langusta ce i fusese servită, dar privirile lui o jenau. Totuşi, mâncă bine şi bău multă şam­panie. Poate că această combinaţie de langustă şi şampanie îi provocă iarăşi în noaptea aceea vechiul coşmar. Se trezi brusc, acoperită de o sudoare rece, scuturată de hohote de plâns. Visase că era din nou la Tara şi Tara era pustie, mama ei murise şi odată cu ea toată tăria şi înţelepciunea lumii. Nu mai avea pe nimeni, pe nimeni în care să se încreadă. O urmărea ceva îngrozitor şi ea fugea întruna şi inima parcă îi plesnea în piept; fugea într o ceaţă deasă şi moale, plângea şi bâjbâia căutând un adăpost, un loc sigur, care se afla undeva în ceaţa dimprejurul ei.

Când se trezi, Rhett era aplecat asupra ei. Fără să rostească o vorbă, o luă în braţe ca pe un copil şi o strânse lângă el, legănând o, murmurându i cuvinte mângâietoare şi, încet încet, Scarlett se potoli şi hohotele de plâns înceta­ră.

— O, Rhett, îmi era aşa de frig şi aşa de foame! Eram obosită şi nu puteam găsi. Fugeam prin ceaţă, dar nu găseam.

— Ce nu găseai, scumpa mea?

— Nu ştiu. Aş vrea şi eu să ştiu.

— Tot vechiul tău vis?

— Oh, da!

O culcă binişor în pat şi aprinse o lumânare. În lumină, ochii lui injectaţi şi trăsăturile lui accentuate îi dădeau aspectul enigmatic al unei statui de piatră. Cămaşa des­cheiată lăsa să i se vadă pieptul bronzat, acoperit de păr negru şi des. Scarlett, deşi încă tremurând de spaimă, se gândi ce puternic şi rezistent era pieptul lui şi murmură:

— Strânge mă tare, Rhett.

— Scumpa mea! zise el încet şi, luând o din nou în braţe, se aşeză într un fotoliu mare, ţinând o cuibărită la pieptul lui.

— O, Rhett, e groaznic să ţi fie foame.

— Trebuie să ne groaznic să visezi că ţi e foame după ce ai înghiţit o masă cu şapte feluri, între care langusta aceea imensă.

Surâdea, dar ochii lui aveau o expresie de bunătate.

— O, Rhett, alerg şi alerg şi caut şi nu ştiu ce caut. E întotdeauna ascuns în ceaţă. Ştiu că dacă aş găsi ce caut, aş fi salvată pentru totdeauna şi niciodată nu mi ar mai fi foame sau frig.

— Cauţi pe cineva sau ceva?

— Nu ştiu. Niciodată nu m am gândit la asta. Rhett, crezi oare că într o zi am să visez că găsesc ce caut şi că sunt salvată?

— Nu, zise el mângâindu i părul răvăşit. Nu cred. Visele nu sunt aşa. Sunt însă sigur că dacă n are să ţi lipsească nimic, şi are să ţi fie cald, şi n are să ţi mai fie foame niciodată, n ai să mai visezi visul acesta. Şi, Scarlett, am să mă îngrijesc să nu ţi lipsească nimic.

— Rhett, eşti atât de drăguţ!

— Mulţumesc pentru compliment. Scarlett, vreau ca în fiecare dimineaţă când te trezeşti, să ţi spui: n are să mi mai fie foame şi nimic nu mi poate face rău, atâta timp cât Rhett e aici şi atâta timp cât ţine guvernul Statelor Unite.

— Guvernul Statelor Uite? întrebă Scarlett intrigată, cu obrazul încă ud de lacrimi.

— Vechii bani confederaţi au devenit acum bani buni. I am investit în obligaţiuni de stat.

— Oh, Doamne! strigă Scarlett, aşezându se pe genun­chii lui şi uitându şi spaima. Vrei să spui că ai împrumutat banii tăi yankeilor?

— Cu un procent frumos.

— Nu mi pasă, chiar de ar fi cu sută la sută. Trebuie să i vinzi imediat. Cum ţi a venit ideea să i laşi pe yankei să se folosească de banii tăi?

— Şi ce aş fi făcut cu ei? întrebă el surâzând, observând că ochii ei pierduseră expresia de groază.

— Stai... stai... ai putea cumpăra terenurile de la Five Points. Pariez că ai putea cumpăra toate terenurile de acolo.

— Mulţumesc. Nu ţin să le cumpăr. Acum, când guver­nul carpetbagger ilor a reuşit să pună stăpânire pe Georgia, nu se ştie ce se poate întâmpla. Şi cu stolurile acestea de păsări de pradă care năvălesc din toate părţile asupra Georgiei, trebuie să fiu prudent. Ca bun scallawag, mă prefac că le sunt prieten, dar n am încredere în ei. Nu mi plasez banii în valori imobiliare, prefer obligaţiunile. Pot fi ascunse. Terenurile sau imobilele se ascund greu.

— Crezi că..., începu să zică Scarlett, şi se îngălbeni gândindu se la gaterul şi la prăvălia ei.

— Nu ştiu. Dar nu te speria, Scarlett. Guvernatorul nostru cel nou şi simpatic e bun prieten cu mine. Numai că acum timpurile sunt nesigure şi nu vreau să mi imobili­zez capitalul în terenuri.

O mută pe Scarlett pe unul din genunchi, se aplecă, luă o ţigară şi o aprinse. Cu picioarele goale atârnânde, Scarlett se uita cum joacă muşchii pe pieptul lui bronzat. Nu i mai era frică.

— Şi, fiindcă vorbim de terenuri, Scarlett, zise el, m am gândit să mi clădesc o casă. Dacă pe Frank l ai convins să locuiască în casa mătuşii Pitty, cu mine nu ţi merge. Nu cred că aş putea suporta s o văd pe mătuşa ta leşinând de trei ori pe zi, şi, de altfel, cred că unchiul Peter m ar ucide înainte de a mă lăsa să locuiesc sub acoperişul sacru al familiei Hamilton. Domnişoara Pitty poate lua pe domni­şoara India Wilkes la dânsa, dacă se teme să stea singură. Când ne vom întoarce la Atlanta, vom sta la Hotel Naţi­onal, în apartamentul pentru tinerii căsătoriţi, până se termină construcţia. Înainte de plecare am achiziţionat un teren mare pe Strada Piersicului, lângă casa familiei Leyden. Ştii care?

— O, Rhett, e splendid! Oh, cât doream să am casa mea! Aş vrea o casă mare de tot.

— Atunci, în sfârşit, suntem de acord într o privinţă. Ţi ar place o casă în stuc alb, cu fier forjat, cum sunt casele creole de aici?

— O, nu, Rhett! Nu vreau ceva demodat cum sunt casele din New Orleans. Ştiu exact ce vreau. Tot ce e mai nou: am văzut o fotografie în revista "Harper's Weekly". Era un model de chalet elveţian.

— Ce?

— Un chalet elveţian.

— Cum se scrie cuvântul ăsta?

Scarlett îi spuse.

— Oh, zise el mângâindu şi mustaţa.

— Era minunat. Avea un acoperiş foarte înalt, şi în fiecare parte câte un fel de turnuleţ. Ferestrele turnuleţelor aveau geamuri roşii şi albastre. Făcea un efect splendid.

— Avea şi o verandă, cu o balustradă de lemn sculpta­tă?

— Da.

— Şi o volută de lemn, chiar deasupra verandei, sub acoperiş?

— Da. Ai mai văzut probabil o casă ca asta?

— Am văzut, dar nu în Elveţia. Elveţienii sunt un neam de oameni deştepţi şi cu mult gust în arhitectură. Vrei cu tot dinadinsul o casă ca aceea?

— Oh, da!

— Sperasem că lângă mine gusturile tale s au schimbat în bine. De ce nu vrei o casă creolă, sau o casă în stil colonial cu şase coloane albe?

— Ţi am mai spus că nu vreau ceva învechit şi demo­dat. Şi înăuntru să punem tapete roşii şi perdele de catifea roşie care să ascundă uşile glisante şi... şi mobilă scumpă de nuc, şi covoare groase şi moi şi... o, Rhett, toată lumea va crăpa de invidie când ne va vedea casa.

— E oare nevoie neapărat să crape de invidie? Dar dacă vrei tu, o să i facem să crape. Totuşi, gândeşte te, Scarlett, nu ţi se pare lipsă de gust să faci atâta lux, când toată lumea e aşa de săracă?

— Aşa vreau să fie casa noastră, zise ea încăpăţânată. Vreau ca toţi cei care au fost răi cu mine să plesnească de necaz. Şi vom da recepţii atât de splendide, încât toată lumea are să regrete că m a vorbit de rău.

— Dar cine are să vină la recepţiile noastre?

— Toată lumea, bineînţeles.

— Mă îndoiesc. Garda moare, dar nu se predă.

— O, Rhett, astea s vorbe. Dacă ai bani, lumea te iubeş­te.

— Nu sudiştii. Mai uşor va trece cămila prin urechea acului, decât va fi primit în saloanele din lumea bună cel ce a câştigat bani speculând. Cât despre scallawag i – ca tine şi ca mine, drăguţo – să ne considerăm fericiţi dacă lumea nu ne scuipă. Dacă însă vrei să încerci, am să te ajut, draga mea, şi campania pe care o vei începe are să mă amuze. Şi fiindcă vorbim de bani, trebuie să ţi spun un lucru. O să ai câţi bani vrei pentru casă şi pentru lux. Dacă ţi plac bijute­riile, am să ţi le cumpăr eu, fiindcă tu ai un gust execrabil. Şi o să capeţi tot ce vrei pentru Wade sau pentru Ella. Şi dacă Will Benteen are nevoie de bani ca să cultive mai mult bumbac, sunt gata să contribui la reuşita acestui elefant alb al comitatului Clayton la care ţii atâta. E destul de cinstit, nu?

— Sigur. Eşti foarte generos.

— Dar un singur lucru să ştii. Nici un ban pentru prăvălie şi nici un ban pentru gaterele tale.

— Oh, zise Scarlett, şi chipul i se schimbă brusc.

În tot timpul călătoriei de nuntă, se gândise cum să aducă vorba despre cei o mie de dolari ce i trebuiau ca să cumpere terenul de care avea nevoie pentru a şi mări depozitul de cherestea.

— Parcă te lăudai că ai concepţii largi şi că nu ţi pasă de ce spune lumea despre mine fiindcă sunt o femeie de afaceri, dar văd că eşti la fel ca toţi bărbaţii... ţi e teamă că lumea are să spună că în casa ta cântă găina.

— Nimeni n are să spună că la mine în casă cântă găina, asta ţi o garantez, zise Rhett cu o voce domoală. Nu mi pasă ce vorbesc nătărăii. De fapt, sunt destul de prost ca să mă mândresc că am o nevastă deşteaptă. Vreau să continui să te ocupi de prăvălie şi de gatere. Sunt ale copiilor tăi. Când Wade o să se facă mare, poate n o să i placă să fie întreţinut de tatăl său vitreg, şi atunci poate să ia el condu­cerea. Dar nici un ban al meu n are să intre în afacerile astea.

— De ce?

— Fiindcă nu vreau să contribui la întreţinerea lui Ashley Wilkes.

— Iar începi?

— Nu. Dar tu ai vrut să mi cunoşti motivele şi ţi le am spus. Şi încă un lucru. Să nu crezi că o să poţi să mă păcăleşti cu registrele şi să mă minţi asupra cheltuielilor pentru casă şi toalete, şi în realitate să cumperi cu banii mei catâri sau un alt gater pentru Ashley. Am de gând să ţi controlez şi să ţi supraveghez strict cheltuielile. Oh, nu face pe ofensata! Ştiu că ai fi în stare! Nu vreau să ţi dau ocazia s o faci. Pentru că, atunci când e vorba de Tara sau Ashley, eşti în stare de orice. De Tara nu mi pasă. Dar Ashley... Îţi dau frâu liber, drăguţa mea, dar nu uita că am şi zăbale şi pinteni.

Capitolul XLIX

Doamna Elsing ciuli urechile. Auzind o pe Melanie trecând prin hol spre bucătărie, unde zgomotul de vase şi clinchetul argintăriei vesteau că în curând se vor servi gustările, se întoarse şi începu să vorbească încet cu doamnele aşezate îm cerc în salon, cu coşuleţe de lucru pe genunchi.

— Dinspre partea mea, n am de gând să i fac nici o vizită lui Scarlett, spuse ea, şi chipul ei distins era mai rece ca întotdeauna.

Celelalte doamne, membre ale cercului de croitorie pentru văduvele şi orfanii Confederaţiei, se grăbiră să şi lase acul şi îşi apropiară scaunele. Toate mureau de nerăb­dare să vorbească de Scarlett şi de Rhett, dar prezenţa Melaniei le împiedicase s o facă până acum. În ajun, pere­chea se întorsese din New Orleans şi acum locuiau la Hotel Naţional, în apartamentul pentru tinerii căsătoriţi.

— Hugh spune că trebuie să le fac o vizită de politeţe din cauză că Butler i a scăpat viaţa, urmă doamna Elsing. Şi biata Fanny ţine cu el şi spune că se va duce şi ea. I am spus: "Fanny, dacă n ar fi fost Scarlett, Tommy ar fi fost şi astăzi în viaţă. Dacă te duci la ea, înseamnă că nu i respecţi memoria." Fanny însă n a găsit ceva mai bun să mi răs­pundă decât: "Mamă, nu mă duc la Scarlett. Mă duc la domnul Butler. El a încercat din toate puterile să l scape pe Tommy, şi nu din vina lui n a reuşit."

— Ce proşti sunt tinerii! zise doamna Merriwether. Poftim, să le facă o vizită!

Şi pieptul ei voluminos se umflă de indignare când îşi aminti ce mojică fusese Scarlett când se dusese s o averti­zeze că nu se cade să se mărite cu Rhett. Şi urmă:

— Maybelle a mea e tot atât de proastă ca Fanny. Spune că şi ea şi René se vor duce la ei, fiindcă numai Rhett Butler l a scăpat pe René de spânzurătoare. I am răspuns că dacă Scarlett n ar fi fost atât de îndrăzneaţă, René n ar fi fost în primejdie. Şi bunicul Merriwether se duce. A început să se ramolească. Spune că e recunoscător ticălosului de Rhett, chiar dacă eu nu sunt. De când a pus piciorul în casa fiinţei aceleia, Belle Watling, se poartă într un mod nesuferit. Auzi, să le fac o vizită! Nici prin gând nu mi trece! Scarlett s a declasat prin căsătoria ei cu un asemenea om. E destul de rău că a speculat în timpul războiului şi a câştigat bani în timp ce noi muream de foame, dar acum e mână în mână cu toţi aceşti carpetbagger i şi scallawag i, şi prieten – da, prieten – cu acea sinistră canalie care se numeşte Bullock – da, guvernatorul! Auzi, să i fac o vizită!

Doamna Bonnell oftă. Era o femeie brunetă şi grăsuţă, cu faţa veselă.

— N o să i fac decât o singură vizită, de politeţe, Dolly. Nu sunt sigură dacă i condamn. Am auzit că toţi bărbaţii care au participat la expediţia din seara aceea au de gând să i facă o vizită, şi cred că bine fac. Uneori, nu mi vine să cred că Scarlett e fiica lui Ellen O'Hara. Am fost colegă de şcoală cu ea la Savannah şi nu cred că a existat o fată mai drăguţă ca ea şi tare mai ţineam la ea. Dacă tatăl ei nu s ar fi opus căsătoriei cu vărul ei, Philippe Robillard! Nu puteai să i reproşezi ceva prea grav băiatului; tineretul trebuie să şi facă de cap puţin... Ellen însă s a grăbit şi s a măritat cu bătrânul O'Hara şi a avut o fată ca Scarlett. Nu, zău, trebuie să mă duc o dată s o văd, în amintirea mamei ei.

— Astea sunt fleacuri, sentimentalităţi, zise doamna Merriwether enervată. Kitty Bonnell, ai de gând să faci vizită unei femei care s a măritat abia la un an după moartea bărbatului ei? O femeie...

— Şi, de fapt, ea l a omorât pe domnul Kennedy, o întrerupse India, calm, dar cu răutate; de câte ori vorbea de Scarlett, abia reuşea să se exprime cuviincios, fiindcă nu l putea uita pe Stuart Tarleton. De altfel, mi se pare că şi înainte de moartea domnului Kennedy a fost, între ea şi individul acela Butler, mai mult decât a bănuit lumea.

Înainte ca doamnele să şi fi revenit din mirarea pe care le o pricinuise o astfel de afirmaţie, şi încă din partea unei femei nemăritate, Melanie era în uşă. Fuseseră atât de preocupate de bârfeala lor, încât nu auziseră paşii uşori ai gazdei. Acum erau ca nişte şcolăriţe surprinse de profesoa­ră pe când vorbeau. Văzând cât de schimbată era Melanie la faţă, ruşinea li se transformă în spaimă. Era roşie de mânie, ochii ei blânzi scânteiau şi nările îi fremătau. Nimeni nu o mai văzuse pe Melanie atât de supărată. Nici una din doamnele care erau de faţă nu o credea în stare să se mânie. Toate o iubeau, dar o credeau cea mai bună şi mai docilă dintre femeile tinere, respectuoasă faţă de cei mai în vârstă, dar lipsită de personalitate.

— India, cum îndrăzneşti să spui aşa ceva? întrebă ea cu glasul plin de mânie. Unde o să te ducă gelozia? Să ţi fie ruşine!

India se îngălbeni, dar rămase cu capul sus.

— Nu retractez nimic din ceea ce am spus, zise ea laconic, dar în sinea ei fierbea.

"Să fiu oare geloasă?" se întrebă ea. Gândindu se la Stuart Tarleton, la Honey şi la Charles, cum să nu fie geloasă pe Scarlett? N avea ea motive s o urască, mai ales acum când bănuia că Scarlett îl acaparase şi pe Ashley? Îşi zise în sinea ei: "Aş putea să spun multe lucruri despre Ashley şi scumpa ta Scarlett". Sufletul Indiei era împărţit între dorinţa de a l acoperi pe Ashley prin tăcerea ei şi aceea de a l scăpa de Scarlett împărtăşindu i Melaniei şi lumii întregi bănuielile ei. Aşa, Scarlett ar fi silită să renunţe la el. Acum însă nu era momentul. Nu ştia nimic precis, avea doar bănuieli.

— Nu retractez nimic, repetă ea.

— Atunci sunt încântată că nu mai locuieşti sub acelaşi acoperiş cu mine, zise Melanie pe un ton rece.

India sări în sus, şi sângele îi năvăli în obrajii palizi.

— Melanie, tu... cumnata mea... ai vrea să te cerţi cu mine pentru o stricată ca...

— Scarlett e şi ea cumnata mea, spus Melanie privind o pe India drept în ochi ca şi cum ar fi fost o străină. Şi mi e mai dragă ca o soră. Şi dacă tu ai uitat ce a făcut pentru mine, eu n am uitat. A stat cu mine în tot timpul asediului când s ar fi putut duce acasă, şi când chiar mătuşa Pitty a fugit la Macon. Mi a adus copilul pe lume, când yankeii erau aproape în Atlanta. Ne a luat cu ea, pe Beau şi pe mine, la Tara şi s a chinuit cu noi în călătoria aceea îngro­zitoare, când m ar fi putut lăsa la spital unde m ar fi găsit yankeii. M a îngrijit şi m a hrănit chiar când n avea ce mânca. Fiindcă eram slăbită şi bolnavă, mi a dat cea mai bună saltea pe care o avea la Tara. Când am putut umbla, am purtat singura pereche de pantofi nerupţi din toată casa. Tu, India, poţi să uiţi lucrurile acestea pe care le a făcut pentru mine, dar eu nu. Şi când Ashley s a întors, bolnav, descurajat, fără casă, fără un ban în buzunar, l a primit ca pe un frate. Şi când am crezut că vom muri de durere pentru că trebuie să plecăm în Nord şi să părăsim Georgia, Scarlett i a dat să conducă gaterul. Şi căpitanul Butler i a scăpat viaţa lui Ashley, numai din bunătate, fiindcă n avea nici o obligaţie faţă de el! Şi eu sunt recunoscătoare lui Scarlett şi căpitanului Butler! Dar tu, India, cum poţi uita serviciile pe care Scarlett ni le a făcut nouă, mie şi lui Ashley? Nu ţii deloc la viaţa fratelui tău, dacă poţi batjocori un om care i a salvat o? Dacă te ai pune în ge­nunchi în faţa lui Scarlett şi a căpitanului Butler, tot n ar fi destul.

— Haide, haide, Melly, zise doamna Merriwether care şi revenise mai repede, nu trebuie să i vorbeşti aşa Indiei.

— Am auzit şi ce ai spus dumneata despre Scarlett, zise Melanie întorcându se brusc spre doamna bătrână şi grasă, cu aerul unui duelist care după ce şi a dezarmat şi învins unul dintre adversari, se întoarce turbat spre al doilea. Şi pe dumneata te am auzit, doamnă Elsing. Puţin îmi pasă ce credeţi despre dânsa în sufletele voastre mărunte; vă priveşte. Dar ce spuneţi de ea aici, în casa mea, unde vă aud eu, mă priveşte pe mine. Cum puteţi să gândiţi lucruri atât de îngrozitoare, necum să le rostiţi? Ţineţi atât de puţin la bărbaţii voştri încât nu vă pasă dacă trăiesc sau mor? Nu sunteţi recunoscătoare omului care i a scăpat cu riscul vieţii lui? Yankeii l ar fi putut lua şi pe el drept membru al Klan ului dacă s ar fi aflat adevărul! L ar fi spânzurat! Şi a riscat viaţa pentru bărbaţii voştri. Pentru socrul dumitale, doamnă Merriwether, şi pentru ginerele şi nepoţii dumi­tale. Şi pentru fratele dumitale, doamnă Bonnell, şi pentru ginerele dumitale, doamnă Elsing. Sunteţi nişte ingrate, asta sunteţi! Toate trebuie să mi cereţi scuze.

Doamna Elsing se sculă, înţepată, după ce şi vârî lucrul în cutie.

— Dacă cineva mi ar fi spus că ai putea fi aşa de rău crescută, Melly... Nu, n am să ţi cer scuze. India are dreptate. Scarlett e o femeie uşuratică şi stricată. N am să uit cum s a purtat în timpul războiului. Şi nu voi uita aroganţa cu care se poartă de când are bani...

— Ce nu poţi uita, o întrerupse Melanie strângându şi pumnii ei mici, e că l a concediat pe Hugh fiindcă nu era în stare să conducă gaterul...

— Melly! gemu un cor de glasuri.

Doamna Elsing îşi ridică capul şi porni spre uşă. Cu mâna pe clanţă, se opri şi se întoarse.

— Melly, zise ea cu vocea mai blândă. Scumpa mea, mi se rupe inima. Am fost cea mai bună prietenă a mamei tale şi l am ajutat pe doctorul Meade să te aducă pe lume. Te am iubit ca pe copilul meu. Dacă ar fi vorba de vreun lucru însemnat, nu m ar durea aşa de mult să te aud vorbind astfel. Dar despre o femeie ca Scarlett O'Hara, care n ar şovăi mult când ar fi să facă un rău unuia dintre noi... Ochii Melaniei se umplură de lacrimi la primele cu­vinte ale doamnei Elsing; însă când aceasta sfârşi de vorbit, expresia ei era iar dură.

— Vreau să se înţeleagă bine că cine nu se va duce să o viziteze pe Scarlett, nu mai are ce căuta la mine, zise Melanie.

Un murmur de voci se ridică după această afirmaţie, în timp ce toate doamnele se sculau în picioare, jenate. Doamna Elsing îşi scăpă cutia de lucru pe jos, şi când se ridică, avea buclele false aşezate strâmb.

— Nu, nu, nu se poate, strigă ea. Melly, nu eşti în toate minţile. Nu ţi dai seama ce spui. Nu se poate să nu mai fim prietene. Nu vreau să ne certăm pentru asta.

Plângea şi, fără să şi dea seama cum s a întâmplat, Melly se trezi în braţele ei, hohotind de plâns dar afirmând printre suspine că nu retractează nimic din ce a spus. Câteva dintre celelalte doamne izbucniră şi ele în lacrimi; doamna Merriwether, după ce şi şterse nasul cu batista cu un zgomot de trâmbiţă, îmbrăţişă în acelaşi timp pe doam­na Elsing şi pe Melanie. Mătuşa Pitty, care asistase la scenă împietrită, leşină cu adevărat de data aceasta şi căzu jos. În mijlocul lacrimilor, al învălmăşelii, al îmbrăţişărilor şi al alergăturilor după săruri de mirosit, şi coniac, nu rămase decât o singură faţă calmă, o singură pereche de ochi care nu erau umezi. India Wilkes plecă fără să fie observată.

Bunicul Merriwether, întâlnindu l pe unchiul Henry Hamilton câteva ceasuri mai târziu la cafenea, îi povesti ce se întâmplase în cursul după amiezii. Îi povesti cu mult haz, fiindcă era încântat că cineva avusese curajul s o în­frunte pe nora lui cea temută de toţi. El nu avusese nicio­dată atâta curaj.