Peter F. Hamilton Zorii noptii

Motivul pentru succesul acela social demn de invidiat era Jupiter în sine. Construirea unei asemenea societăţi, chiar şi cu afinitatea, care sporea stabilitatea psihologică, şi cu bitekul, care alina o multitudine de probleme fizice banale, necesita o bogăţie imensă. Aceasta provenea de la He3, principalul combustibil de fuziune utilizat în toată Confederaţia.

Comparativ cu alţi combustibili, un amestec de He3 şi deuteriu producea una dintre cele mai curate reacţii de fuziune posibile, ducând în principal la obţinerea de heliu încărcat cu emisie de neutroni aproape zero. Un asemenea produs final însemna că sistemele generatoare aveau nevoie de puţine ecranări şi erau mai ieftin de construit. În acelaşi timp heliul supraenergizat constituia o propulsie spaţială ideală.

Societăţile din Confederaţie depindeau masiv de forma aceasta de fuziune ieftină şi cu poluare redusă pentru a-şi menţine indexul socio-economic. Din fericire, deuteriul exista în cantităţi însemnate; era un izotop comun de hidrogen şi putea fi extras din orice ocean sau asteroid de gheaţă. Pe de altă parte, He3 se găsea foarte rar în condiţii naturale. Extragerea sa din Jupiter începuse în anul 2062, când Jovian Sky Power Corporation, cum se numea pe atunci, îşi coborâse primul aerostat în atmosfera gigantei gazoase pentru a extrage la nivel comercial izotopul rar. Cantităţile existente erau infime, dar „infim” este un termen relativ în contextul unei gigante gazoase.

Acea unică operaţie experimentală de mare risc se transformase, prin revoluţie politică, intoleranţă religioasă şi revelaţie bitek, în edenism. Iar edeniştii continuaseră să extragă He3 în toate sistemele stelare colonizate care aveau o gigantă gazoasă (cu excepţia notabilă a lui Kulu şi a Principatelor sale), deşi norii-de-căuşe înlocuiseră de mult aerostatele ca metodă de colectare. Era cea mai mare întreprindere industrială existentă şi în acelaşi timp monopolul cel mai mare şi se părea că aşa va rămâne după ce formatul pentru dezvoltarea coloniilor de etapa I fusese instituţionalizat.

Cu toate acestea, aşa cum ar fi putut prezice orice student de echistică, Jupiter rămăsese inima economică a edenismului, deoarece alimenta cel mai mare consumator unic de He3: Pământul cu Haloul său O'Neill. O asemenea piaţă necesita o operaţie de extragere uriaşă, pe lângă infrastructura de susţinere care-i era asociată, la care se adăugau cerinţele lor energetice masive.

Sute de staţii industriale se înghesuiau în jurul tuturor habitatelor, variind ca dimensiuni de la rafinăriile de minerale asteroidale cu diametrul de zece kilometri, până la laboratoarele de cercetări în microgravitaţie. Zeci de mii de nave spaţiale aglomerau spaţiul local, importând şi exportând toate bunurile cunoscute oamenilor şi raselor xenoce din Confederaţie. Vectorii de zbor alocaţi lor ţeseau o lentă şi efemeră spirală ADN în jurul benzii orbitale lungi de cinci sute cincizeci de mii de kilometri.

Când Oenone ajunse la două mii de kilometri de Kristata, habitatul deveni vizibil pentru senzorii săi optici. Strălucea slab, ca o galaxie miniaturală cu braţe spirale lungi şi subţiri. Habitatul forma centrul sclipitor al nebuloasei: un cilindru lung de patruzeci şi cinci de kilometri, care se rotea lent în interiorul unei corona de focul Sf. Elmo aprins de vânturile de particule ce i se spărgeau peste carcasă. Staţii industriale scânteiau în jurul său, cu electricitatea statică pâlpâind în configuraţii nebuneşti peste traversele şi panourile exterioare, ale căror structuri metalice erau mai susceptibile decât polipul bitek la rafalele de ioni. Propulsiile de fuziune formau braţele spirale, iar navele stelare adamiste şi vehiculele interorbitale soseau şi plecau de la spaţioportul invers rotativ sferic al habitatului.

O rută prioritară de zbor fusese degajată printre celelalte nave, îngăduindu-i lui Oenone să gonească pe lângă ele spre terasele de andocare ce înconjurau calota nordică a lui Kristata, deşi acum nava stelară decelera, ajungând la şapte ge. Ruben văzu cum habitatul crescu rapid, astfel că i se distingea perfect banda centrală de zgârie-stele. Practic era unicul aspect al vederii din exterior care se schimbase după ce călătoriseră o sută de mii de kilometri de la ieşirea din gaura-de-vierme. Jupiter rămăsese exact la fel. Bărbatul nici măcar nu putea preciza dacă erau sau nu mai aproape de giganta gazoasă, întrucât nu existau puncte de referinţă valide. Se părea că Oenone ar fi zburat între două suprafeţe plate, una formată din nori albi şi galben-cafenii, iar cealaltă fiind un cer la miezul nopţii.

Ocoliră spaţioportul invers rotativ şi se îndreptară către calota nordică. Pâcla violetă de particule strălucitoare era mai întunecată aici, fiind afectată de valuri lunecătoare de negură cauzate de vântul energetic care se spărgea şi clocotea lângă cele patru terase de andocare concentrice. Oenone simţi o furnicătură de electricitate statică peste carcasa sa din polip albastru, când lunecă după o tangentă peste terasa cea mai interioară; pentru o clipă, descărcarea zdrenţuită imită configuraţia de plasă purpurie care-i acoperea suprafaţa carcasei ca o reţea de vene. După aceea şoimul-de-vid masiv pluti staţionar direct deasupra unui piedestal de andocare, răsucindu-se lent până ce conductele de alimentare fură corect aliniate. Se lăsă pe piedestal cu zgomotul unei frunze care cade toamna.

Un convoi de vehicule de service rulă spre el. Ambulanţa ajunse prima la marginea carcasei lenticulare şi tubul-ecluză lung i se extinse ca un şarpe pentru a se cupla cu toroidul echipajului. Cacus încă discuta cu echipa medicală despre starea lui Syrinx, când modulul tau-zero fu dus în ambulanţă.

Ruben îşi dădu seama că Oenone ingera flămând fluide nutritive din conductele piedestalului. Cum te simţi? îl întrebă cu întârziere pe şoimul-de-vid.

Mă bucur că s-a terminat zborul. Acum Syrinx poate începe să se vindece. Kristata spune că toate leziunile pot fi reparate. Din multiplicitatea sa fac parte mulţi medici. Cred ce-mi spune.

Da, se va vindeca. Şi noi o putem ajuta. Ştiinţa că eşti iubit reprezintă o parte importantă din orice tratament.

Mulţumesc, Ruben. Mă bucur că eşti prietenul meu, şi al ei.

Ridicându-se din cuşeta de acceleraţie, Ruben simţi un fior de emoţie şi admiraţie faţă de credinţa sinceră a şoimului-de-vid. Câteodată sinceritatea sa inocentă era ca a unui copil. Nu putea fi contestată.

Edwin şi Serina deconectau sistemele de zbor ale toroidului echipajului şi supervizau vehiculele de service care cuplau cordoane ombilicale la maşinăriile de susţinere ale terasei. Tuia începuse deja să discute cu un antrepozit local de marfă despre cele câteva containere rămase în suporturile din cala inferioară. Toţi păreau să fi înţeles că vor rămâne aici pentru o vreme, chiar şi Oenone.

Ruben se gândi din nou la rănile lui Syrinx şi se cutremură în ciuda aerului cald din punte. Aş dori să vorbesc cu Athene, te rog, îi ceru şoimului-de-vid. Trebuia să-şi facă datoria finală, pe care o amânase cât putuse de mult, îngrozit că Athene îi va simţi ruşinea. Se simţea extrem de răspunzător pentru soarta lui Syrinx. „Dacă n-aş fi lăsat-o să coboare… Dacă aş fi însoţit-o…”

Individualitatea trebuie respectată, îi spuse rigid şoimul-de-vid. Ea decide pentru sine.

Ruben abia avu timp să schiţeze un surâs trist, când fu conştient de afinitatea puternică a şoimului-de-vid care se întindea peste sistemul solar, până la Saturn şi habitatul Romulus.

Este în regulă, dragule, îi spuse Athene imediat după ce schimbară particularităţile de identitate. Ea este în viaţă şi-l are pe Oenone. Asta-i suficient, indiferent de leziunile provocate de ticăloşii aceia. Va reveni la noi.

Ştiai?

Bineînţeles. Ştiu de fiecare dată când unul dintre copiii lui Iasius revine acasă, iar Oenone m-a informat imediat. De când Edenul a solicitat un Consens, ascult după detalii.

Va fi un Consens general?

Cu siguranţă.

Ruben simţi cum buzele bătrânei căpitan de şoim-de-vid zâmbiră ironic.

N-am mai convocat unul, rosti ea, de când Laton a distrus Jantrit. Iar acum el s-a întors. Bănuiesc că există o anume inevitabilitate.

S-a întors şi a plecat, preciză Ruben. Acum l-am văzut realmente pentru ultima oară. Ciudat, cumva aproape că-i regret sinuciderea, oricât de nobilă ar fi fost. Cred că-n săptămânile următoare vom avea nevoie de genul lui de cruzime.

Adunarea Consensului general dură câteva minute; unii oameni trebuiră treziţi, alţii se opriră din muncă. În tot sistemul solar edeniştii îşi contopiră conştiinţa cu cele ale habitatelor în care locuiau, care, la rândul lor, se conectară laolaltă. Era guvernarea democratică supremă, în care toţi nu numai că votau, ci contribuiau la formularea politicii şi o influenţau.

Oenone prezentă mai întâi rezumatul lui Laton, mesajul pe care-l adresase Consensului Atlantis. Laton apăru înaintea lor: un bărbat înalt şi arătos, cu trăsături asiatice şi păr negru strâns în codiţă la spate, îmbrăcat în robă de mătase verde simplă, strânsă pe talie. Singur într-un univers întunecat. Atitudinea lui studiată arăta că ştia că ei îi erau judecători, dar nu-i păsa cine ştie ce.

— Aţi asimilat deja, fără îndoială, relatarea evenimentelor de pe Insula Pernik şi de la Aberdale, rosti el. După cum puteţi vedea, totul a început cu sacrificiul ritual al lui Quinn Dexter. Putem conchide totuşi, cu destulă certitudine, că străpungerea din lumea de dincolo care s-a petrecut în jungla Lalonde a fost unică. Idioţii de satanişti au dansat de secole prin păduri la miezul nopţii, fără să fi reuşit vreodată să trezească morţii. Dacă sufletele s-ar fi întors, oricând în trecut, am fi ştiut; deşi recunosc că în decursul istoriei umane au existat mereu zvonuri despre asemenea incidente.

Din păcate, n-am putut fi sigur în stabilirea cauzei exacte a ceea ce pot descrie doar ca fiind o ruptură între dimensiunea noastră şi această „lume de dincolo”, unde sufletele dăinuie după moarte. Ceva trebuie să se fi întâmplat pentru ca acest ritual să difere de toate celelalte. Aceasta este direcţia în care ar trebui să vă concentraţi eforturile de cercetare. Răspândirea posedării nu este o ameninţare care să poată fi contracarată pe bază individuală, deşi sunt sigur că populaţiile ada mişte vor solicita întreprinderea de acţiuni militare împotriva ei. Opuneţi-vă unor asemenea acţiuni – sunt inutile. Trebuie să descoperiţi cauza de la rădăcină, să închideţi ruptura dintre dimensiuni. Aceea este unica şansă de succes pe termen lung pe care o aveţi. Cred că edenismul este singura societate care deţine potenţialul de a ataca problema cu dedicarea şi resursele necesare. Unitatea voastră poate fi unicul avantaj pe care-l deţinem noi, viii. Folosiţi-l.

Vă asigur că, deşi rămân neorganizaţi, posedaţii au un obiectiv comun şi de prioritate absolută. Ei caută putere prin număr şi nu se vor opri până ce nu vor poseda toate corpurile vii. Acum când sunteţi avertizaţi, ar trebui să vă puteţi proteja împotriva repetării oricăror episoade de felul celui de pe Pernik. Simple subrutine de filtrare vor apăra multiplicităţile habitatelor, care, la rândul lor, îi pot detecta pe posedaţii care afirmă că ar fi edenişti, printr-o interogare mai detaliată a trăsăturilor personalităţii lor.

Ultima mea observaţie este de natură mai degrabă filosofică decât practică, deşi la fel de importantă pe termen lung, dacă veţi triumfa. Acum, când ştiţi că oamenii au suflete nemuritoare, va trebui să vă ajustaţi considerabil cultura. În privinţa aceasta, subliniez cu insistenţă importanţa existenţei materiale. Să nu credeţi că moartea reprezintă o opţiune de evadare facilă dinaintea suferinţei, ori că viaţa este pur şi simplu o fază a existenţei, pentru că moartea înseamnă realmente sfârşitul unei părţi din voi. Pe de altă parte, nu doresc să vă îngrijoraţi că veţi rămâne captivi pe vecie în lumea de dincolo; mă îndoiesc că asta se va întâmpla cu unul dintr-un miliard de edenişti. Gândiţi-vă ce sunt sufletele care revin, cine sunt ele, şi veţi înţelege ce vreau să spun. Până la urmă, fiecare va pricepe singur. În confruntarea cu realitatea finală, eu am descoperit convingerea că printre societăţile corporale, cultura noastră este supremă. Regret doar că nu am putut reveni în ea pentru încă puţin timp, cu cunoştinţele pe care le am acum. Deşi bănuiesc că nu m-aţi fi acceptat.

Un ultim surâs cunoscător, apoi dispăru pentru ultima dată.

Mai întâi, decise Consensul, trebuie să ne protejăm propria cultură. Deşi suntem relativ imuni faţă de infiltrări, trebuie să analizăm posibilitatea pe termen mai lung a asaltului fizic, în eventualitatea în care posedaţii obţin controlul unui sistem planetar cu nave stelare militare. Protecţia noastră va fi obţinută cel mai eficient prin susţinerea Confederaţiei şi împiedicarea răspândirii posedărilor. În acest scop toţi şoimii-de-vid vor fi rechemaţi din zborurile civile, pentru a alcătui o forţă defensivă extinsă, din care o treime va fi alocată Marinei Confederaţiei. Resursele noastre ştiinţifice trebuie orientate, aşa cum a sugerat Laton, spre descoperirea originii străpungerii iniţiale şi dobândirea înţelegerii naturii energistice a sufletelor posedatoare. Trebuie să descoperim o soluţie permanentă.

Ţinem seama de opinia acelora dintre noi care sunt în favoarea unei politici de izolare şi o vom păstra ca opţiune, dacă se va părea că posedaţii obţin superioritatea. Nu considerăm totuşi ca fiind un viitor optim acela în care rămânem singuri în univers după ce posedaţii vor distruge planetele şi asteroizii adamişti pe care le-au cucerit. Ameninţarea aceasta trebuie abordată în conjuncţie cu întreaga rasă umană. Noi suntem problema şi ca atare trebuie să ne tratăm pe noi înşine.

Louise Kavanagh se trezi în izul binecuvântat de aşternuturi curate şi proaspete, cu senzaţia plăcută a apăsării cearşafurilor scrobite. Camera în care se găsea era chiar mai mare decât dormitorul ei din Cricklade. Pe peretele opus patului, draperii groase fuseseră trase peste ferestre, îngăduind să pătrundă foarte puţină lumină. Crăpăturile înguste nu-i spuneau nici măcar ce culoare avea lumina de afară. Iar asta era foarte, foarte important.

Louise împinse în lături cearşafurile şi coborî pe covorul gros, apoi trase într-o parte una dintre draperiile înalte. Pâcla aurie a Ducelui năvăli înăuntru. Fata studie cerul neliniştită, dar afară era senin. Nu exista nici măcar un norişor de ploaie şi cu siguranţă niciuna dintre spiralele de ceaţă roşie, rarefiată. Văzuse din plin răsuflarea aceea de entitate malefică ieri, când aeroambulanţa zburase peste Kesteven; volburi largi şi translucide ce se roteau deasupra tuturor aşezărilor pe lângă care trecuseră. Toate străzile, casele şi ogoarele de sub substanţa pufoasă erau acoperite de roşu-aprins, lugubru.

„Ei încă nu sunt aici”, gândi Louise uşurată. „Dar vor veni, la fel de sigur cum vine iama.”

La sosirea lor, ieri, Norwich era un oraş cuprins de panică, deşi autorităţile nu ştiau bine motivul panicii. Unicele ştiri care ajunseseră în capitală de la insulele afectate de marşul implacabil al posedaţilor erau afirmaţii obscure referitoare la răscoale şi invazii ale unor trupe extraplanetare ce deţineau arme stranii. Însă escadrila Marinei Confederaţiei de pe orbita lui Norfolk îi asigurase pe Prinţ şi pe prim-ministru că nu avusese loc nici o invazie.

Fusese totuşi ordonată mobilizarea completă a miliţiilor Insulei Ramsey. Trupele săpau tranşee în jurul capitalei. Se întocmeau planuri pentru eliberarea insulelor care fuseseră pierdute în faţa inamicului, ca Kesteven.

Lui Ivan Cantrell i se ordonase să asolizeze într-o zonă îndepărtată a aerodromului şi soldaţii înconjuraseră aeroambulanţa imediat ce atinsese solul, bărbaţi nervoşi în uniforme kaki care nu le erau în general pe potrivă, strângând paturile puştilor ce fuseseră vechi încă de pe timpul bunicilor lor. Printre ei existau totuşi şi câţiva puşcaşi din Marina Confederaţiei, în costume de tip combinezon lucitoare, care păreau excrescenţe de piele cauciucată. Iar armele lor negru-mat nu erau în nici un caz demodate. Louise bănuise că o singură rafală dintr-o ţeavă din acelea cu aspect banal ar fi putut distruge cu uşurinţă nava. Soldaţii se calmaseră considerabil când surorile Kavanagh coborâseră pe scara avionului, urmate de Felicia Cantrell şi fetele ei. Comandantul lor, căpitanul Lester Swindell, îi acceptase ca refugiaţi, însă fuseseră necesare alte două ore de întrebări înainte de a primi acceptul de liberă trecere. Până la urmă, Louise fusese nevoită să-i telefoneze mătuşii Celina pentru a veni şi a depune mărturie pentru ea şi Genevieve. Nu prea voise s-o facă, dar nu mai avea opţiuni. Mătuşa Celina era sora mai mare a mamei ei şi Louisei nu-i venise niciodată să creadă că era posibil ca ele două să fie înrudite; femeia era complet lipsită de minte, zâmbea întruna prosteşte şi nu era preocupată decât de anotimpuri şi de cumpărături. Totuşi, mătuşa Celina era măritată cu Jules Hewson, conte de Luffenham, consilier principal la Curtea Prinţului. Dacă numele Kavanagh nu avea aceeaşi greutate aici, pe Ramsey, cum avea pe Kesteven, numele contelui atârna greu.

La două minute după ce mătuşa Celina pătrunsese vociferând şi chelălăind în birou, Louise şi Genevieve urcau în trăsura ei. Lui Fletcher Christian, un fermier de pe Cricklade, care ne-a ajutat să fugim, mătuşă, i se spusese să călătorească pe capră alături de vizitiu. Louise dorise să protesteze, dar Fletcher îi făcuse cu ochiul şi se plecase adânc înaintea mătuşii Celina.

Louise îşi coborî privirea de la cerul senin de peste Norwich. Casa Balfern se găsea în centrul lui Brompton, cartierul cel mai exclusivist al capitalei, totuşi avea propriul său domeniu vast. Doi poliţişti păzeau aseară la exteriorul porţilor din fier. „Pentru moment sunt în siguranţă”, îşi spuse ea. Atât doar că adusese un posedat exact în inima capitalei. De fapt, în inima guvernării.

Însă Fletcher Christian era secretul ei şi al Genevievei; iar Gen n-avea să spună nimic. Era amuzant, dar fetele aveau acum mai multă încredere în Fletcher decât în conte şi în prim-ministru. El le dovedise deja că avea să le protejeze de ceilalţi posedaţi şi că putea s-o facă. La rândul ei, Louise avea răspunderea protejării Genevievei. Fiindcă Cerurile ştiau că soldaţii din miliţii şi puşcaşii marini ai Confederaţiei nu le puteau apăra de posedaţi.

Fata îşi gârbovi umerii şi traversă camera, trăgând în lături şi celelalte draperii. „Ce să fac în continuare? Să le spun oamenilor adevărul despre ceea ce-i aşteaptă? Mi-l pot imagina pe unchiul Jules ascultându-mă. Va crede despre mine că sunt isterică. Dar dacă nu ştiu, nu se vor putea apăra niciodată.”

Era o dilemă oribilă. Şi când te gândeşti că Louise se aşteptase ca problemele să-i ia sfârşit odată ce aveau să ajungă în siguranţa capitalei. Că se va întreprinde ceva… „Că-i vom putea salva pe mama şi pe tata.” Visul unei şcolăriţe.

Arma Carmithei era rezemată de marginea patului şi Louise zâmbi cu drag spre puşcă. Mătuşa Celina se foise şi şovăise când ea insistase s-o aducă de la aerodrom, tânguindu-se că Tinerele Doamne pur şi simplu nu aveau habar despre asemenea obiecte, cu atât mai puţin să le poarte asupra lor.

Pentru mătuşa Celina avea să fie greu la sosirea posedaţilor. Surâsul Louisei păli. „Fletcher”, decise ea. „Trebuie să-l întreb pe Fletcher ce să fac în continuare.”

Louise o găsi pe Genevieve în odaia vecină, stând în mijlocul patului cu genunchii strânşi la piept, tăcută şi îmbufnată. Cele două fete se uitară una la cealaltă, după care izbucniră în râs. La instrucţiunile stricte ale mătuşii Celina, cameristele le aduseseră nişte veşminte fantastice, din mătase şi catifea viu colorate, cu fuste plisate uriaşe şi bluze cu mâneci bufante.

— Haide, îşi prinse Louise surioara de mână. Să plecăm din casa asta de nebuni.

Mătuşa Celina dejuna în camera de dimineaţă, lungă şi cu pereţi din sticlă, care avea vedere spre iazul cu crini din grădină. Stătea în capul mesei din lemn de tec, ca o împărăteasă ce-şi dirija trupele de servitori în livrele şi cameriste în uniforme scrobite. O haită de câini corgi supraponderali adulmecau plini de speranţe în jurul scaunului ei, pentru a fi răsplătiţi cu câte o bucăţică de pâine prăjită sau şuncă.

— Aşa, da! Aşa-i mult mai bine, declară ea când surorile fură conduse înăuntru. Ieri, arătaţi pur şi simplu groaznic. Am fost cât pe aici să nu vă recunosc. Straiele astea sunt mult mai drăguţe. Iar părul îţi străluceşte acum, Louise. Arăţi ca o cadră.

— Mulţumesc, mătuşă, spuse fata.

— Luaţi loc, scumpelor, şi serviţi-vă. Trebuie să fiţi moarte de foame după o ordalie atât de teribilă. Ce lucruri înfiorătoare aţi văzut şi aţi îndurat, mai mult decât orice alte fete pe care le cunosc. Aseară i-am mulţumit Domnului că aţi ajuns întregi până la noi.

O cameristă aşeză în faţa Louisei o farfurie cu omletă şi fata îşi simţi stomacul strângându-se îngrijorător. „Iisuse, te rog, nu mă lăsa să vomit acum.”

— Doar nişte pâine prăjită, te rog, izbuti să spună.

— D mai ţii minte pe Roberto, nu-i aşa, Louise? spuse mătuşa Celina. Glasul îi devenise mieros de mândrie. Dragul meu fiu, un flăcău tare bine făcut.

Louise îl privi pe băiatul din capătul opus al mesei, care mesteca de zor, terminând un maldăr de şuncă, ouă şi rinichi. Roberto era cu doi ani mai mare ca ea şi nu se înţeleseseră bine la ultima lui vizită la Cricklade, când nu avusese chef să facă absolut nimic. Iar de atunci se îngrăşase vreo zece kilograme, care se i depuseseră în majoritate în jurul taliei.

Ochii li se întâlniră. El îi arunca „privirea William Elphinstone”, aşa cum o botezase Louise. Iar rochia ei enervantă, cu corsaj strâmt, îi punea în evidenţă nurii.

Fata fu destul de surprinsă când privirea ei de oţel îl făcu să roşească şi să-şi coboare repede ochii înapoi în farfurie. „Trebuie neapărat să plec de aici”, se gândi, „din casa asta, din oraşul ăsta, departe de indivizii ăştia stupizi ca nişte bovine, şi mai mult ca orice trebuie să scap de rochia asta nenorocită. N-am nevoie de Fletcher ca să-mi spună asta.”

— N-am înţeles niciodată de ce mama voastră s-a dus să trăiască pe Kesteven, vorbi mătuşa Celina. Este o insulă atât de sălbatică… Ar fi trebuit să fi rămas aici, în oraş. Să ştiţi că draga voastră mamă ar fi putut alege pe oricine şi-ar fi dorit de la Curte. În tinereţe a fost o făptură divină, pur şi simplu divină. La fel ca voi două. Iar acum cine ştie ce lucruri oribile i s-au întâmplat în rebeliunea asta groaznică. I-am spus să nu plece, dar pur şi simplu n-a vrut să m-asculte. Acolo este o sălbăticie. O sălbăticie şi nimic mai mult. Sper ca escadrila Marinei să-i împuşte pe toţi barbarii aceia. Ar trebui să sterilizeze Kesteven, s-o ardă cu laserul până la stânca de la bază. Atunci voi două, scumpelor, aţi putea veni şi locui în siguranţă aici cu mine. N-ar fi minunat?

— Vor ajunge şi aici, rosti Genevieve indignată. Să ştii că nu-i puteţi opri. Nimeni nu-i poate opri.

Louise o împunse cu vârful piciorului şi o fulgeră cu privirea. Genevieve se mulţumi să strângă din umeri, apoi reveni la ouăle ei.

Mătuşa Celina păli dramatic şi-şi flutură batista înaintea feţei.

— Scumpa mea copilă, ce lucru pur şi simplu teribil poţi spune! Of-of, mama voastră n-ar fi trebuit să fi părăsit niciodată capitala. Aici fetele sunt crescute aşa cum se cuvine.

— Îmi pare rău, mătuşă, rosti iute Louise. Niciuna dintre noi nu suntem în apele noastre şi încă nu ne-am revenit complet. După… ştii dumneata… cele întâmplate.

— Sigur că înţeleg. Amândouă ar trebui să mergeţi la un medic. Ar fi trebuit, de fapt, să fi chemat eu însămi unul, aseară. Dumnezeu ştie cu ce v-aţi putut molipsi, rătăcind atâtea zile pe drumuri de ţară.

— Nu, nu! Un medic i-ar fi descoperit sarcina în câteva minute. Şi numai bunul Dumnezeu ştia cum ar fi reacţionat mătuşa Celina faţă de vestea aceea. Mulţumim, mătuşă, însă, realmente, nu-i nimic care să nu poată fi rezolvat prin câteva zile de odihnă. Mă gândisem că am putea face un tur prin Norwich, dacă tot suntem aici. Pentru noi ar însemna o adevărată favoare şi o relaxare. Surâse cuceritor. Te rog, mătuşă.