Peter F. Hamilton Zorii noptii

Jezzibella nu se sinchisi să privească clădirea. Pe toată durata călătoriei matinale, stătu în maşină cu ochii închişi, fără să doarmă, cu creierul trecut clar în stare neutră. Puştii de la concert – indiferent care le-ar fi fost numele – se dovediseră inutili în seara trecută, fiindcă veneraţia faţă de ea le afectase emoţiile. Acum nu-şi dorea decât să plece. De pe planeta asta. Din galaxia asta. Din universul ăsta. Trăia de-a pururi cu speranţa că nava stelară care aştepta o va duce într-un loc unde se va întâmpla ceva nou. Că următoarea escală va fi diferită.

Leroy şi Libby se aflau în aceeaşi maşină, tăcuţi şi nemişcaţi. Îi cunoşteau dispoziţia sufletească. Aşa se întâmpla de fiecare dată când Jezzibella pleca de pe o planetă. Şi de fiecare dată era cu o fracţiune mai intens.

Leroy era destul de sigur că dorinţa arzătoare nerostită reprezenta unul dintre motivele pentru care femeia apela la puşti, fiindcă aceştia se identificau cu senzaţia totală de disperare tulburătoare şi pierdere. Bineînţeles că trebuia să fie cu ochii pe ea. În clipa de faţă nu era decât suferinţa esenţială a unui artist, o muză pervertită, dar dacă el nu avea grijă se putea dezvolta finalmente la dimensiunile unei depresii complete.

Alt detaliu la care să fie atent. Şi mai mult stres. Deşi, pe de altă parte, nu i-ar fi plăcut ca lucrurile să stea altfel.

Cele unsprezece maşini care formau alaiul de turneu al Jezzibellei intrară în locurile de parcare rezervate VIP-urilor de sub una dintre aripile flamboaiante ale terminalului. Leroy alesese pentru plecare ora aceasta atât de matinală, fiindcă era momentul cel mai lipsit de activitate al terminalului. Ar fi trebuit să poată trece fără greutate prin procedurile oficiale.

Poate că de aceea nici un bodyguard nu simţi ceva în neregulă. Obişnuiţi să scaneze permanent cu simţurile augmentate, absenţa oamenilor reprezenta acum o uşurare, nu o îngrijorare.

Leroy nu remarcă nimic neobişnuit, până ce Jezzibella nu întrebă:

— Unde pizda mă-sii sunt reporterii?

Terminalul nu era doar tăcut, ci era complet mort.

Nici pasageri, nici personal, nici măcar un sub-manager care s-o întâmpine. Şi într-adevăr nici picior de reporter. Asta nu era straniu, era alarmant. Azi-noapte „scăpase” ora plecării lor către cel puţin trei surse de încredere.

— Bravo, Leroy! mormăi Jezzibella, când anturajul pătrunse prin intrare. Plecarea asta-i la 'şto, sau cum? Cum dracu-aş putea lăsa o impresie de adio-n pizda mă-sii, când singurele chestii care mă văd la plecare sunt căcaţii de mecanoizi?

— Nu pricep, rosti Leroy.

Cavernosul vestibul pentru VIP degaja iluzia de irealitate a clădirii terminalului: minunile Egiptului antic încrucişate cu energia atomică. O lume fantastică din marmură, cu obeliscuri, fântâni, ornamente din aur exagerat de mari şi sfincşi din abanos înşiruiţi în jurul pereţilor. Când dataviză procesorului reţelei locale, nu căpătă decât răspunsul capacitate angajată.

— Ce-i de-nţeles, cap-de-miel? Iar ai belit-o.

Jezzibella porni nervoasă spre escalatorul larg, cu efect de surf, care se curba în sus, către una dintre sălile terminalului. Îşi reamintea că pe acolo coborâse la sosire, aşa că acela trebuia să fie drumul spre avioanele spaţiale. Porcăria de procesor al reţelei locale nu-i permitea nici măcar accesul la planul etajului. Planetă de căcat!

Se afla la cinci metri de vârful escalatorului (iar alaiul se grăbea s-o urmeze) când îl zări pe bărbatul de lângă intrarea în arcadă a sălii. Un idiot în costumul-uniformă al personalului terminalului, cu surâs oficial pe faţă.

— Îmi pare rău, doamnă, rosti el când femeia ajunse la nivelul său, dar nu puteţi merge mai departe.

— I-auzi, făcu Jezzibella, chiar aşa?

— Da. Avem în derulare o operaţiune prioritară şi totul a fost reprogramat.

Jezzibella zâmbi şi chipul i se destinse. O ingenuă delicioasă, tânără şi cu ochii mari, care căuta un bărbat adevărat care s-o iniţieze.

— Ce păcat… Sunt programată să plec în dimineaţa asta.

— Mă tem că va fi o mică întârziere.

Continuând să surâdă, Jezzibella îl izbi cu genunchiul între picioare.

Isaac Goddard fusese încântat de misiunea primită. Stoparea civililor stânjenitori care hălăduiau prin terminal era o sarcină importantă, pe care Al Capone n-ar fi atribuit-o chiar oricui. Iar asta însemna că avea s-o întâlnească şi pe supervedeta acestui secol. Lee Ruggiero, al cărui corp îl poseda, o admira pe Jezzibella. Privind-o de aproape, Isaac putea să înţeleagă motivul. Atât de dulce şi de vulnerabilă… Păcat că trebuia să folosească forţa pentru a o opri. Însă coordonarea zborurilor avioanelor spaţiale era vitală. Al sublimase asta în mod repetat.

Îşi pregătea puterile energistice pentru a se ocupa de bodyguarzii ei, care de acum o ajunseseră din urmă, când Jezzibella făcu ce putu mai bine pentru a-i scoate testiculele prin orbite, după ce-i parcurseseră traiectul intestinal.

Puterea energistică a tuturor posedaţilor era capabilă de isprăvi aproape miraculoase, distorsionând ţesătura realităţii după pofta minţii. La fel ca potenţialul ei distructiv, elementele puteau căpăta materialitate la simpla pâlpâire a unui gând. Era de asemenea capabilă să ranforseze un corp pentru a rezista aproape oricărui tip de asalt şi în acelaşi timp îi sporea puterea fizică. Rănile puteau fi vindecate cu aproape aceeaşi iuţeală cu care fuseseră produse.

Dar mai întâi trebuia formulată dorinţa respectivă, iar fluxul energistic trebuia reglat corespunzător. Isaac Goddard nu mai avu ocazia să formuleze vreo dorinţă. O agonie unic masculină îi detonă toţi curenţii de gânduri coerente care i se furişau prin creierul capturat. Nu rămase decât durerea.

Alb la faţă, se nărui încet pe podea, lângă Jezzibella. Lacrimi îi şiroiau pe obraji, în timp ce gura i se deschidea şi închidea fără sunet.

— Dacă pentru ţine-i totuna, rosti Jezzibella voios, aş prefera să părăsesc imediat căcăţelul ăsta de planetă.

Se îndepărtă.

— Hei, hei, haide, Jez! strigă Leroy, urmând-o prin sală şi silindu-se să păşească iute. Termină cu chestiile astea! Nu poţi continua procedând aşa.

— De ce nu, căca-s-ar câinii? Ţi-e teamă că toată armata asta de martori va depune mărturie la tribunal, în pizda mă-sii?

— L-ai auzit cu urechile tale pe omul ăla. În dimineaţa asta e programat un zbor special. Mai bine aşteaptă aici, până când mă interesez eu despre ce-i vorba. Ce zici? Nu lipsesc mult.

— Eu sunt zborul special în pizda mă-sii, cap-de-miel! Eu, eu!

— Hristoase! Maturizează-te odată! Eu nu sunt managerul unor adolescenţi tembeli. M-ocup doar de adulţi.

Jezzibella se opri surprinsă. Leroy nu răcnea niciodată la ea. Ţuguie buzele în botişor.

— Am fost rea…

— Exact.

— Iartă-mă. Sunt stresată din cauza lui Emmerson.

— Asta pot înţelege, dar el nu vine cu noi în navă. Nu-i nevoie să intri în panică.

Zâmbetul fals tremură.

— Leroy… Te rog, vreau doar să plec. Urăsc locul ăsta de căcat. O să mă comport frumos, realmente. Dar trebuie să mă scoţi de aici.

El îşi frecă apăsat chipul cu degetele lătăreţe; sudoarea îi lipise părul de ţeastă.

— În regulă. Imediat soseşte o minune de zbor de evacuare

— Mulţumesc, Leroy. Ştii, eu n-am genul tău de defensive. Lumea-i diferită pentru tine. Greul şi uşorul îţi vin laolaltă.

Leroy încercă să datavizeze un procesor de reţea, dar nu izbuti să capete nici măcar un răspuns; toate unităţile erau inerte.

— Ce dracu' se-ntâmplă aici? întrebă el iritat. Dacă zborurile astea sunt aşa importante, de ce n-am fost informaţi?

— Cred că-i vina mea, răspunse Al Capone.

Jezzibella şi Leroy se întoarseră şi zăriră un grup de zece bărbaţi care veneau spre ei prin sală. Toţi purtau costume la două rânduri şi arme semiautomate. Cumva ideea de a fugi de ei părea ridicolă. Şi mai mulţi gangsteri ieşeau de pe coridoarele laterale.

— N-am dorit ca oamenii să fie informaţi, explică Al. Cel puţin, nu deocamdată. După aceea mă voi adresa întregii nenorocite de planete. Tare şi răspicat!

Doi dintre body guarzii Jezzibellei îi văzură pe gangsterii care se apropiau şi porniră în alergare spre ei, scoţându-şi pistoalele inductor termice.

Al pocni din degete. Bodyguarzii ţipară simultan de durere, când pistoalele li se încinseră până la roşu în mâini. Le dădură drumul imediat. În aceeaşi clipă podeaua de onix undui, se ridică şi-i împiedică.

Jezzibella privi uluită cum ambii bărbaţi mătăhăloşi derapară şi se izbiră de perete. Se uită de la ei la Al şi zâmbi larg.

— Magnific!

Ar fi vrut cu disperare şi fi înregistrat scena, dar căcaturile ei de nanonice neurale funcţionau intermitent. Tipic în pizda mă-sii!

Al privi cum bodyguarzii se retraseră temători. Pe de altă parte, dama… nu se clintea din loc. Pe faţa ei se vedea o expresie ciudată, fascinaţie şi interes, care făcea ca ochii să i se mijească cu sfială prefăcută. Interes faţă de el, la naiba! Nu-i era frică. Tipa asta era de clasă adevărată. Şi-n acelaşi timp arăta al dracu' de bine. Chip nebunatic şi un corp de felul celor care pur şi simplu nu existau în anii 1920.

Lovegrove ardea de dorinţa de a trage cu ochiul şi-i spunea de zor cine era Jezzibella. Un fel de cântăreaţă foarte la modă din cluburile de noapte. Atât doar că în ziua de azi asta însemna mai mult decât să cânţi pur şi simplu din voce şi la pian – mult mai mult.

— Şi ce-o să ne spui? întrebă Jezzibella cu glas răguşit.

— Ce? făcu Al.

— Când te vei adresa planetei, ce vei spune?

Al îşi aprinse fără grabă un trabuc. O sili să aştepte, arătându-i exact cine deţinea controlul situaţiei.

— O să le spun că eu conduc treburile acum. Eu sunt numărul unu de pe planetă. Iar voi va trebui să faceţi ce vă zic eu. Orice vă zic.

Făcu apăsat cu ochiul.

Jezzibella afişă o expresie dezamăgită.

— Talent irosit.

— Ce?

— Voi sunteţi tipii cărora poliţia le spune Retro, este?

— Da, încuviinţă Al prudent.

Ea indică nepăsător cu degetul spre bodyguarzii ameţiţi.

— Şi ai coaiele şi puterea să preiei o planetă-ntreagă?

— Te prinzi repede.

— Atunci, de ce le iroseşti pe gunoiu-ăsta?

— Pe gunoiu-ăsta trăiesc opt sute nouăzeci de milioane de oameni, doamnă. Şi-nainte de a se-nsera, eu o să fiu împăratul lor, în pula mea.

— Ultimul meu album s-a vândut până acum în peste trei miliarde de exemplare şi probabil de trei ori mai mult în copii piratate. Toţi oamenii ăia vor să fiu împărăteasa lor. Dacă tot ţinteşti sus, de ce n-alegi o planetă mai de Doamne-ajută? Kulu, sau Oshanko, sau chiar Pământul?

Fără să-şi desprindă ochii de la ea, Al strigă peste umăr:

— Awy Deşteptu', ia mişcă-ţi curu-ncoace! Hai repede!

Avram Harwood înaintă, cu capul plecat şi umerii gârboviţi. În mod evident fiecare pas era dureros pentru el şi evita să calce prea apăsat pe piciorul stâng.

— Da, domnule?

— Noua Californie este cea mai măreaţă planetă din Confederaţie, nu-i aşa? întrebă Al.

— Da, domnule, aşa este.

— Populaţia voastră este mai mare decât a lui Kulu? întrebă Jezzibella plictisită.

Avram Harwood se foi jalnic.

— Răspunde-i, mârâi Capone.

— Nu, doamnă, zise Harwood.

— Economia voastră este mai mare ca a lui Oshanko?

— Nu.

— Exportaţi la fel de mult ca Pământul?

— Nu.

Jezzibella înclină capul dispreţuitor pe un umăr şi ţuguie buzele spre Al.

— Mai vrei să ştii ceva?

Brusc glasul ei devenise foarte aspru. Al începu să râdă cu admiraţie sinceră.

— Să dea dracii! Femei moderne!

— Toţi puteţi face şmecheria aia cu căldura din degete?

— Sigur că da, dulceaţă.

— Interesant… Şi ce legătură are ocuparea spaţioportului ăstuia cu cucerirea planetei?

Primul instinct al lui Al fu să se laude. Despre zborurile coordonate până la asteroizii orbitali. Despre preluarea personalului DS. Despre folosirea puterii de foc a reţelei DS pentru a deschide planeta pentru Organizaţia lui. Nu aveau însă timp. Iar asta nu era o ţărăncuţă înapoiată: ar fi înţeles, dacă-i explica.

— Îmi pare rău, păpuşă, da' ne cam grăbim. M-am distrat de minune cu tine.

— Nu. Dacă te-ai fi putut distra cu mine, ai fi ştiut ce-nseamnă distracţia adevărată.

— Să-mi bag…

— Dac-are legătură cu zborurile avioanelor spaţiale, atunci urci ori la navele stelare, ori la asteroizii orbitali. Dar dacă vrei să cucereşti planeta, nu pot fi navele stelare. Prin urmare, trebuie să fie asteroizii. Lasă-mă să ghicesc – reţeaua defensiv strategică.

Privi expresiile alarmate ce se aprinseră pe feţele gangsterilor. Ale tuturor, cu excepţia primarului Harwood; însă el era deja pierdut fără speranţe într-un purgatoriu privat.

— Cum ţi-a plăcut?

Al nu putu decât să se holbeze. Mai auzise el despre păienjeniţe din astea; ţeseau plase în care cădeai, sau te hipnotizau, sau aşa ceva. Una peste alta, bărbaţii nu mai puteau pur şi simplu să scape. Dup-aia sfârşeau beliţi şi haliţi.

„Acum ştiu prin ce trec ei.”

— Te-ai descurcat destul de bine.

Era invidios pe calmul ei nepăsător. De fapt, era invidios pe multe altele.

— Al? îl îndemnă Emmet Mordden. Trebuie să-i dăm drumul.

— Da, da, n-am uitat.

— Putem trimite grupul ăsta la oamenii lui Luciano, ca să-i posede.

— Auzi, cine pula mea comandă aici?

Emmet se retrase speriat un pas.

— Poate că oi comanda tu, da' nu eşti şefu', îl înţepă Jezzibella.

— Nu-ntinde coarda, doamnă, o avertiză Al tăios.

— Şefii adevăraţi le cer pur şi simplu oamenilor să facă ce vor ei. Îşi umezi buzele. Poţi să ghiceşti ce vreau eu să fac?

— Hai sictir! Femei modeme! Toate sunteţi ca nişte târfe nenorocite. N-am mai auzit vreodată aşa ceva.

— Vorbitul nu-i tot ce n-ai mai auzit tu vreodată.

— Iisuse Hristoase!

— Aşadar, ce zici, Al?

Jezzibella îşi readuse glasul la nivelul unui murmur fluid. Aproape că nici nu trebuia să se prefacă. Era extrem de aţâţată, excitată, stimulată, zi-i cum vrei. Prinsă într-un act de terorism. Şi ce terorişti stranii… Tăntălăi care dispuneau de capacităţi nucleare personale. Cu excepţia conducătorului, care era foarte, foarte focalizat. Şi n-arăta nici rău…

— Vrei să particip şi eu la mica ta coup d'etat? Sau o să-ţi petreci tot restul zilelor întrebându-te cum ar fi fost? Şi o să te-ntrebi… Ştii bine c-o să te-ntrebi.

— Mai avem un loc liber în rachetă, rosti Al. Dar trebuie să faci aşa cum ţi se cere.

Ea clipi iute din pleoape.

— Ar fi ceva inedit pentru mine.

Uimit de ceea ce tocmai spusese, Al încercă să deruleze conversaţia în minte, pentru a vedea cum ajunsese în punctul acesta. Zadarnic, nu-şi putea da seama. Acţiona din nou bazându-se exclusiv pe impuls. Iar asta îi plăcea a-ntâia. Ca-n bunele zile de pe vremuri. Oamenii nu ştiau niciodată ce va face în continuare. Îi ţinea pe muchie de cuţit, iar el era deasupra tuturor.

Jezzibella se apropie şi-şi strecură braţul pe sub al lui.

— Haidem. Al rânji lupeşte, privind împrejur.

— Aşa, şmecherilor, aţi auzit-o pe doamna. Mickey, du-i pe restul la Luciano. Emmet, Silvano, duceţi-vă băieţii la avioanele spaţiale.

— Lasă-mi managerul, pe bătrână… şi formaţia, spuse Jezzibella.

— Ce dracu' mai e şi asta? făcu Al. În Organizaţia mea n-am loc de paraziţi.

— Vrei s-arăt bine. Am nevoie de ei.

— Ii-suse, da' ai tupeu.

— Dacă vrei o fată pe care s-o-mpingi de colo-colo, găseşte-ţi o păpuşică adolescentă. Cu mine, e totul sau nimic.

— Bine, Mickey, lasă-i pe poponari. Restul însă capătă tratament complet.

Întinse braţele spre ea, cu palmele ridicate în sus, implorator.

— Ţi-ajunge?

Sarcasmul nu era complet simulat.

— Mi-ajunge, încuviinţă Jezzibella.

Pentru un moment rânjiră cunoscător unul către celălalt, apoi conduseră alaiul de gangsteri prin sală, spre avioanele spaţiale care aşteptau.

Terminusul găurii-de-vierme se deschise lin la şase sute optzeci de mii de kilometri deasupra Ecuatorului lui Jupiter, distanţa minimă permisă faţă de banda uriaşă de habitate orbitale. Oenone ieşi prin interstiţiul circular şi se identifică prompt reţelei defensive strategice jupiteriene. După ce primi autorizaţia de apropiere, şoimul-de-vid acceleră cu cinci ge spre habitatul Kristata. Solicita deja habitatului să mobilizeze o echipă medicală, care să intervină imediat ce andoca.

De ce natură? se interesă Kristata.

Ofiţerul medical Cacus interveni prin afinitatea şoimului-de-vid, pentru a transmite o listă a teribilelor leziuni fizice cauzate lui Syrinx de posedaţii ce ocupau Insula Pemik. Cel mai important însă, spuse el, este să dispunem de o echipă pentru traume psihologice. Evident am pus-o în tau-zero pe durata zborului, totuşi după ce a fost adusă la bord, nu a răspuns la nici un nivel de comunicare mintală, cu excepţia recunoaşterii pur reflexe a contactului cu Oenone. Mă tem că intensitatea închistării se apropie de catatonie.

Ce i s-a întâmplat? întreba habitatul. Era neobişnuit ca un şoim-de-vid să zboare fără călăuzirea căpitanului său.

A fost torturată.

Ruben aşteptă începerea discuţiei medicale şi abia atunci îi ceru lui Oenone o legătură de afinităţi” cu Edenul. Sosind la Jupiter, îşi putea simţi corpul relaxându-se în cuşeta punţii, în ciuda apăsării acceleraţiei. Evenimentele ce aveau să se deruleze în următoarele câteva ore aveau să fie extenuante, totuşi nici pe departe atât de rele ca Atlantis şi voiajul spre sistemul Sol.

După ce Oxley o adusese pe Syrinx la bord, instinctul lui Oenone fusese să se repeadă direct către Saturn şi habitatul Romulus. Dorinţa de a merge acasă după un şoc atât de teribil era o trăsătură a şoimilor-de-vid, în aceeaşi măsură ca a oamenilor.

Ruben trebuise să-l convingă pe şoimul-de-vid agitat şi speriat că ar fi fost preferabil Jupiter. Habitatele jupiteriene deţineau facilităţi medicale mult mai avansate decât cele de pe orbita lui Saturn. Şi, desigur, trebuia informat Consensul.

Aceasta era o ameninţare ce trebuia clasificată pur şi simplu deasupra problemelor individuale.

După aceea era vorba despre zbor în sine. Oenone nu zburase niciodată, nicăieri, fără supervizarea subliminală a lui Syrinx, cu atât mai puţin nu executase vreo manevră de înghiţire. Desigur, şoimii-de-vid puteau zbura fără cel mai mic input din partea oamenilor, dar ca întotdeauna, între teorie şi practică exista o diferenţă însemnată. Ei se identificau enorm cu nevoile şi dorinţele căpitanilor lor.

Banda de afinitate generală a echipajului răsunase de uşurare când prima manevră de înghiţire se încheiase perfect.

Ruben ştia că n-ar fi trebuit să se fi îndoit de Oenone, dar propria-i minte era prinsă în vârtejurile grijilor. Vederea rănilor lui Syrinx… Şi, mai rău, faptul că mintea femeii era închisă aidoma unei flori noaptea. Orice încercare de a scotoci sub gândurile ei ce clocoteau la suprafaţă dusese la o rafală de imagini şi senzaţii oribile. Cu certitudine, sănătatea ei mintală avea să sufere dacă va fi lăsată singură cu asemenea coşmaruri. Cacus o plasase imediat în tau-zero, evitând pentru moment problema.

Salut, Ruben, zise Eden. Mă bucur să vă primesc din nou. Deşi mă întristează starea lui Syrinx şi simt că Oenone suferă considerabil.

Ruben nu mai conversase în mod direct cu habitatul original de peste patruzeci de ani, de la ultima sa vizită aici. Era o călătorie pe care majoritatea edeniştilor o făceau la un moment sau altul al vieţii lor. Nu reprezenta un pelerinaj (ei ar fi negat cu îndârjire aşa ceva), cât aducerea unui omagiu respectuos, recunoaşterea datoriei sentimentale pe care o aveau faţă de entitatea fondatoare a culturii lor.

De aceea trebuie să vorbesc cu tine, rosti el. Avem o problemă. Vrei, te rog, să convoci un Consens general?

În edenism nu exista o ierarhie, deoarece era o societate mândră de egalitarismul ei; Ruben ar fi putut adresa aceeaşi solicitare oricărui habitat. Dacă personalitatea considera cererea validă, avea s-o înainteze Consensului habitatului, apoi, dacă trecea de votul acela, avea să fie convocat un Consens general, care-i cuprindea pe toţi edeniştii, habitatele şi şoimii-de-vid din sistemul Sol. Însă pentru problema aceasta, Ruben se simţise obligat să-şi adreseze solicitarea direct Edenului, primul habitat.

Relată cele petrecute pe Atlantis, apoi rezumă „testamentul” lui Laton. Când termină, banda de afinitate rămase tăcută pentru câteva momente.

Voi convoca un Consens general, rosti Eden. Glasul mintal al habitatului avea o precizie preocupată, care nu-i era caracteristică. Uşurarea se combină cu un ciudat fior de îngrijorare printre gândurile lui Ruben. Cel puţin povara pe care echipajul lui Oenone o purtase pe durata zborului avea să fie împărtăşită şi diminuată – psihologia fundamentală a edenismului. Dar echivalentul şocului suferit de habitat la revelarea sufletelor ce se întorceau pentru a-i poseda pe vii era tulburător. Eden fusese germinat în anul 2075, fiind astfel cea mai bătrână entitate vie din Confederaţie. Dacă exista ceva care să aibă înţelepciunea necesară pentru a rezista la asemenea ştiri, atunci nu putea fi decât străvechiul habitat.

Neliniştit de răspunsul habitatului şi mustrându-se pentru că se aştepta la minuni, Ruben se lăsă pe spate în cuşeta de acceleraţie şi folosi blisterele senzoriale ale şoimului-de-vid pentru a observa zborul de apropiere. Se aflau deja la douăzeci şi cinci de mii de kilometri de Europa şi descriau o curbă lină în jurul emisferei ei nordice. Mantaua de gheaţă a satelitului scânteia gri-stridie sub razele soarelui îndepărtat care-i lunecau peste suprafaţa netedă, azvârlind ocazional câte un fulger orbitor de oglindire dintr-un crater de impact.

Înapoia satelitului, Jupiter oculta jumătate din univers. Se găseau suficient de aproape pentru ca regiunile polare să fie invizibile, preschimbând planeta într-o barieră plată, simplă, de portocaliu furios şi nori albi. Giganta gazoasă se afla într-una dintre fazele active. Pete imense de uragane se ridicau aidoma unor gheizere prin benzile superioare de nori, formaţii învolburate de tip ciupercă, aducând cu ele o mulţime de contaminări de la nivelurile inferioare. Culorile se luptau ca nişte armate în lungul graniţelor zbuciumate de înflorituri complexe. Fără să învingă niciodată, fără să piardă niciodată. Haosul era prea mare pentru ca vreo configuraţie sau nuanţă specifică să obţină triumful final al stabilităţii. Până şi marile pete, dintre care acum mai dăinuiau doar trei, aveau durate de viaţă măsurabile în milenii. Însă erau inegalabile din punctul de vedere al spectacolului primar. După cinci secole de explorări interstelare, Jupiter rămânea una dintre cele mai mari planete gigantice gazoase catalogate vreodată, onorându-şi titlul antic de Părinte al Zeilor.

La o sută de mii de kilometri de Europa, habitatele formau propria constelaţie unică în jurul stăpânului lor, sorbindu-i energia din magnetosferă, scăldându-se în vânturile furtunoase de particule, ascultând incantaţiile sălbatice ale vocii sale radio şi privind panorama mereu schimbătoare a norilor. N-ar fi putut exista altundeva decât deasupra unor asemenea planete; doar fluxul magnetic tors de gigantele gazoase putea genera nivelurile de energie necesare pentru a susţine viaţa în interiorul carcaselor lor din polip stacojiu-întunecat. Pe orbita lui Jupiter existau patru mii două sute cincizeci de habitate mature, adăpostind o populaţie edenistă de peste nouă miliarde de indivizi. A doua civilizaţie ca mărime din Confederaţie – numeric vorbind; o depăşea doar Pământul, a cărui populaţie era estimată la treizeci şi cinci de miliarde. Însă standardul de civilizaţie, atât în termeni economici, cât şi culturali, era inegalabil. Cetăţenii lui Jupiter nu aveau clase sociale inferioare, nu existau ignoranţă, sărăcie şi nici nemulţumiţi neadaptaţi, cu excepţia Şerpilor, cam unul la un milion, care respingeau edenismul în totalitate.