Peter F. Hamilton Zorii noptii

Indiferent cine ar fi fost, femeia zbieră imediat ce-l văzu.

— E-n regulă, spuse Dariat.

Nu-şi putea auzi nici măcar propria voce peste ţipetele ei disperate.

— Rubra! Unu' din ei este aici! Rubra, ajutor…

— Nu, spuse Dariat, nu sunt aşa ceva. Deşi…

— Rubra! RUBRA!

— Te rog, imploră Dariat.

Cuvintele acelea o reduseră la tăcere.

— N-o să-ţi fac nici un rău, urmă bărbatul. Şi eu fug de ei.

— Hă?

Privirea ei se întoarse iute către uşă.

— Vorbesc serios. Tot Rubra m-a adus aici.

Cuvertura fu rearanjată. Brăţări subţiri din bronz şi argint zornăiră, când femeia se mişcă.

Fiorul îl cuprinse din nou pe Dariat. Era exact acelaşi tip de brăţări pe care le purta Anastasia.

— Eşti din Puntea-stelară?

Ea încuviinţă din cap, cu ochii holbaţi.

N-a fost cea mai bună întrebare, comentă Rubra. Întreab-o cum o cheamă.

Dariat se detestă. Se detestă pentru că ceda, pentru că juca după regulile lui Rubra.

— Cum te cheamă?

— Tatiana, înghiţi femeia un nod. Tatiana Rigel.

Râsetul batjocoritor, triumfător, al lui Rubra îi vibră ţeasta pe dinăuntru. Ai priceput, băiete? Fă cunoştinţă cu surioara mai mică a Anastasiei.

Altă zi, altă conferinţă de presă. Cel puţin tehnologia aceasta nouă progresase dincolo de bliţurile cu magneziu; în epoca din Chicago, Al îi detestase pe fotografi. Nu numai o dată fusese fotografiat, ridicând o mână pentru a se feri de exploziile strălucitoare de lumină; poze pe care ziarele le publicau cu regularitate, deoarece el arăta ca şi cum ar fi încercat să se ascundă, confirmându-şi vinovăţia.

Ţinuse conferinţa de presă în sala de bal a Hiltonului din Monterey, stând la o masă mare, cu spatele la fereastră. Ideea era ca reporterii să vadă formaţia de nave victorioase, care tocmai reveniseră de la Amstadt şi staţionau la cinci kilometri de asteroid. Leroy Octavius spusese că va fi un fundal impresionant pentru anunţarea veştilor spectaculoase.

Atât doar că navele stelare nu se găseau tocmai în coordonatele cuvenite, astfel încât erau vizibile doar atunci când rotaţia le aducea în câmpul vizual; era nevoie ca reporterii se uite în jurul mesei pentru a le vedea. Şi toţi ştiau că Organizaţia cucerise Amstadt şi Kursk, nu era ceva nou, deşi în felul acesta victoria se oficializa.

Spectacol şi impact, acela era unicul scop, aşa încât Al stătea aşezat la masa lungă cu vazele de flori atât de nepotrivite cu restul; Luigi Balsmao de o parte şi doi căpitani de navă de cealaltă parte. Le povesti reporterilor cât de uşor fusese să spargă reţeaua DS a lui Amstadt şi despre dorinţa populaţiei de a accepta Organizaţia ca guvern după ce posedaseră un „număr minim” de persoane-cheie din administraţie. Despre felul în care se schimba economia sistemului stelar.

— Ai utilizat antimateria, Al? întrebă Gus Remar.

De acum un veteran obosit al acestor conferinţe Remar aprecia că ştia ce libertăţi îşi putea asuma. Capone acţiona într-adevăr după un simţ ciudat al onoarei; nu ataca pe nimeni care încerca să-şi tragă ceva pe propria spuză, însă opoziţia făţişă îşi atrăgea dezaprobarea lui imediată.

— Asta-i o întrebare idioată, amice, replică Al păstrându-şi strâmbătura pe chip. De ce vrei să-ntrebi asta? Avem o grămadă de chestii interesante despre felul în care Organizaţia vindecă tot felul de probleme medicale cu care non-posedaţii vin la locotenenţii noştri. Voi, ziariştii, căutaţi întotdeauna numai părţile rele. Parc-aţi avea dracului o adevărată obsesie.

— Antimateria este cea mai mare oroare cunoscută în Confederaţie, Al, şi este normal ca oamenii să fie interesaţi de zvonuri. Unele echipaje de navă spun că au lansat viespi de luptă alimentate cu antimaterie, iar staţiile industriale de aici produc sisteme pentru restricţionarea antimateriei. Voi aveţi o staţie de producţie?

Leroy Octavius, care stătea înapoia lui Al, se aplecă şi-i şopti ceva la ureche. O undă de amuzament reapăru pe chipul împietrit al lui Capone.

— Nu pot nici să confirm, nici să neg că Organizaţia are acces la arme invincibile.

Asta nu-i opri să întrebe din nou şi din nou. Din clipa aceea scăpă din mână conferinţa de presă. Nu mai avu nici o ocazie de a citi materialul pregătit de Leroy despre bonificaţiile medicale şi despre felul în care preveniseră pe Amstadt genul de crize alimentare despre care se anunţase că ar fi afectat alte planete posedate.

Când fu întrebat dacă plănuia altă invazie, Al se mulţumi să mormăie „Aşteptaţi şi o să vedeţi”, apoi ieşi din sală.

— Nu-ţi face griji, zise Leroy când luară un lift pentru a coborî la subsolul hotelului, o să punem embargo pe toată conferinţa.

— Ar trebui să dea dovadă dracu' de ceva respect, mârâi Al. Dacă n-aş fi fost eu, ar fi fost posedaţi şi ar fi zbierat în interiorul propriilor lor capete. Ticăloşii ăştia nu se schimbă niciodată.

— Vrei să le dăm o lecţie mică? întrebă Bemhard Allsop.

— Nu. Asta ar fi o prostie. Unicul motiv pentru care companiile de ştiri ale Confederaţiei ne preiau reportajele este faptul că sunt realizate de non-posedaţi.

Al îl detesta pe Bemhard când încerca să fie dur şi să-şi demonstreze loialitatea. „Ar fi trebuit să-l fi lichidat, devine realmente enervant.”

Lichidarea oamenilor nu mai era însă atât de simplă. Ei aveau să revină în alt corp şi să poarte o râcă mare cât muntele Washington.

La dracu', problemele se revărsau asupra lui!

Uşile liftului se deschiseră în subsolul hotelului, un nivel fără ferestre, ocupat exclusiv de maşinării ambientale, pompe uriaşe şi rezervoare pe care se prelingeau picături de condens. În centru fusese instalat un ring de box, înconjurat de obişnuitele echipamente de antrenament, biciclete staţionare, scăriţe, greutăţi şi saci de box: sala de sport a lui Malone.

Ori de câte ori dorea să se destindă, Al cobora aici. Pe timpul când fusese în Chicago îi plăcuseră sporturile; pe atunci vizionarea meciurilor reprezenta în sine un eveniment căruia îi ducea dorul. Dacă putuse readuce la viaţă Organizaţia, muzica şi dansurile din epoca aceea, de ce n-ar fi putut readuce şi sporturile?

Avram Harwood rulase o verificare a profesiunilor enumerate în fişierele Organizaţiei şi-l descoperise pe Malone, care susţinea că ar fi activat ca antrenor de box profesionist în New York, în anii 1970.

Al intră în zona sălii de sport, urmat de cinci locotenenţi seniori, Avram Harwood şi alţi câţiva plicticoşi ca Bemhard. În subsol era oricum gălăgie, din cauza pompelor care duduiau, iar în sala de sport, cu muzica răsunând şi bărbaţii izbind în sacii de box, trebuia să strigi ca să te faci auzit. Aşa trebuia să fie: mirosul de piele şi sudoare, icniturile, când loviturile sparing-partenerilor îşi nimereau ţinta, răcnetele lui Malone către elevii săi.

— Cum merge? îl întrebă Al pe antrenor.

Malone strânse din umeri şi chipul lui masiv trădă disperare absolută.

— Oamenii din ziua de azi s-au înmuiat, Al. Nu mai vor să se lovească unul pe celălalt; consideră că-i imoral sau aşa ceva. Pe planeta asta n-o să-i găsim nici pe Aii, nici pe Cooper. Am totuşi nişte puşti care au tras tare şi care merg bine. Un deget gros îi indică pe cei doi tineri din ring: Joey şi Gulo ar putea avea calităţile necesare.

Al îi privi pe cei doi boxeri care dansau în ring. Amândoi erau flăcăi înalţi, bine făcuţi, care purtau echipamente de protecţie viu colorate. El ştia suficiente despre elementele de bază ale boxului ca să vadă că se ţineau bine, deşi se concentrau prea mult asupra apărării.

— O să mă uit niţel, îi spuse lui Malone.

— Sigur că da, Al. Fă-te comod. Hei, Gulo, strânge cu stânga, cu stânga, cur băşit! Joey întrevăzu deschiderea din gardă şi trimise o dreaptă zdravănă în faţa lui Gulo. Acesta se repezi să-l prindă în braţe şi amândoi ricoşară din corzi.

— Break, break! strigă arbitrul.

Al îşi trase un taburet şi privi mulţumit.

— Bun, ce program avem azi? Ia bagă, Awy.

Observă că ticurile nervoase ale fostului primar se înrăutăţeau. Iar unele răni tot nu-i dispăruseră, în ciuda a două încercări de vindecare ale locotenenţilor posedaţi. Lui Al nu-i plăcea ca atâtea resentimente şi ostilitate să-i clocotească în apropiere. În acelaşi timp însă Avram Harwood se pricepea la management; înlocuirea lui acum ar fi fost ceva îngrozitor.

— Până acum au sosit cincisprezece delegaţii din exteriorul sistemului, spuse Avram Harwood, şi toţi vor să stea de vorbă cu tine.

— Din exteriorul sistemului, da? Interesul vag al lui Al se deşteptă brusc. Ce vor?

— Practic ajutorul tău, răspunse Avram fără să-şi ascundă nemulţumirea.

Al îi ignoră tonul.

— Pentru ce?

— Toţi sunt din aşezări asteroidale, rosti Patricia Mangano. Primii sosiţi sunt din Toma, care-i în sistemul Kolomna. Problema lor este că asteroidul are o populaţie de numai nouăzeci de mii şi ar avea astfel suficientă putere energistică pentru a-l scoate destul de uşor din universul ăsta. Au înţeles însă că petrecerea restului eternităţii în două caverne biosfere de dimensiuni modeste şi complet dependente de tehnologie nu va fi tocmai distracţia cea mai mare. Mai ales când aproape o treime din posedaţi provin din epoci preindustriale.

— La dracu', asta le-am zis întruna! exclamă Al expansiv. N-are rost să dispară planete întregi, până când nu radem Confederaţia.

Câţiva dintre boxerii care se antrenau se apropiaseră de el. Ca şi cum ar fi simţit creşterea interesului, Joey şi Gulo îşi înteţiră eforturile reciproce de a se scoate din luptă. Îndrumările mitraliate monoton de Malone se intensificară.

— Bun, şi ce legătură are asta cu mine? întrebă Al.

— Cei din Toma vor să-i mute pe toţi în Kolomna.

— Ii-suse!

— Ei doresc să-i ajutăm cu flota noastră. Dacă alegem Kolomna ca următoarea ţintă de invazie, vom primi întreaga lor cooperare atât timp cât o doreşti. Toate staţiile industriale din sistem se vor dedica susţinerii flotei, toate navele stelare capturate vor fi transformate pentru transportul de armament sau trupe şi vor aduce populaţia planetei la ordine, în conformitate cu direcţiile Organizaţiei. Spun că vor să se înroleze ca locotenenţi ai tăi.

Al se simţi încântat; vestea aceea îi schimba toată ziua.

În ring, ambii boxeri asudau din greu. Sânge se prelingea din gura lui Gulo. Ochiul stâng al lui Joey se învineţea. Ovaţii şi fluierături se ridicau dinspre spectatori.

— Riscant, comentă Luigi. Kolomna este planeta natală a Primului-amiral Aleksandrovici. Probabil că nu va privi acţiunea cu ochi buni. În locul lui, eu n-aş face-o. În plus, noi încă abia aranjăm lucrurile pentru Toi-Hoi.

Al se legănă spre spate pe taburet şi materializă o havană deja aprinsă.

— Eu nu-mi fac prea multe griji că amiralul ăla o să se şucărească pe mine, în nici un caz cu ce am pregătit pentru el. Există vreo posibilitate să divizăm flota, să trimitem nişte nave la Kolomna?

— Îmi pare rău, şefu', da' asta face parte din veştile proaste, zise Luigi. Confederaţia ne hărţuieşte rău de tot la Amstadt. Şoimi-de-vid zboară deasupra ambilor poli şi aruncă bombe invizibile peste platformele DS de pe orbită. Stealth – aşa-i zic nenorociţii. În fiecare zi pierdem un căcălău de hardware. Iar populaţia non-posedată opune rezistenţă, ba chiar însemnată. Noii locotenenţi pe care i-am numit trebuie să aplice multă forţă pentru a ne impune autoritatea. Asta le dă un sens de independenţă, aşa că trebuie să folosim platformele DS ca să le băgăm minţile în cap. Atât doar că Confederaţia distruge platformele una câte una, şi-n locul lor trebuie să folosim nave stelare, iar ele sunt la fel de vulnerabile.

— Mă fut în ele, Luigi! izbucni Al. Îmi spui c-o să pierdem?

— Nici vorbă! protestă Luigi indignat. Lansăm propriile noastre patrule deasupra polilor. Îi hărţuim şi noi, Al, dar e nevoie de cinci-şase nave de-ale noastre ca să blocheze un blestemat de şoim-de-vid de-al lor.

— Ne-au împotmolit acolo, spuse Silvano Richmann, şi-n plus pierdem nave la asteroizii colonizaţi de la Amstadt. Şoimii-de-vid atacă pe neaşteptate, lansează o duzină de viespi de luptă şi o şterg înainte ca noi să fi putut face ceva. Genul ăsta de luptă e de tot căcatul, Al, nimic nu mai e pe faţă!

— Flotele moderne sunt construite în jurul conceptului de asalt tactic rapid, explică Leroy. Scopul lor este să provoace distrugeri pe un front larg, astfel ca să te silească să-ţi întinzi defensiva excesiv de mult şi s-o rarefiezi. Ei au adoptat o politică de gherilă ca să încerce să ne uzeze flota.

— Felul de a se lupta al unor laşi de căcat, mârâi Silvano.

— Va fi tot mai rău, avertiză Leroy. După ce au văzut cât de eficient este la Amstadt, vor proceda la fel şi aici. Noua reţea DS a Californiei este la fel de vulnerabilă faţă de minele stealth. Avantajul nostru este că Organizaţia există deja şi funcţionează pe planetă. Nu trebuie s-o aplicăm cu forţa, aşa cum facem pe Amstadt. Cred că săptămâna trecută n-am utilizat decât de zece ori atacurile la sol.

— De douăsprezece ori, îl corectă Emmet. Avem totuşi o capacitate industrială mare pe orbită şi nu mi-ar plăcea să pierd mare parte din ea din cauza atacurilor stealth. Aşezările noastre asteroidale din exteriorul sistemului nu ne alimentează de fapt cu materiile prime cu care ar trebui – pur şi simplu, producţia nu-i pe măsura capacităţii.

— Asta pentru că, în esenţă, avem aceeaşi problemă ca şi delegaţiile din exteriorul sistemului, spuse Leroy.

— Dă-i drumul, făcu Al posac.

Răsucea absent trabucul între degete, cu vârful întunecat îndreptat în jos, totuşi nu-şi desprinsese ochii de la meciul de box. Joey era gârbovit de acum şi se clătina ameţit, pe când sângele de pe faţa lui Gulo îi şiroia pe piept de unde picura pe podeaua ringului. Nu avea să răsune nici un gong; meciul se termina doar prin căderea unuia dintre ei.

— Toţi posedaţii doresc să trăiască pe o planetă, zise Leroy, pentru că asteroizii nu au o bază adecvată de populaţie pentru a susţine veşnic o civilizaţie. Am început să vedem multe nave interorbitale care vin spre Noua Californie de la aşezări. Iar pentru fiecare posedat care a pornit deja, există alţi zece care aşteaptă nava următoare.

— La dracu'! răcni Al. Când găozarii ăia de doi bani o s-ajungă aici, o să-i trimiţi înapoi de unde au venit. Fabricile din asteroizi trebuie să lucreze la putere maximă. Ai auzit?

— O să înştiinţez Comanda DS, spuse Leroy.

— Asigură-te că o să-nţeleagă că eu nu glumesc, în pula mea!

— Aşa o să fac.

Al îşi reaprinse trabucul printr-o privire iritată.

— Mai departe: Luigi, când putem începe cucerirea sistemului Toi-Hoi?

Luigi înălţă din umeri.

— O să fiu deschis cu tine, Al. Graficul nostru iniţial n-arată prea grozav.

— De ce?

— Crezusem că ne vom dubla flota cu navele de la Amstadt, şi aşa s-a-ntâmplat, dar pe de altă parte avem nevoie de multe nave pentru a menţine ordinea acolo, iar echipaje demne de încredere sunt greu de găsit. Apoi Kursk… Am greşit cu planeta aia, Al, nu merită nici măcar un scuipat. Ţărănoii ăia de fermieri neciopliţi nu vor pur şi simplu să cedeze.

— Mickey este chiar acum acolo, rosti Silvano. Încearcă să organizeze o ofensivă care să-i strivească, însă nu-i uşor. Afurisiţii s-au refugiat în zonele rurale. Se ascund în copaci şi prin peşteri, într-o grămadă de locuri unde nu-i pot detecta senzorii sateliţilor. Iar Confederaţia ne-o trage la greu cu armele alea stealth, ca şi cum Amstadt n-ar fi fost decât repriza de-ncălzire. Zilnic pierdem trei-patru nave.

— Cred că Luigi a avut dreptate când a spus c-am făcut o greşeală invadând Kursk, interveni Emmet. Ne costă enorm şi beneficiile simt zero. Eu propun să retragem flota şi să-i lăsăm pe posedaţii de la sol s-aibă grijă de planetă în ritmul lor.

— Asta va-nsemna că Organizaţia nu va avea nici o influenţă acolo, zise Patricia. După ce vor fi toţi posedaţi, o vor scoate din universul ăsta.

— Singurul lucru bun pe care ni l-a adus a fost propaganda, spuse Leroy. Nu mai putem acţiona exclusiv în direcţia asta. Emmet are dreptate. Nu cred că ar trebui să ne orientăm spre planete aflate sub etapa IV; ca minimă cerinţă, ne trebuie una care să ne poată înlocui pierderile.

— Asta mi se pare o propunere solidă, încuviinţă Al. Nu-mi place s-o pierd pe Kursk, dar din prezentarea voastră nu văd c-aş avea cine ştie ce posibilităţi de alegere. Luigi, recheamă-l pe Mickey şi spune-i să ia toate navele şi cât de mulţi dintre soldaţii noştri este posibil. Vreau s-atac Toi-Hoi imediat ce le puteţi reechipa. Altfel oamenii vor gândi că ne-am împotmolit şi nimic nu-i mai important decât să menţinem ritmul.

— Aşa-i, şefu'. Aş vrea să-l trimit pe Cameron Leung ca mesager, dacă nu-l foloseşti. Va fi modul cel mai rapid, ne-ar mai reduce din pierderi.

— Sigur că da, nici o problemă. Trimite-l pronto. Al suflă un colac de fum spre tavanul îndepărtat: Altceva?

Leroy şi Emmet schimbară priviri resemnate.

— Se fac multe şmecherii financiare, rosti Emmet. Bănuiesc că i-ai putea spune „falsificare”.

— Ii-suse, crezusem că voi, savanţii rachetelor, aţi rezolvat deja chestia asta!

— Ai zis c-o să fie perfect sigură, rânji diabolic Silvano.

— Aşa ar fi trebuit, încuviinţă Emmet. O cauză este modul de implementare. Soldaţii noştri nu sunt complet oneşti în privinţa duratei pe care posedaţii o dedică restituirii datoriilor lor energistice. Oamenii au început să se plângă. Pe planetă se acumulează multă agitaţie, Al. Va trebui să le subliniezi locotenenţilor cât de importantă este respectarea regulilor.

Economia pe care am înjghebat-o este deja destul de şubredă fără a mai suferi şi de criza asta de încredere. Dacă eşuează, vom pierde controlul şi planeta o va lua razna, cum a făcut Kursk. Nu poţi folosi platformele DS pentru a-i rade pe toţi care nu-s de acord cu noi; trebuie să fim subtili în privinţa felului în care să ţinem la respect majoritatea.

— Bine, bine, flutură Al din mână iritat de tonul dăscălitor al lui Emmet.

— Bazându-mă pe ce am văzut până acum, nu sunt sigur că o populaţie de posedaţi neorganizată ar fi în stare măcar să se hrănească. În mod cert oraşele vor trebui abandonate imediat ce colapsează infrastructura de aprovizionare. Pentru susţinerea unui oraş ca San Angeles, trebuie să cultivi suprafeţe întinse.

— Vrei să termini cu căcaturile astea? Am înţeles în pula mea, da? Vreau să ştiu doar atât – ce intenţionaţi să faceţi în privinţa asta?

— A sosit timpul să te-ntâlneşti din nou cu locotenenţii de la sol, Al, zise Leroy. Putem bate şaua pe întoarcerea flotei, să le arătăm cât de uniţi suntem aici, sus, cum ei n-ar fi nimic fără noi… Să-i facem să se alinieze.

— Iisuse Hristoase, alt turneu de căcat! Abia m-am întors!

— Al, rosti Leroy pe un ton degajat, tu conduci două sisteme stelare. Unele chestii trebuie făcute cu orice preţ.

Al se strâmbă. Managerul cel gras avea dreptate, ca-ntotdeauna fir-ar al naibii! Ăsta nu era un joc la care să se întoarcă doar atunci când avea chef, fiindcă diferea mult faţă de ce fusese înainte. Pentru ca să avanseze în Chicago, el suise pe spinările celor din structura de putere; acum el însuşi era structura respectivă. În clipa aceea înţelese finalmente responsabilitatea şi enormitatea a ceea ce crease.

Dacă Organizaţia se prăbuşea, milioane de oameni – vii şi înviaţi – aveau să cadă alături de el, cu speranţele zdrobite de bolovanii intransigenţei lui egoiste. Alcatraz fusese rezultatul ultimului său contact cu hybrisul. Alcatraz ar fi fost beatitudine prin comparaţie cu suferinţele focalizate asupra lui, dacă s-ar fi prăbuşit din nou.

Meciul de box care se târa spre final nu mai reprezenta acum centrul atenţiei; majoritatea posedaţilor din sala de sport îl priveau cu expresii nesigure pe Capone. Puteau să-i vadă zăpăceala şi oroarea din minte. Leroy şi Avram aşteptau, derutaţi de tăcerea bruscă, tulburătoare.

— Sigur că da, Leroy, spuse Al pe un ton subjugat. Ştiu ce conduc. Şi nu m-a speriat niciodată să fac ceea ce trebuie făcut. Nu uita asta! Aşa că pune la puna turneul ăla. Ai înţeles?

— Da, domnule.

— Este o schimbare-n pula mea. Gata, băieţi, ştiţi toţi ce aveţi de făcut. Treceţi la treabă!

Gulo lansă o lovitură finală în stomacul lui Joey, care-l împletici pe acesta spre înapoi, după care colapsă într-un colţ. Malone sări peste corzi ca să-l examineze pe bărbatul căzut. Gulo rămase lângă ei, nesigur ce să facă în continuare. Sângele îi picura de pe bărbie.

— Gata, puştiule, zise Malone. Ajunge pentru azi. Al îşi azvârli cât colo trabucul şi se apropie de corzi.

Îi făcu semn lui Gulo să se apropie.

— Te-ai descurcat al naibii de bine, băiete. De cât timp te antrenezi?

Gulo scoase din gură proteza dentară însângerată.

— De nouă zile, domnule Capone, bolborosi el. Stropi minusculi de sânge împroşcară sacoul lui Al, când tânărul horcăi chinuitor.

Al îi prinse capul cu o mână şi-l răsuci într-o parte şi-n cealaltă, examinând vânătăile şi tăieturile din interiorul căştii de antrenament. Se concentra intens şi simţi un fior rece care-i străbătu braţul, până ajunse la faţa boxerului prin intermediul vârfurilor degetelor sale. Sângerarea încetă şi vânătăile tumefiate se dezumflară niţel.

— O să te descurci bine, decise Al.

Jezzibella stătea tolănită pe patul circular. Un holoecran mural îi arăta o imagine din sala de sport transmisă de un senzor din plafonul înalt. Emmet, Luigi şi Leroy erau strânşi laolaltă şi discutau în tonuri sumbre; murmurele lor amplificate umpleau dormitorul.

— Ai avut o zi grea la birou, iubitule? întrebă femeia. Era o personalitate dură, care adăpostea o inimă plină de iubire. Faţa îi era foarte serioasă, iar trăsăturile fine erau uşor îmbujorate. O tunsoare bob mai lungă îi încadra obrajii.

— Ai văzut, răspunse bărbatul.

— Da.

Îşi descolăci picioarele şi se sculă, luptându-se cu ţesătura halatului lung, alb şi mătăsos. Nu avea cordon şi era deschis până în talie, îngăduind să se întrevadă abdomenul plat şi ombilicul proeminent.

— Vino-ncoace, scumpule. Întinde-te.

— Cea mai bună propunere pe care am primit-o toată ziua.

Al se simţea deranjat de propria-i lipsă de entuziasm.

— Nu mă gândeam la chestia aia; acum trebuie să te relaxezi.

Bărbatul mormăi dezaprobator, dar făcu aşa cum i se spusese. După ce se întinse pe spate, încrucişă palmele la ceafă şi se încruntă către tavan.

— O nebunie! Dintre toţi oamenii, eu ar fi trebuit să fi ştiut primul ce-o să se-ntâmple cu banii. Toţi dau la spate şi toţi ciugulesc. Ce m-a făcut să cred că soldaţii mei vor fi drepţi şi cinstiţi?

Jezzibella îşi puse tălpile de o parte şi cealaltă a şoldurilor lui, apoi se aşeză. Ţesătura halatului trebuie să fi avut o încărcătură de electricitate statică a dracului de mare, reflectă Al, pentru că nu exista alt motiv pentru care să se lipească de pielea ei în toate zonele strategice. Degetele femeii i se afundară în baza gâtului şi cele mari apăsară adânc.

— Hei, ce-i asta?

— Încerc să te fac să te relaxezi, ai uitat? Eşti groaznic de-ncordat.

Degetele i se mişcau în cercuri acum, aproape cântând pe corzile lui musculare încinse.

— E bine, încuviinţă el.

— Ca să fie perfect, ar fi trebuit să fi folosit nişte uleiuri aromate.

— Vrei să-ncerc să imaginez aşa ceva?

Nu era foarte sigur că putea materializa mirosuri, la fel de bine pe cât o făcea cu formele.

— Nu. Improvizaţia poate fi amuzantă, fiindcă niciodată nu ştii ce descoperi. Întoarce-te şi scoate-ţi cămaşa.

Al se întoarse, căscând sonor. Îşi rezemă bărbia pe dosul palmelor, în timp ce Jezzibella începu să-şi plimbe vârfurile degetelor în lungul şirei spinării sale.

— Nu ştiu ce urăsc mai mult, spuse bărbatul. Retragerea de la Kursk, ori recunoaşterea că grăsanul ăla căcăcios de Leroy a avut dreptate?

— Kursk a fost o retragere strategică.

— Fuga rămâne fugă, păpuşă. Nu contează cum o împopoţonezi.