Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Ai face-o, nu-i aşa? întrebă Prager.

— Iisuse, ba bine că nu! După câte am suferit în urmărirea lui Mzu, va fi o plăcere să termin totul aşa cum se cuvine.

— Poate că de vină este semnalul foarte prost pe care-l receptez, dar pari foarte tânăr, căpitane Calvert.

— Comparativ cu majoritatea căpitanilor de nave stelare, probabil că sunt. În acelaşi timp, sunt şi unica opţiune pe care o ai. Fie mori, fie vii cu mine.

— Kyle, îl imploră Alkad, în numele Mariei!

— Perfect. Căpitane Calvert, poţi să faci joncţiunea cu Beezling şi să-mi preiei echipajul. După aceea Beezling va fi sabordată cu Alchimistul la bord.

Joshua auzi deodată pe cineva de pe punte expirând profund.

— Mulţumesc, căpitane.

— Hristoase, ce mai încăpăţânat nerecunoscător! se lamentă Liol. Asigură-te că-i percepi un onorariu zdravăn pentru salvare, Josh.

— Se pare că ăsta-i răspunsul final la întrebarea care ne frământa, chicoti Ashly. E clar că eşti un Calvert, Liol.

Beezling era într-o stare jalnică şi realitatea aceea deveni tot mai evidentă în decursul apropierii finale a lui Lady Mac, când se ridicară înapoia navei de pe o orbită mai joasă. Ambele nave se aflau acum adânc în interiorul penumbrei, deşi gigantica seceră alb-portocalie dinaintea căreia fugeau continua să reverse peste ei o strălucire coronală superbă. Era suficient pentru ca senzorii vizuali ai lui Lady Mac să ofere o imagine detaliată, deşi mai aveau încă zece kilometri până acolo.

Aproape toate plăcile de pe sfertul inferior al fuzelajului navei de război lipseau şi în jurul tuburilor de propulsie mai rămăsese acum doar o configuraţie simplă de petale argintii. Structura hexagonală de rezistenţă se vedea limpede, dezvăluind segmente negre şi de crom mătuit de maşini. Unele unităţi proveneau în mod evident din altă parte, ridicându-se prin centrul hexagoanelor în care fuseseră inserate în grabă pentru a suplimenta sau spori componentele originale. De la partea mediană spre bot, fuzelajul era relativ intact. Rămăsese foarte puţină spumă protectoare, doar câteva petice de solzi negri ca de zgură. Cicatricele argintii lungi ce brăzdau siliciul monolegat, închis la culoare, relatau poveşti de multiple impacturi de particule. Sute de cratere mici se zăreau acolo unde generatoarele pentru legături moleculare ale fuzelajului suferiseră supraîncărcări localizate, ca şi găuri ale căror vapori şi şrapnele fuseseră absorbite de modulele sau rezervoarele aflate imediat dedesubt. Nu supravieţuise niciuna dintre bateriile delicate de senzori. Doar două panouri de termopurjare erau extinse şi serios deteriorate; dintr-unul lipsea o bucată mare, părând ca şi cum ar fi fost realmente muşcat.

— Detectez o emisie magnetică puternică, rosti Beaulieu pe când străbăteau ultimul kilometru, însă activitatea termică şi cea electrică sunt minime. Cu excepţia unui generator de fuziune auxiliar şi a trei incinte delimitatoare, Beezling este practic inertă.

— Nu se înregistrează nici activităţi de propulsie, anunţă Liol. A început deja să se rotească – perioada este de opt minute şi nouăsprezece secunde.

Joshua verifică întoarcerea radar şi calculă un vector în jurul navei vechi şi avariate, astfel încât să poată ajunge la ecluza ei.

— Pot să andochez şi să vă stabilizez, îi dataviză căpitanului Prager.

— N-ar avea rost, răspunse Prager. Ecluza pneumatică ne-a fost perforată de impacturile particulelor şi oricum mă îndoiesc că elementele de fixare ar mai funcţiona. Dacă păstrezi pur şi simplu poziţia, ne vom transborda în costume spaţiale.

— Am înţeles.

— Căpitane, spuse Beaulieu, două propulsii cu fuziune. Sunt pe vector de interceptare.

— Iisuse!

Joshua accesă senzorii. Jumătate din imagine era un ocean spectral de culoarea caisei, iluminat de aurorele boreale de dimensiuni planetare ce pluteau senin deasupra lui. Cerul nopţii care se arcuia peste toate era un planetariu perfect, un dom de stele pe care nu se mişcau decât lunile micuţe ce goneau pe orbitele lor stabile. Pictograme roşii încadrau două dintre stelele cele mai strălucitoare, aflate imediat în exteriorul eclipticii. Când Joshua comută pe infraroşu, stelele acelea deveniră sclipitoare. Linii vectoriale purpurii înmuguriră din ele, proiectându-şi traiectoriile către Lady Mac.

— Distanţa aproximativ două sute de mii de kilometri, spuse Beaulieu şi glasul ei sintetizat sună complet nepăsător. Cred că pot confirma amprentele propulsiilor: vechile noastre prietene Urschel şi Raimo. Ambele evacuări de plasmă prezintă instabilităţi similare. Dacă nu sunt ele însele defecte, atunci cu certitudine la bord se găsesc posedaţi.

— Păi, cine alţii? mormăi Ashly nemulţumit.

Alkad privi în jur cu disperare, încercând să stabilească un contact vizual cu echipajul. Toţi se uitau la Joshua, care zăcea întins pe cuşetă, cu ochii închişi şi fruntea încreţită în cute paralele perfect distincte, în vreme ce se încrunta concentrat.

— Ce mai aştepţi? întrebă ea. Ia supravieţuitorii la bord şi fugi! Navele acelea sunt prea departe ca să ne ameninţe.

Sarha gesticulă nervos din braţ.

— Deocamdată sunt departe, rosti ea cu glas scăzut, dar asta nu va mai dura mult. Iar noi suntem prea aproape de giganta gazoasă ca să efectuăm un salt. Ne-ar trebui o distanţă suplimentară de o sută treizeci de mii de kilometri. Cu alte cuvinte, să fim acolo sus, unde sunt exact navele alea. Ceea ce-nseamnă că nu putem accelera drept în sus, pentru că am intra drept în ele.

— Şi… ce facem atunci?

Sarha arătă cu degetul spre Joshua.

— O să ne spună el. Dacă există vreun vector de ieşire de aici, Joshua îl va găsi.

Alkad fu surprinsă de respectul evident al femeii, de obicei uşor iritabilă. Pe de altă parte însă, tot echipajul îşi privea căpitanul cu genul de speranţă mută care îi înconjura de obicei pe sfinţi. Atmosfera avu asupra lui Alkad un efect neaşteptat de stinghereală.

Ochii lui Joshua se deschiseră brusc.

— Avem o problemă, anunţă el sumbru. Altitudinea lor le oferă un prea mare avantaj tactic. Nu pot găsi un vector. Colţul gurii îi coborî, săpând o gropiţă de regret. De data asta nu mai există nici măcar un puna Lagrange convenabil. Şi oricum n-aş risca o manevră de genul acela, în nici un caz aşa aproape de o gigantă gazoasă atât de mare.

— Foloseşte efectul de praştie, zise Liol. Plonjează direct spre giganta gazoasă şi efectuează saltul de cealaltă parte a ei.

— Asta înseamnă parcurgerea unei distanţe de peste trei sute de mii de kilometri. Lady Mac poate accelera mai puternic decât navele Organizaţiei, dar nu uita că ele au viespi de luptă cu antimaterie. Noi nu vom ajunge niciodată la patruzeci şi cinci ge.

— Hristoase!

— Beaulieu, trimite-le un fascicul de comunicaţii, spuse Joshua. Dacă ne răspund, întreabă-le ce doresc. Ştim prea bine răspunsul, dar aş dori măcar să aud confirmarea.

— Da, căpitane.

— Dr. Mzu, ce zici dacă am trage cu Alchimistul în ele?

— Nu poţi, răspunse simplu femeia.

— Iisuse, nu-i momentul să fim principiali. Nu-nţelegi? N-avem altă cale de scăpare. Niciuna! Arma aia este unicul avantaj care ne-a mai rămas. Dacă nu-i distrugem, vor pune mâna pe tine şi pe Peter.

— Căpitane, aici nu-i vorba despre principii. Lansarea Alchimistului împotriva unor nave stelare este o imposibilitate fizică.

— Iisuse!

Nu putea crede aşa ceva, totuşi Alkad părea destul de speriată. Intuiţia îl convinse că-i spunea adevărul. Programul de navigaţie continua să producă vectori de zbor. Calcule de forţă brută, care testau toate probabilităţile imaginabile pentru a găsi una care le-ar fi îngăduit să scape. Traiectoriile pâlpâiau, apărând şi dispărând cu viteză subliminală, fulgere purpurii miniaturale ce-i trosneau în interiorul capului. „Adaugă manevre imprevizibile, efecte de praştie pe lângă sateliţi, puncte Lagrange… Roagă-te!” Zadarnic. Fregatele Organizaţiei îi dejucaseră toate planurile. Unica lui speranţă fusese Alchimistul, o superarmă de distrugere, o bombă nucleară pentru a nimici două furnici.

„Am ajuns atât de aproape, încât pot să văd realmente nava în care se află. Nu pot să pierd acum, nu cu miza asta!”

— Dr. Mzu, vreau să ştiu exact ce face Alchimistul tău şi cum o face. Pocni din degete spre Monica şi Samuel: Voi rămâne în Seninătate dacă vom supravieţui azi, dar trebuie să ştiu!

— Dumnezeule, Calvert, spuse Monica, voi sta şi eu cu tine dacă asta-i necesar, numai scoate-ne de aici!

— Joshua, n-o poţi face, rosti Sarha.

— Dă-mi o alternativă. Capătă votul lui Liol. El va fi căpitan atunci.

— Eu sunt membru de echipaj, Josh. Asta-i nava ta.

— Abia acum mi-o spui… Datavizează fişierul, dr. Mzu. Imediat, te rog!

Informaţiile îi umplură mintea odată cu sosirea fişierelor. Fundamente teoretice, aplicare practică, construcţie, lansare, parametri operaţionali. Toate impecabil indexate cu referinţe încrucişate utile. Planurile uciderii unei stele; ba chiar, cu dezvoltare suficientă, a unei galaxii întregi, ba chiar… Joshua reveni instantaneu la aspectele operaţionale. Introduse câteva cifre în ecuaţiile simple şi reci ale lui Mzu.

— Iisuse, deci n-a fost doar un zvon! Eşti realmente periculoasă, nu-i aşa, dr. Mzu?

— Poţi face ceva? întrebă Monica.

Abia se abţinuse să nu urle la el, să-l smulgă din complezenţa aceea care o scotea din minţi.

Joshua îi făcu cu ochiul.

— Bineînţeles. Uite cum stă treaba, am avut necazuri în complexul fierbergului, fiindcă ăla nu era teritoriul meu. Pe când ăsta este. În spaţiu, noi învingem.

— Vorbeşte serios? se întoarse Monica spre ceilalţi de pe punte.

— Oh, da, încuviinţă Sarha. Dacă cineva este ostil faţă de Lady Mac, se sfarmă pur şi simplu de ego-ul lui.

High York era greu de interpretat de Louisa. Pe toată durata fazei de apropiere a navei, coloana AV din salonul Jamranei îşi trimise imaginea prin nervul optic al fetei. Nu exista nici o culoare, spaţiul era atât de negru, încât ea nu putea zări nici măcar stelele. Asteroidul diferea de cilindrul dăltuit al lui Phobos, fiind o bucată neregulată, cenuşie, pe care senzorii navei nu păreau în stare s-o focalizeze ca lumea. Artefacte mecanice răsăreau sub toate unghiurile din suprafaţa presărată cu cratere de impact, deşi Louise nu putea fi sigură dacă aprecia corect scara de mărime. În caz afirmativ, depăşeau cele mai mari vapoare care navigaseră vreodată pe oceanele Norfolkului.

Fletcher se afla în acelaşi salon şi din puţinele comentarii pe care le făcea, era clar că înţelegea din imaginea aceea încă şi mai puţin decât Louise.

Genevieve era, desigur, în cabina ei şi se juca pe blocul procesor. Găsise o pereche de suflet într-unul dintre verişorii mai mici ai lui Pieri şi amândoi se închideau ore în şir pentru a lupta cu batalioanele de Jachete-verzi din Trafalgar, ori pentru a face puzzle-uri de topologie cvadridimensională. Louise nu era pe deplin încântată de noul hobby al surorii ei, dar pe de altă parte era mulţumită că scăpase de sarcina de a o distra pe durata călătoriei.

Spaţioportul discoidal al lui High York traversă imaginea AV, eclipsând asteroidul. Un ţiuit ascuţit vibră prin pereţii salonului şi Jamrana pluti spre înainte. Nu se zărea totuşi nici urmă de Pământ, iar Louise abia aşteptase imaginea aceea. Era sigură că Pieri i-ar fi aliniat un senzor spre planetă, dacă i-ar fi cerut-o, dar în clipele acestea toată familia Bushay era implicată în procedura de andocare.

Tânăra îi ceru blocului procesor o actualizare a apropierii lor şi studie afişarea care-i apăru pe ecran în timp ce accesa calculatorul de zbor al navei.

— Patru minute până la andocare, rosti ea.

Asta presupunând că interpretase corect tabelele de cifre şi liniile colorate.

Petrecuse o parte mare a călătoriei lucrând cu programele de îndrumare ale blocului, până izbutise să se descurce cu modurile sale de operare esenţiale şi cu display-ul. Nu trebuia să ceară ajutorul nimănui pentru gestionarea pachetelor nanonice medicale şi putea monitoriza continuu sănătatea fătului, ceea ce-i conferea o senzaţie de bine. Mare parte din viaţa în Confederaţie se învârtea în jurul utilizării curente a electronicelor.

— De ce eşti atât de tulburată, lady Louise? întrebă Fletcher. Voiajul nostru ia sfârşit. Prin mila Domnului, am triumfat o dată în plus în faţa împrejurărilor celor mai potrivnice. Am revenit pe bunul Pământ, leagănul omenirii. Deşi mă tem de ceea ce mă aşteaptă, nu pot să nu mă veselesc înaintea ajungerii noastre acasă.

— Nu sunt tulburată, protestă ea neconvingător.

— Haide, lady…

— Bine. Uite care-i treaba, nu-i vorba despre sosirea aici, pentru că sunt realmente încântată că am reuşit. Bănuiesc că-i o prostie din partea mea, dar mă simt liniştită că am ajuns pe Pământ. Este o planetă veche şi foarte puternică, iar dacă oamenii vor fi în siguranţă undeva, locul acela nu poate fi decât Pământul. În acelaşi timp însă, asta e şi problema. Mă tulbură ceva ce a zis Endron despre Pământ.

— Ştii bine că dacă te pot ajuta, o voi face.

— Nu. Nu-i ceva cu care să mă poţi ajuta. Ăsta-i necazul! Endron mi-a spus că nu vom putea trece prin spaţioportul High York, pentru că acolo vor fi inspecţii şi examinări foarte, foarte stricte. Nu va semăna nici pe de parte cu sosirea la Phobos. Şi tot ce am auzit de la Pieri îi confirmă spusele. Îmi pare rău, Fletcher, nu cred că vom reuşi… realmente nu cred.

— Totuşi, trebuie să reuşim, răspunse el încet. Mişelul acela de Dexter nu poate să învingă. Dacă aşa se va cuvine, mă voi preda şi-i voi înştiinţa pe conducătorii Pământului.

— Nu, nu, Fletcher, nu poţi face asta! Nu vreau să fii rănit.

— Încă ai îndoieli în privinţa mea, lady Louise. Iţi zăresc inima plângând de durere şi asta este un izvor de suferinţă pentru mine.

— Nu mă îndoiesc de tine, Fletcher. Atât doar că… Dacă noi nu putem trece, nici Quinn Dexter nu va putea. Asta ar însemna că întreaga noastră călătorie a fost în zadar. Urăsc ideea asta.

— Dexter este mai puternic decât mine, lady. Păstrez destul de limpede amintirea aceea amară. De asemenea, este mai şiret şi mai nemilos. Dacă în platoşa bravilor stăpâni ai porturilor Pământului nu există decât o singură ştirbitură, el o va găsi.

— Cerurilor, sper să nu fie aşa! Quinn Dexter în libertate pe Pământ este o idee prea oribilă!

— Da, lady Louise.

Degetele lui le strânseră pe ale fetei pentru a-şi sublinia hotărârea – ceva ce făcea arar, întrucât se ferea de contactul fizic cu oamenii. Era aproape ca şi cum s-ar fi temut să nu se contamineze.

— De aceea trebuie să-mi juri că, dacă mă voi poticni în misiunea mea, vei prelua torţa şi vei merge mai departe. Întreaga lume trebuie avertizată asupra intenţiilor diabolice ale lui Quinn Dexter. Şi dacă este posibil, trebuie de asemenea s-o cauţi pe această Banneth, despre care vorbeşte cu atâta duşmănie. Înştiinţeaz-o despre prezenţa lui, subliniază pericolul cu care se va confrunta.

— Voi încerca, Fletcher, realmente voi încerca. Îţi promit.

Fletcher era pregătit să-şi sacrifice noua viaţă şi sănătatea mintală eternă pentru a-i salva pe alţii. Prin comparaţie, propriul ei ţel de a ajunge la Joshua părea meschin şi egoist.

— Ai grijă când debarcăm, îi reaminti ea.

— Lady Louise, îmi pun încrederea în bunul Dumnezeu. Iar dacă mă vor prinde…

— Nu te vor prinde!

— Oh, oare cine îmbrăţişează acum o bravură firavă? Din câte îmi amintesc, tu ai fost cea care m-a vestit despre ce se ascunde lângă drumul care se întinde în faţă.

— Ştiu…

— Iartă-mă, lady. Văd că, o dată în plus, cumpănirea mea lasă de dorit.

— Nu-ţi face griji în privinţa mea, Fletcher. Nu pe mine mă vor pune în tau-zero.

— Da, lady, mărturisesc că posibilitatea aceea mă înfioară. În inima mea ştiu că nu voi dăinui mult în asemenea temniţă neagră.

— Te voi scoate eu, făgădui fata. Dacă te vor pune în tau-zero, voi decupla modulul sau voi face eu ceva. Pot angaja avocaţi. Se bătu cu palma peste buzunarul de la piept al uniformei-combinezon, pipăind conturul discului de credit Banca Joviană: Am bani.

— Să nădăjduim că se vor dovedi îndestulători, lady Louise.

Ea îi aruncă un surâs despre care spera că era strălucitor, anunţând că totul era pus la punct. Viaţa mergea înainte.

Jamrana vibră, dislocând din locurile lor mărunţişuri şi obiecte uşoare. Prin puţul scării centrale răsunară zăngănituri, când elementele de andocare ale spaţioportului se fixară.

— Ciudat, rosti Louise.

Afişajul de pe ecranul blocului suferea o schimbare drastică.

— S-a întâmplat ceva, lady?

— Nu cred. Doar e ciudat, asta-i tot. Dacă am citit corect aici, căpitanul a cedat spaţioportului accesul total la calculatorul de zbor. Se rulează nişte programe de diagnoză comprehensive, care-i verifică pe toţi cei de la bord.

— Este ceva rău?

— Nu sunt sigură.

Louise se încordă şi privi în jur, sfioasă. Îşi drese vocea.

— Accesează de asemenea şi videocamerele din interior. Ne privesc.

— Aha.

— Haide, Fletcher. Acum trebuie să ne pregătim de plecare.

— Da, doamnă, sigur că da.

Reintrase fără să clipească în rolul unui servitor de pe domeniu. Louise speră că videocamerele nu aveau să-i sesizeze surâsul furiş când se împinse cu vârfurile picioarelor în punte.

Cabina Genevievei era plină de cuburi de lumină de câte zece centimetri, fiecare de altă culoare. În ele erau întemniţate creaturi mici, ca şi cum ar fi fost cuşti din sticlă colorată. Proiecţia încremeni când Louise activă uşa, iar melodia rock a fundalului sonor se stinse.

— Gen! Ar fi trebuit să fi-mpachetat bagajele. Am ajuns, ştii bine!

Surioara o privi cu ochi obosiţi şi injectaţi prin păienjenişul transparent.

— Tocmai am dezarmat opt războinici trogolois ai contra-programului. Până acum n-am mai ajuns atât de departe.

— Bravo ţie! Acum strânge-ţi lucrurile, pentru că te poţi juca şi mai târziu. Plecăm!

Chipul Genevievei se întunecă deodată în rebeliune bosumflată.

— Nu-i corect! întotdeauna trebuie să plecăm din locuri interesante, imediat ce am sosit.

— Pentru că noi călătorim, prostuţo. Peste două săptămâni vom ajunge la Seninătate, iar atunci n-ai decât să-ţi faci rădăcini şi din punctul meu de vedere să-ţi iasă frunze şi prin urechi.

— De ce nu putem rămâne în navă? Posedaţii nu pot intra, dacă noi zburăm pe deasupra.

— Fiindcă nu putem zbura pe deasupra la infinit.

— Nu-nţeleg…

— Gen, fă aşa cum ţi-am spus! închide jocul şi strânge-ţi bagajele. Imediat!

— Tu nu eşti mama.

Louise o fulgeră cu privirea. Masca de încăpăţânare a Genevievei colapsă şi fata începu să plângă în hohote.

— Of, Gen…

Louise străbătu iute spaţiul îngust şi o prinse în braţe. Comandă blocului procesor să decupleze şi cărămizile sclipitoare pâlpâiră, se transformară în picături de rouă scânteietoare, apoi dispărură complet.

— Vreau acasă! hohoti Genevieve. Acasă la Cricklade, nu în Seninătate!

— Îmi pare rău, vorbi Louise încetişor alinând-o. Nu prea m-am ocupat de tine în călătoria asta, nu-i aşa?

— Tu ai destule lucruri pentru care să-ţi faci griji.

— Când ai dormit ultima dată?

— Azi-noapte.

— Hmmm…

Louise puse un deget sub bărbia surorii sale şi-i ridică faţa, studiindu-i liniile întunecate de sub ochi.

— Nu prea pot dormi în imponderabilitate, mărturisi Genevieve. Mă gândesc întruna că o să cad şi mi se-nfundă gâtul. E groaznic!

— O să tragem la un hotel din High York care să fie la nivelul de sol al biosferei. Atunci vom putea dormi amândouă într-un pat adevărat. Ce zici?

— Da, aşa-i bine.

— Aşa te vreau. Ia imaginează-ţi dacă ne-ar putea vedea acum doamna Charisworth. Două fiice nemăritate ale unui latifundiar, care călătoresc fără bone şi sunt pe punctul de a vizita Pământul cu arcologiile lui decadente.

Genevieve încercă să surâdă.

— Ar lua foc.

— Să ştii tu!

— Louise, cum o să duc blocul ăsta înapoi acasă? Zău că nu mai vreau să renunţ la el.

Louise răsuci în mâini unitatea subţire şi nevinovată.

— Am scăpat de posedaţi şi am zburat prin jumătate de galaxie, nu-i aşa? Doar nu crezi că introducerea prin contrabandă a obiectului ăstuia pe Cricklade ar fi o problemă pentru unele ca noi, da?

— Nu, nu. Lui Genevieve îi reveni brusc moralul: Toate vor fi moarte de invidie când o să ne-ntoarcem. Abia aştept să-i văd faţa Janei Walker, când o să-i spun c-am fost pe Pământ. Ea bate câmpii mereu despre cât de exotice sunt vacanţele familiei ei pe Insula Melton.

Louise îşi sărută sora pe frunte şi o îmbrăţişă cu căldură.

— Haide, împachetează. În cinci minute ne-ntâlnim la ecluză.

Mai rămăsese un ultim moment stânjenitor. Toată familia Bushay se strânsese la ecluza din vârful secţiunii de susţinere biotică pentru a-şi lua rămas-bun. Pieri era sfâşiat între disperare şi necesitatea de a se controla în faţa părinţilor şi a grupului mare de fraţi şi surori. Izbuti un sărut platonic pe obrazul Louisei, lipindu-se de ea mai mult decât ar fi fost necesar.

— Mai putem face un tur împreună? mormăi el.

— Aşa sper, îi zâmbi fata. Să vedem cât de mult voi rămâne aici, nu?

El încuviinţă, îmbujorându-se puternic.

Louise porni înainte prin tubul ecluzei, cu geanta de zbor prinsă în spate aidoma unei raniţe. Un bărbat plutea imediat dincolo de trapa din capătul opus, îmbrăcat într-o tunică smarald-deschis, cu litere albe în partea de sus a mânecii. Îi surâse politicos.

— Sunteţi grupul Kavanagh?

— Da, răspunse Louise.

— Excelent! Numele meu este Brent Roi, de la vama High York. Mă tem că va trebui să trecem prin câteva formalităţi. De când a început carantina, încă n-am avut vizitatori din exteriorul sistemului şi asta înseamnă că oamenii mei se-nvârt de colo-colo toată ziua, neavând ce face. Acum o lună aţi fi putut trece fluierând pe aici şi nici măcar nu v-am fi băgat în seamă. Zâmbi larg spre Genevieve: Măi, măi, da' ce geantă mare ai tu acolo! Sper că n-ai nimic de contrabandă, nu-i aşa?

— Nu!

El îi făcu cu ochiul.

— Aşa te vreau. Pe aici, vă rog.

Porni pe coridor, agăţându-se succesiv de inele de prindere pentru a se propulsa mai departe.

Louise îl urmă, cu Genevieve aproape călcând-o pe călcâie. Auzi un bâzâit îndărătul ei. Trapa de legătură cu Jamrana se închidea.

„Acum nu mai există cale de-ntors”, se gândi. „Deşi aşa ceva n-a existat niciodată.”

Cel puţin vameşul părea prietenos. Poate că-şi făcuse prea multe griji inutile în privinţa respectivă.

Compartimentul în care o conduse Brent Roi semăna cu o secţiune mai largă a coridorului: cilindric, lung de zece metri şi lat de opt. Nu existau nici un fel de mobile sau accesorii, cu excepţia a cinci şiruri rectilinii de inele de prindere care porneau ca nişte raze de la intrare.

Brent Roi îndoi picioarele şi se propulsă cât putu de tare, imediat ce trecu prin trapă. Când Louise intră, bărbatul se alăturase deja celorlalţi de pe pereţi. Fata privi în jur şi bătăile inimii i se înteţiră. O duzină de oameni erau ancoraţi de covoraşe adezive în jurul ei, dar nu le putea zări chipurile, fiindcă purtau căşti cu vizoare argintii. Toţi aveau un soi de arme butucănoase. Ţevile scurte şi groase fură aţintite asupra lui Fletcher în clipa când acesta trecu prin trapă.

— Asta-i vama? întrebă Louise cu glas stins.

Mânuţa Genevievei o prinse de gleznă.

— Louise!

Se lipi de corpul surorii mai mare precum o iederă mobilă. Cele două fete se îmbrăţişară temătoare.

— Doamnele nu sunt posedate, rosti Fletcher calm. O să vă rog să nu le puneţi în pericol. Nu mă voi împotrivi.

— Să fii sigur că n-o s-o faci, nenorocitule! mârâi Brent Roi.

Ashly declanşă propulsiile VSM-ului prea brusc şi prea mult timp. Înjură. Deriva fusese inversată, nu stopată. Presiunea îl încorda aproape de supraîncărcare. Asemenea erori îl puteau costa mai mult decât doar vieţile lor. Dataviză altă serie de instrucţiuni în calculatorul vehiculului şi propulsoarele declanşară din nou, de data aceasta o rafală mai scurtă şi mai lină.