Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Habar n-am. Voi folosi însă tot ce primesc.

— Perfect, aşadar care-ţi sunt ordinele, domnule general?

Ralph izbucni în râs.

— Să faceţi treabă la fel de bună ca şi pân-acum. A-ncercat vreunul dintre ei să evadeze?

Palmer se întoarse cu o expresie împietrită către zidul de nor furios.

— Nu. Au rămas dincolo de parafoc. Au fost reperaţi mulţi şi credem că ne supraveghează. Însă numai patrulele mele sunt vizibile pentru ei. Indică cu degetul mare peste umăr: Ei nu ştiu nimic despre restul.

— E bine. Evident că nu vom putea păstra secretul la infinit, dar cu cât vor afla mai târziu, cu atât mai bine.

— Săptămâna trecută au venit nişte puşti. A fost primul lucru interesant care s-a întâmplat de la plecarea ta.

— Puşti?

— O femeie pe nume Stephanie Ash a venit până la parafoc cu autobuze cu şaptezeci şi trei de copii non-posedaţi. I-a băgat serios în sperieţi pe cei de la bariera de pe şosea. Se pare că i-a adunat pe copii de pe toată peninsula. I-am evacuat într-o tabără provizorie. Cred că prietena ta Jannike Dermot şi-a pus experţii la treabă, ca să afle de la ei detalii despre situaţia de acolo.

— Acela chiar c-ar fi un raport pe care aş dori să-l accesez.

Miji ochii spre norul roşu. Aglomerarea aceea evazivă de umbre părea să fi revenit; acum avea formă de elipsă şi atârna peste M6. Nu-ţi trebuia multă imaginaţie ca să suspectezi că te privea.

— Cred c-o să mă uit îndeaproape înainte de a-mi instala centrul de comandă în Fortul Avangardă, anunţă el. Will şi Dean călătoriră pe pragurile vehiculului Marinei, care-i duse la bariera rutieră portocalie. Fu încântat să discute din nou cu ei; fuseseră detaşaţi la brigada lui Palmer ca agenţi de legătură ai agenţiei şi ajutau diversele echipe tehnice trimise la parafoc de Roche Skark. Amândoi doriră să afle toate amănuntele întâlnirilor sale cu Regele şi fură nemulţumiţi că Ralph refuză să le datavizeze fişierele sale vizuale cu prinţul Edward jucându-se în palatul Apollo, dar erau strict secrete. „Uite aşa creşte legenda”, gândi Ralph, amuzat de faptul că şi el contribuia în această privinţă.

Puşcaşii marini de la barieră salutară reglementar sosirea lui şi a colonelului, iar Ralph pălăvrăgi cu ei pe cât de cordial izbuti. Nu păreau să se sinchisească de norul roşu, însă lui i se părea teribil de intimidator. Se ridica la maximum trei sute de metri deasupra sa: şuvoaie ce se zbăteau energic, atât de apropiate între ele, încât practic nu existau interstiţii, straturi peste straturi ce se ridicau parcă până la limita spaţiului cosmic. Reverberaţiile sonore provenite de la conflictele sale interne erau acordate diabolic cu armonicile oaselor omeneşti. Milioane de tone de apă contaminată atârnau suspendate în văzduh ca prin vrăjitorie, gata să se prăbuşească aidoma cascadei de la capătul lumii. Bărbatul se întrebă cât de neglijabil ar fi fost efortul posedaţilor pentru a o face realmente. Era oare posibil să le fi subestimat de fapt puterea? Nu-l tulbura atât de mult dimensiunile norului, cât planurile sale.

— Domnule general! strigă alarmat un puşcaş de la barieră. Ostil vizibil, pedestru, la trei sute de metri.

Dean şi Will apărură brusc în faţa lui Ralph, cu mitralierele-gauss aţintite spre parafoc.

— Cred că pentru astăzi ajunge cu inspectarea liniei frontului, rosti colonelul Palmer. Ralph, te rog să ne-ntoarcem la vehicul.

— Aşteaptă.

Ralph privi printre cei doi soldaţi G6 şi văzu o singură siluetă mergând pe M6. O femeie îmbrăcată în uniformă din piele cu croială elegantă, cu chipul pătat în stacojiu-războinic de aura norilor clocotitori. Ştiu cu exactitate cine era, ba chiar ar fi fost dezamăgit dacă ea n-ar fi apărut.

— Nu-i o ameninţare. Cel puţin, nu deocamdată.

Trecu printre Will şi Dean şi rămase în mijlocul şoselei, aşteptând-o pe femeie.

Annette Ekelund se opri la bariera din partea ei a parafocului. Scoase din buzunar un telefon mobil subţire, extinse o antenă lungă de zece centimetri şi tastă un număr.

Blocul comunicator al lui Ralph anunţă deschiderea unui canal. Bărbatul îl comută pe funcţia audio.

— Salut, Ralph! M-am gândit că te vei întoarce, eşti genul respectiv. Şi văd c-ai venit cu nişte prieteni.

— Exact.

— De ce nu-i aduci aici, să ne distrăm cu toţii?

— O să alegem noi momentul cuvenit.

— Trebuie să spun că sunt dezamăgită; nu-i tocmai ceea ce conveniserăm în Exnall. Chiar cu binecuvântarea unei prinţese Saldana. Vai, vai, în ziua de azi nu te mai poţi încrede în nimeni!

— O promisiune făcută sub constrângere nu te obligă în mod legal. Sunt convins că ai în tabăra ta destui avocaţi care să ţi-o confirme.

— Crezusem că ţi-am explicat deja toate astea. Noi nu putem fi învinşi, în nici un caz de către vii.

— Nu te cred. Indiferent care ar fi preţul, trebuie să vă învingem. Rasa umană se va sfârşi, dacă vi se va permite să câştigaţi. Cred că noi merităm să continuăm.

— Tu şi idealurile tale… tipicul „domnul Dedicat”. Nu-i de mirare c-ai găsit o profesiune care ţi-a permis să oferi servicii loiale. Ţi se potriveşte perfect. Felicitări, Ralph, te-ai găsit pe tine însuţi – nu oricine poate afirma asta. În alt univers, unul mai puţin deformat ca acesta, te-aş invidia.

— Mulţumesc.

— În epoca mea a fost inventată o expresie tare afurisită, dar care rămâne valabilă şi azi, fiindcă şi ea provenea tot de la un militar dogmatic într-un război lipsit de sens. A trebuit să distrugem aşezarea, pentru a o salva. Ce crezi tu că veţi face lui Mortonridge şi locuitorilor săi prin cruciada voastră?

— Ceea ce trebuie să fac.

— Însă noi tot vom fi aici şi după aceea, Ralph, noi vom fi mereu aici. Minţile cele mai luminate din galaxie au studiat problema. Savanţi şi preoţi scotocesc după răspunsuri concrete şi filosofii liniştitoare. Milioane – miliarde – de ore-om au fost deja irosite cu dilema „ce să se facă cu noi, sărmanele suflete revenite?” Şi nu s-a ajuns la nici un rezultat. Nimic! Tot ce puteţi face este să porniţi campania asta patetică şi punitivă de violenţă, cu speranţa că unii dintre noi vor fi prinşi şi azvârliţi în tau-zero.

— Deocamdată nu există o soluţie generală. Dar va exista.

— Imposibil. Suntem mai mulţi decât voi. Este aritmetică simplă, Ralph.

— Laton a spus că se poate.

Femeia chicoti.

— Şi tu îl crezi?

— Edeniştii cred că el a spus adevărul.

— Ah, da, cei mai recenţi şi mai interesanţi dintre toţi prietenii tăi. Iţi dai seama, nu-i aşa? că ei ar putea supravieţui perfect acestei situaţii, în timp ce voi, adamiştii, v-aţi prăbuşi? Este în interesul lor ca diversiunea aceasta monstruoasă să aibă succes. Planetele adamiste vor fi ocupate rând pe rând, în timp ce Confederaţia voastră este absorbită aici.

— Ce spui atunci despre kiinti?

Annette Ekelund tăcu pentru câteva secunde.

— Ce-i cu ei?

— Au supravieţuit întâlnirii cu lumea de dincolo. Ei spun că există o soluţie.

— Şi care este aceea?

Bărbatul strânse cu putere blocul comunicator.

— Soluţia nu se aplică pentru noi. Fiecare rasă trebuie să-şi găsească propria cale. A noastră există, undeva. Va fi găsită. Eu am multă încredere în ingeniozitatea umană.

— Eu nu am, Ralph. Eu am încredere în natura noastră bolnavă de a urî şi a invidia, de a fi lacomi şi egoişti, de a minţi. Nu uita că vreme de şase secole nu m-am putut ascunde de emoţiile primare care ne pun pe toţi în mişcare. Am fost condamnată la ele. Eu ştiu exact ce suntem în adevărata noastră inimă, şi nu-i plăcut, nu-i deloc plăcut.

— Spune-i asta Stephaniei Ash. Tu nu vorbeşti în numele tuturor posedaţilor, nici măcar în numele unei majorităţi.

Postura femeii se schimbă. Nu se mai rezema nepăsătoare de barieră, ci stătea dreaptă, cu bărbia împinsă înainte, sfidător.

— Veţi pierde, Ralph, într-un fel sau altul. Tu, personal, vei pierde. Nu puteţi lupta împotriva entropiei.

— Păcat că convingerile tale sunt orientate atât de greşit. Mă gândesc cât de multe ai fi putut realiza, dacă ai fi încercat mai bine să ne ajuţi.

— Ţine-te departe de noi, Ralph. Acesta este motivul real pentru care am venit aici, să-ţi transmit un mesaj simplu: Ţine-te departe.

— Ştii că nu pot.

Annette Ekelund încuviinţă scurt din cap. Apăsă pe antena telefonului mobil, reintroducând-o în locaşul ei, apoi închise aparatul.

Ralph o privi plecând pe M6 şi simţi un grad neaşteptat de tristeţe. Umbre dansau în jurul ei, deformându-i silueta, înainte de a o înghiţi definitiv.

— Pe toţi dumnezeii, murmură colonelul Palmer.

— Cu asta ne vom confrunta, spuse Ralph.

— Eşti sigur că o jumătate de milion de gardişti vor fi îndeajuns?

Ralph nu apucă să răspundă. Urletele discordante de tunete se contopiră într-un muget continuu.

Toţi ridicară ochii şi văzură că marginea norului roşu cobora. Era ca şi când puterea posedaţilor cedase finalmente, îngăduind colosalei greutăţi a apei să se prăbuşească. Torente de vapori plonjară zbierând din masa principală, năpustindu-se spre sol cu o viteză mai mare decât ar fi putut-o justifica gravitaţia.

Împreună cu ceilalţi, Ralph o luă la fugă, îndepărtându-se de barieră, cu nanonicele neurale determinând o eliberare imensă de energie din ţesuturile musculare pentru a-i spori viteza. Teama animalică îi îmboldea conştiinţa, cerându-i să se întoarcă şi să tragă cu pistolul PIT în cascada virulentă.

Nanonicele neurale receptară o abundenţă de datavizări din partea Comandamentului DS de pe Guyana. Sateliţii de observare de pe orbită joasă îi urmăreau. Rapoartele patrulelor şi senzorilor poziţionaţi în lungul parafocului anunţau că întregul front al norului se deplasa.

— Platformele DS sunt pregătite la statutul I, dataviză amiralul Farquar. Vrei să contraatacăm? Putem reteza-n două blestemăţia asta.

— Se opreşte! răcni Will.

Ralph riscă să arunce o privire peste umăr.

— Stop, dataviză el amiralului.

La o sută cincizeci de metri în spatele lui, baza norului ajunsese la pământ şi unde de şoc ricoşau în toate direcţiile, brăzdând suprafaţa. Totuşi masa principală se oprise, nu avansa. Până şi tunetele erau înăbuşite.

— Nu atacă, repet nu atacă, dataviză Ralph. Se pare că… la dracu', e ca şi cum ar fi închis poarta. Se poate confirma situaţia pe restul parafocului?

Când privi în lungul său, norul era lipit de solul pârjolit pe cât de departe puteau vedea retinele lui îmbunătăţite. O barieră unică şi simplă, care se curba lin spre înapoi, până la apexul de trei kilometri. Într-un fel, era mai rău ca înainte; absenţa interstiţiului de deasupra pământului anunţa un final fără compromisuri.

— Se confirmă, dataviză amiralul Farquar. Este închis pe toată lungimea parafocului. Acum coboară şi marginile de pe coaste.

— Grozav! rosti colonelul Palmer şi trase o înjurătură. Ce facem în continuare?

— Este o barieră psihologică şi nimic mai mult, rosti încet Ralph. La urma urmelor, nu-i decât apă. Asta nu schimbă nimic.

Colonelul Palmer lăsă încet capul pe spate şi scană înălţimea peretelui fluorescent şi tremurător. Se cutremură.

— Destul de psihologică…

Ione.

Un geamăt neclar îi flutură printre buze. Era întinsă pe patul ei şi luneca încetişor în somn. În starea aceea de somnolenţă, perna pe care o strângea în braţe putea foarte bine să fi fost Joshua. Ce mai este acum, pentru numele lui Dumnezeu? Nu mai pot nici măcar să-mi visez fanteziile?

Îmi pare rău să te deranjez, dar a apărut o situaţie interesantă în privinţa kiintilor.

Ea se ridică încet în capul oaselor, simţindu-se încăpăţânat de ţâfnoasă, în ciuda strădaniilor Seninătăţii de a-şi sublinia grija plină de tandreţe. Fusese o zi lungă, în care fusese nevoită să se ocupe şi de escadrila lui Meredith, pe lângă toate atribuţiile ei obişnuite. Iar singurătatea începea de asemenea s-o afecteze. E-n regulă. Îşi scărpină iritată pielea capului. Sarcina mă face să mă simt tare a naibii. Va trebui să mă suporţi pur şi simplu în felul ăsta pentru alte opt luni. Iar după aceea vei afla ce-nseamnă depresia postnatală.

Ai mulţi iubiţi dintre care să alegi. Mergi la unul dintre ei. Vreau să te simţi mai bine. Nu-mi place când eşti tulburată în felul acesta.

Asta este o soluţie glacială. Dacă ar fi vorba numai despre aspectele fizice, aş înghiţi pur şi simplu o pilulă antidot.

Din ce observ eu, majoritatea relaţiilor sexuale între oameni se pot defini ca glaciale. Implică foarte mult egoism.

Aşa este în proporţie de nouăzeci la sută. Dar noi acceptăm situaţia, fiindcă suntem mereu în căutarea celorlalte zece procente.

Şi tu crezi că Joshua reprezintă cele zece procente ale tale?

Joshua pluteşte undeva între nouăzeci şi zece.

Îl doresc acum doar pentru că hormonii îmi sunt complet scăpaţi de sub control.

Producţia de hormoni atinge vârful abia în ultimele luni ale sarcinii.

Eu am început dintotdeauna totul mai devreme. Un gând rapid direcţionat spre fereastra opacizată îngădui luminii acvamarin să pătrundă în odaie. Tânăra se întinse letargic după haine. Bun, ora de autocompătimire a luat sfârşit. Haide să vedem ce fac misterioşii noştri kiinti. Şi să te aibă în pază Domnul, dacă nu-i ceva important.

Lieria a luat un vagonet de tub spre tumul zgârie-stele Stelément.

Şi ce dacă?

Este o acţiune pe care nici un kiint n-a mai întreprins-o până acum. N-am cum să n-o consider importantă, mai ales în momentele acestea.

Kelly Tirrel detesta să fie întreruptă în timp ce-şi rula programele Realitatea Timpului Prezent, o activitate căreia i se dedica tot mai frecvent în ultima vreme.

Unele dintre programele negre pe care le cumpărase erau blocatoare selective de memorie, modificate din programe medicale de ştergere a traumelor, care pătrundeau adânc în ţesuturile cerebrale pentru a cauteriza subconştientul. Teoretic trebuia utilizate numai sub supravegherea specialiştilor şi cu certitudine nu era sănătos să suprimi un volum de memorie de dimensiunile celui pe care-l ţintea ea, şi nici atât de mult timp. Altele îi amplificau răspunsurile emoţionale faţă de stimulii perceptuali, făcând ca lumea reală să pară prin comparaţie lentă şi prozaică.

Unul dintre dealerii pe care-i cunoscuse anul trecut în timpul realizării unui documentar îi arătase cum să interfaţeze programe negre cu senzambientale comerciale standard pentru a produce RTP-uri. Integrările respective erau considerate stimurile care creau dependenţa cea mai mare. În plus erau compulsive, fiindcă reprezentau apogeul negării: evadarea într-o personalitate alternativă, care trăia într-o realitate alternativă, în care trecutul, cu toate inhibiţiile sale, fusese complet separat, îngăduind prevalarea exclusivă a prezentului. Trăiai numai pentru clipa actuală, dar pe care o prelungeai ore la rând.

Pe tărâmurile pe care umbla Kelly, conceptele de posedare şi de lume de dincolo nu existau şi nici n-ar fi putut exista vreodată. Când ieşea de acolo, pentru a mânca, a folosi toaleta sau a dormi, lumea reală i se părea ireală şi teribil de dură comparativ cu existenţa hedonistă pe care ea o dusese de cealaltă parte a paravanului electronic despărţitor.

De data aceasta, când ieşi din RTP, nu putu nici măcar să recunoască semnalul pe care i-l receptau nanonicele neurale. Amintirile lucrurilor de felul acela zăceau adânc în creierul ei şi se ridicau extrem de şovăitor la nivelurile conştientizării (iar de fiecare dată o făceau tot mai lent). Treceau momente bune până să poată măcar înţelege unde se afla, că acesta nu era iadul, ci pur şi simplu apartamentul ei. Luminile stinse… ferestrele opacizate… cearşaful dezgustător de umed şi puţind a urină pe care zăcea… podeaua presărată cu farfurii de unică folosinţă…

Kelly dorea să plonjeze imediat înapoi în refugiul electronic. Îşi pierdea controlul asupra vechii ei personalităţi şi nu-i păsa câtuşi de puţin. Unicul lucru pe care-l monitoriza era propriu-i declin; teama atot-copleşitoare se îngrijea de asta.

„Nu îmi voi îngădui să mor.”

Indiferent cât de rău i-ar fi fost afectaţi neuronii de programele stimulatoare negre, nu avea să permită trecerea completă peste prag, nu din punct de vedere fizic. Avea să recurgă la tau-zero înainte de aşa ceva – la simplitatea minunată a uitării eterne.

Iar până atunci creierul ei urma să ducă o existenţă minunată, plină de plăcere şi incitare, şi fără măcar să ştie că era artificială. Trebuia să te bucuri de viaţă, nu? Acum, când Kelly ştia adevărul despre moarte, ce mai conta cum obţinea bucuriile respective?

Creierul îi identifică până la urmă semnalul de la procesorul de reţea al apartamentului. Cineva se afla la uşă şi solicita să fie primit. Deruta îi înlocui letargia ameţită şi indignată. De o săptămână (sau poate chiar de mai mult), Collins n-o mai apelase pentru a-i prezenta vreo emisiune; mai precis de la interviul cu episcopul Seninătăţii, când ţipase la el, furioasă de cruzimea Dumnezeului său de a pedepsi cu lumea de dincolo nişte suflete complet nebănuitoare.

Semnalul se repetă. Kelly se ridică în capul oaselor şi vomită imediat peste marginea patului. Greaţa i se rotea prin creier, scuturându-i gândurile şi amintirile într-un colaj care era exact opusul RTP-ului: Lalonde în toată gloria-i infernală. Tuşi, membrele i se cutremurară şi simţi că cicatricea din lungul coastelor îi luă foc. Pe noptiera de lângă pat se afla un pahar pe jumătate plin cu un lichid incolor şi transparent, despre care speră cu disperare să fie apă. Îl luă cu mână tremurătoare, vărsând destul înainte de a-l putea lipi de buze, şi sorbi. Cel puţin nu vomită totul.

Aproape sufocându-se de suferinţă, coborî cu greu din pat şi-şi trase o pătură peste umeri. Programul medical din nanonicele neurale o avertiză că nivelul glicemiei îi era foarte scăzut şi că se găsea în pragul deshidratării. Îl anulă. Solicitarea de primire fu repetată.

— Sictir, mormăi ea.

Lumina părea să-i sfredelească direct prin găvanele ochilor, pârjolindu-i creierul fragil. Trase adânc aer în piept şi se strădui să înţeleagă motivul pentru care nanonicele neurale opriseră rularea programului RTP. N-ar fi trebuit să se fi întâmplat doar pentru că cineva datavizase spre procesorul de reţea al apartamentului ei. Poate că filamentele fine angrenate cu sinapsele îi erau afectate de metabolismul destabilizat?

— Cine-i? dataviză pe când se împleticea spre salonul principal.

— Lieria.

Kelly nu cunoştea pe nimeni cu numele acela, cel puţin nu fără să fi rulat o verificare a celulelor de memorie. Se lăsă să cadă într-un fotoliu adânc, trase pătura peste picioare şi dataviză procesorului uşii să descuie.

În vestibul stătea o kiintă adultă. Kelly clipi iute, mijind ochii înaintea luminii care se revărsa pe lângă corpul mătăhălos, alb ca omătul, căscă gura larg, apoi începu să râdă. Asta era – o făcuse, îşi distrusese complet creierul cu RTP.

Lieria se gârbovi puţin şi înaintă în salon, având grijă să nu răstoarne vreo piesă de mobilier. Trebui să se răsucească într-o parte şi alta pentru a-şi strecura partea principală a trupului prin uşă, însă izbuti. În spatele ei se zărea un grup de rezidenţi cu ochii holbaţi de uimire.

Uşa se închise, deşi Kelly nu dăduse comanda respectivă. Râsul i se opri şi tremurăturile ameninţară să revină. Lucrurile acestea se petreceau cu adevărat. Acum îşi dorea din tot sufletul să revină în RTP.

Lieria ocupa aproape o cincime din salon, deşi retrăsese ambele braţe tractamorfice în bulbi mari de came; capul triunghiular i se legăna uşor dintr-o parte în alta, iar ochii ei uriaşi examinau încăperea. De săptămâni bune nici un cimpicasnic nu mai intrase aici pentru curăţenie; praful se acumula, uşa deschisă către bucătărie arăta mese supraîncărcate cu ambalaje alimentare golite, un maldăr dezordonat de lenjerie împodobea un colţ, iar pe biroul femeii erau împrăştiate flekuri şi blocuri procesoare. Kiinta reveni cu privirea la Kelly, care se ghemui şi mai mult în fotoliu.

— C… cum ai ajuns aici? reuşi ea să îngaime.

— Am luat liftul de serviciu, dataviză Lieria. A fost foarte înghesuit.

Kelly tresări.

— Nu ştiam că puteţi face asta.

— Să utilizăm un lift?

— Să datavizaţi.

— Deţinem un oarecare control asupra tehnologiei.

— Aha. Da. Atât doar că… Nu contează. Instinctele ei de reporter începură să se reactiveze.

Până acum nu se mai auzise de vreo vizită particulară a unui kiint.

— Este ceva confidenţial?

Fantele respiratorii ale Lieriei şuierară greoi.

— Tu decizi asta, Kelly Tirrel. Doreşti ca publicul tău să afle ce ai devenit?

Kelly îşi crispă muşchii faciali, neştiind bine dacă o făcuse pentru a-şi stăvili lacrimile sau de ruşine.

— Nu.

— Înţeleg. Cunoaşterea lumii de dincolo poate fi tulburătoare.

— Voi cum aţi înfrânt-o? Spune-mi, te rog! Ce naiba! Nu pot rămâne captivă acolo. N-aş rezista!

— Îmi pare rău, dar nu pot discuta asta cu tine. Tuşea lui Kelly reveni. Cu dosul palmei, îşi şterse ochii care se umpluseră de lacrimi.

— Ce vrei, atunci?

— Să achiziţionez informaţii. Senzavizările tale de pe Lalonde.

— Senza… De ce?

— Prezintă interes pentru noi.

— Sigur că da, sunt de vânzare. Preţul este ştiinţa scăpării de lumea de dincolo.

— Kelly Tirrel, nu poţi cumpăra informaţia aceea; răspunsul se găseşte în interiorul tău.

— Încetează să mai fii atât de obtuză, în pizda mă-sii! răcni ea, cu furia depăşindu-i consternarea faţă de xe-noca uriaşă.

— Rasa mea nutreşte dorinţa profundă ca într-o bună zi să înţelegeţi. Intenţionasem ca, prin achiziţia datelor direct de la tine, banii să-ţi aducă liniştea minţii. Dacă aş merge direct la corporaţia Collins, se vor pierde în conturile ei. Trebuie să înţelegi că nu-ţi dorim răul. Nu este felul nostru de a fi.

Kelly o privi fix, deprimată de propria ei incapacitate de înţelegere. „Bine, fato”, gândi în cele din urmă, „să-ncercăm să acţionăm logic.” îşi trecu programul de monitorizare medicală pe mod primar şi utiliză rezultatele pentru a activa programele supresoare şi stimulatoare adecvate, în tentativa de a-i stabiliza corpul şi creierul. Nu puteau face mare lucru, dar cel puţin ea se simţi mai calmă şi răsuflarea i se domoli.

— De ce vreţi să le cumpăraţi?

— Deţinem puţine date despre oamenii posedaţi de suflete revenite din lumea de dincolo. Suntem interesaţi. Vizita ta pe Lalonde este o excelentă relatare la prima mână.

Kelly simţi primele furnicături de incitare; instinctul de reporter îi stârnea interesul.

— Rahat, nu la asta mă refer! Dacă n-aţi fi dorit decât informaţii despre oamenii posedaţi, aţi fi putut înregistra reportajele mele direct de la Collins, imediat după difuzarea lor. Au fost reluate de suficiente ori.

— Nu sunt complete. Collins le-a editat pentru a oferi o serie de momente de vârf. Înţelegem motivele comerciale dinapoia acţiunii respective, dar sub forma aceea nu ne sunt de folos. Iţi solicit acces la înregistrarea integrală.

— Da, rosti femeia pe un ton plin de gravitate, de parcă ar fi cântărit cu atenţie propunerea. Un program de analiză intrase în modul primar şi rafina posibile întrebări în încercarea de a îngusta focalizarea. Iţi pot oferi accesul complet la întâlnirile cu posedaţii şi la observaţiile mele asupra lui Shaun Wallace. Asta nu-i nici o problemă.

— Noi solicităm o înregistrare completă din momentul când ai sosit în sistemul stelar Lalonde şi până când ai plecat. Ne interesează toate detaliile.

— Toate detaliile? Nu uita că este o senzavizare omenească; am păstrat flekul pe înregistrare continuă. Aceasta este procedura standard a companiei. Din păcate, include şi ocaziile când am fost la toaletă… dacă pricepi ce vreau să spun.

— Funcţiile excretorii umane nu ne provoacă stânjeneală.

— Vreţi să vă editez timpul petrecut în Lady Macbeth?

— Observaţiile şi impresiile echipajului de pe orbită asupra disfuncţiei realităţii fac parte integrală din înregistrare.