Peter F. Hamilton Zorii noptii

Peter F. Hamillon

Zorii Nopţii

Vol. 2 – Alchimistul Neutronic – Vol. 2

Valea foarte împădurită era pe atât de sălbatică şi de frumoasă pe cât poate fi doar un habitat vechi. Syrinx se afundă în pădurea care ajungea până la marginea singurei fâşii de oraş din Eden. Fu încântată să vadă ce mulţi arbori supravieţuiseră din zilele de început ale habitatului. Poate că trunchiurile le erau deformate şi înclinate, însă rămăseseră în viaţă. Copaci bătrâni şi înţelepţi, care ignoraseră cu câteva secole în urmă conceptul uzual de ordine discretă a parcului, devenind imposibil de gestionat, aşa încât habitatul nici măcar nu mai încerca s-o facă.

Femeia nu-şi putea aminti când fusese mai fericită… deşi verdeaţa înconjurătoare era unicul factor care contribuia la asta.

— Separarea generează anticipare, îi spusese Aulie cu un surâs şăgalnic când o sărutase de rămas-bun, imediat după prânz.

Probabil că avea dreptate, cunoştinţele lui despre sentimente erau pesemne la fel de vaste ca acelea în arta sexuală. Asta îl făcea să fie vin amant fabulos, conferindu-i control complet asupra reacţiilor ei.

De fapt, avea dreptate, recunoscu Syrinx nostalgic. Se despărţiseră de numai nouăzeci de minute şi deja corpul ei îi ducea teribil dorul. O îmbăta simplul gând la ceea ce urmau să facă la noapte, când avea să-l aibă numai pentru ea.

Vizita lor de vacanţă în Eden era subiectul de pe buzele tuturor prietenilor şi familiei lui Syrinx. Ea se bucura de aspectul acela al relaţiei lor, aproape la fel de mult ca de partea fizică. Aulie avea patruzeci şi patru de ani, cu douăzeci şi şapte mai mult decât ea. În cultura lor, prea egalitaristă şi liberală pentru a fi şocată, fata fusese încântată să profite deocamdată binişor de pe urma vacanţei.

Apăreau totuşi şi momente neaşteptate când era conştientă de diferenţa mare de vârstă. După-amiaza aceasta era unul dintre ele. Aulie dorise să viziteze o cavernă din calota habitatului, care era plină cu maşinării cibernetice de la sfârşitul secolului XXI, menţinute într-un soi de muzeu funcţional. Lui Syrinx i-ar fi venit foarte greu să se gândească la ceva mai plictisitor. Se aflau acum în primul habitat creat vreodată, vechi de cinci sute de ani, leagănul culturii lor, şi bărbatul dorea să se uite la roboţi antici?

Ca atare, se despărţiseră. El mersese la maşinile lui cu abur şi o lăsase să exploreze interiorul. Eden era mult mai mic decât celelalte habitate, un cilindru lung de unsprezece kilometri şi cu diametrul de trei kilometri; de fapt, un prototip. Nu avea zgârie-stele, ci locuitorii trăiau într-un oraş mic dispus în inel în jurul calotei nordice. Casele erau de asemenea vestigii dintr-o epocă apusă: bungalow-uri simple din metal şi compozit, care se puteau asambla rapid, conservate cu trudă de ocupanţii actuali. Toate aveau grădini spilcuite, dar mici cât nişte batiste, care se făleau cu soiuri de plante străvechi, de genotip pur. Poate că vegetaţia nu avea nici mărimea, nici culorile vii ale descendenţilor ei moderni, însă contextul făcea din ea o încântare vizuală. Istorie vie.

Syrinx merse în lungul unor presupuse cărări, ocolind rădăcini noduroase care se împleteau la înălţimea gleznelor, aplecându-se pe sub ghirlande de liane lipicioase. Muşchii şi lichenii colonizaseră fiecare centimetru pătrat de scoarţă, conferind fiecărui copac propria sa microecologie. Era fierbinte printre trunchiuri, iar aerul nemişcat se simţea dezgustător de umed. Fusta ei scurtă şi topul mulat avuseseră intenţia doar de a-i sublinia silueta adolescentină în folosul lui Aulie, dar aici erau total nepractice, deoarece ţesătura îmbibată de transpiraţie îi stânjenea toate mişcările. Părul îi cedă în câteva minute, cu şuviţele ude căzându-i pe umeri. Pete verzi şi maronii i se multiplicară pe braţe şi picioare, vopselele de război tribal ale naturii.

În ciuda inconvenientelor, ea continuă înaintarea. Senzaţia de anticipare sporea şi de acum nu mai avea nici o legătură cu Aulie. Devenise ceva mai ambivalent, senzaţia de apropiere de divinitate.

Ieşi dintre arborii învălmăşiţi, într-un luminiş în care exista un lac nemişcat, aproape complet acoperit de nuferi roz şi albi. Lebede negre pluteau lin pe puţinele canale de apă rămase deschise. Pe ţărmul mlăştinos se afla un bungalow, foarte diferit de cele din oraş; era construit din piatră şi lemn şi se ridica pe picioroange deasupra stufului şi trestiilor. Un acoperiş înalt şi puternic curbat din ardezie vineţie cobora mult peste pereţi, asigurând o verandă înconjurătoare şi conferind clădirii un aspect acut oriental.

Syrinx merse într-acolo, mai degrabă curioasă decât temătoare. Casa era în disonanţă completă cu celelalte pe care le văzuse, dar în acelaşi timp se încadra perfect în peisaj. Clopoţei de vânt din aramă, albăstriţi de vechime, clincăniră încetişor când ea sui treptele şubrede ale verandei orientate spre lac.

Cineva o aştepta acolo, un bărbat oriental îmbrăcat în jachetă din mătase bleumarin, aşezat într-un scaun cu rotile, cu un pled ecosez în jurul picioarelor. Chipul lui radia delicateţea de porţelan a oamenilor foarte bătrâni şi nu mai avea aproape deloc păr, ci doar un mănunchi de şuviţe argintii la ceafă, îndeajuns de lung pentru a-i coborî peste guler. Până şi scaunul cu rotile era antic, cioplit din lemn, cu roţi mari şi subţiri cu spiţe cromate, şi fără motoraş. Părea ca şi cum nu coborâse din el de ani de zile, fiindcă se contopea perfect în el.

O bufniţă era cocoţată pe balcon, cu ochii mari fixaţi asupra lui Syrinx.

Bătrânul ridică un braţ cu o mie de pete hepatice pe pielea sa galbenă, boţită, şi-i făcu semn. Vino mai aproape.

Oribil de conştientă de felul în care arăta, Syrinx înaintă doi paşi, şovăitor. Privi într-o parte, încercând să vadă ceva în bungalow. Prin dreptunghiurile ferestrelor deschise nu zări decât beznă pustie. Beznă care ascundea…

Care-i numele meu? întrebă brusc bătrânul.

Syrinx înghiţi nervos nodul din gât. Sunteţi Wing-Tsit Chong, domnule. Dumneavoastră aţi inventat afinitatea şi edenismul.

O exprimare neglijentă, draga mea fată. Nu inventezi o cultură, ci o creşti.

Îmi pare rău. Nu pot… îmi vine greu să gândesc. În beznă pâlpâiau forme ce se consolidau în contururi pe care i se păru că le recunoştea. Bufniţa emise un ţipăt încetişor. Simţindu-se vinovată, Syrinx reveni cu privirea la Wing-Tsit Chong.

De ce îţi vine greu să gândeşti?

Ea gesticulă spre fereastră. Înăuntru… Oameni… Mi-i reamintesc, sunt sigură. Ce caut aici? Nu-mi amintesc.

Înăuntru nu-i nimeni. Nu îngădui imaginaţiei tale să populeze întunericul, Syrinx. Te afli aici pentru un singur motiv: să mă vezi pe mine.

De ce?

Fiindcă trebuie să-ţi pun câteva întrebări foarte importante.

Mie?

Da. Ce este trecutul, Syrinx?

Trecutul este un cumul de evenimente care contribuie la definirea prezentului…

Stop! Ce este trecutul?

Ea strânse din umeri, chinuită de faptul că se găsea în prezenţa întemeietorului edenismului şi nu-i putea răspunde la o întrebare simplă. Trecutul este o măsură a degradării entropice…

Stop! Când am murit eu, în ce an?

În 2090. Schiţă un surâs de uşurare.

Şi în ce an te-ai născut tu?

În 2580.

Câţi ani ai acum?

Şaptesprezece.

Ce sunt eu când tu ai şaptesprezece ani?

Parte din multiplicitatea Edenului.

Ce componente formează o multiplicitate?

Oameni.

Nu. Oamenii n-o formează din punct de vedere fizic. Care sunt componentele reale? Numeşte procesul implicat în moarte.

Transferul. Aha, amintirile!

Prin urmare, ce este trecutul?

Amintiri. Ea zâmbi larg, îşi îndreptă umerii şi declară cu aer oficial: Trecutul este o amintire.

Progresăm, în sfârşit. Care este singurul loc unde se poate materializa trecutul tău personal?

Mintea mea?

Bun. Şi care este scopul vieţii?

Experienţele noi.

Aşa-i, deşi din punct de vedere personal aş adăuga că viaţa ar trebui de asemenea să fie o înaintare spre adevăr şi puritate. Adevărul este că, chiar şi după atâta vreme, rămân în adâncul inimii un budist bătrân şi intransigent. De aceea n-am putut refuza solicitarea terapeuţilor tăi de a sta de vorbă cu tine. Se pare că sunt un simbol pe care-l respecţi. Umorul îi flutură pe buze pentru o clipă. În asemenea circumstanţe, ajutorul meu pentru salvarea ta este un act de dana pe care nu l-aş putea refuza.

Dana?

Actul budist de dăruire, un sacrificiu care-i va îngădui lui dayaka, individul care dăruieşte, să întrezărească o stare superioară, ajutând la transformarea propriei sale minţi.

Înţeleg.

Aş fi surprins dacă ai înţelege, cel puţin complet. Edenismul pare să se fi îndepărtat de religie, ceea ce, recunosc, nu anticipasem. Problema noastră curentă este însă mult mai urgentă. Am stabilit că trăieşti pentru a avea experienţe noi şi că trecutul tău este doar o amintire.

Da.

Te poate el răni?

Nu, replică ea mândră pentru răspunsul logic.

Greşeşti. Dacă ar fi aşa, n-ai învăţa niciodată din greşeli.

Învăţ din trecut, da. Însă nu mă poate răni.

Poţi totuşi să fii influenţată de el. Foarte puternic. Cred că dezbatem câţi îngeri pot dansa pe vârful unui ac, totuşi influenţa trecutului poate fi dăunătoare.

Bănuiesc că da.

Haide să formulez altfel. Poţi să fii tulburată de amintiri.

Da.

Bun. Ce efect are asta asupra vieţii tale?

Dacă eşti înţelept, te opreşte să mai repeţi greşelile, mai ales dacă au fost dureroase.

Aşa este. Am stabilit aşadar că trecutul te poate controla, iar tu nu poţi controla trecutul, de acord?

Da.

Cum stă însă treaba în privinţa viitorului?

Poftim?

Trecutul poate controla viitorul?

Îl poate influenţa, rosti ea precaut.

Prin intermediul cărui mediu?

Oamenii?

Bun. Asta este karma. Sau ceea ce civilizaţia occidentală a numit „culegi ce ai semănat”. În termeni mai simpli, este soarta. Acţiunile tale din prezent îţi decid viitorul, iar acţiunile tale se bazează pe interpretarea experienţelor din trecut.

Înţeleg.

Judecând astfel lucrurile, în cazul tău avem de-a face cu o problemă regretabilă.

Da?

Da. Înainte de a trece mai departe, aş dori să-mi răspunzi însă la o întrebare personală. Acum, la şaptesprezece ani, crezi în Dumnezeu? Nu într-un concept atât de primitiv pe cât este cel de Creator, trâmbiţat de religiile adamiste, ci poate ca forţă superioară, responsabilă pentru ordonarea universului. Fii sinceră cu mine, Syrinx. Nu mă voi supăra, indiferent care ţi-ar fi răspunsul. Nu uita că, dintre toţi edeniştii, eu sunt probabil cel mai înclinat spre spiritualitate.

Cred… mă gândesc că… Nu, mă tem că s-ar putea să nu existe.

Pentru moment voi accepta răspunsul ăsta. Este o îndoială destul de răspândită în rândul nostru.

Într-adevăr?

Da. În continuare voi face diverse afirmaţii despre tine şi aş dori ca tu să-i aplici fiecăreia analiza cea mai riguros raţională.

Am înţeles.

Aceasta este o realitate perceptuală, în care ai fost adusă pentru a te ajuta să depăşeşti o problemă. Zâmbi cu bunătate şi făcu din mână un gest prin care o invită să continue.

Dacă sunt supusă unei forme de tratament, acesta nu poate fi pentru leziuni fizice, fiindcă pentru aşa ceva n-aş avea nevoie de o realitate perceptuală. Probabil că am avut un soi de prăbuşire mintală şi aceasta este sesiunea mea terapeutică. Simţi cum i se înteţesc bătăile inimii când rostea cuvintele acelea, totuşi sângele care i se iuţise în vene părea doar să-i răcească şi mai tare pielea.

Foarte bine. Tu n-ai avut însă o prăbuşire mintală, deoarece propriile tale rutine de gândire sunt aproape exemplare.

Atunci, de ce mă aflu aici?

Într-adevăr, de ce?

Aha – o influenţă din exterior?

Da. O experienţă foarte neplăcută.

Am fost traumatizată?

Aşa cum am spus, rutinele tale de gândire sunt impresionante. Cei dintre noi care se ocupă de terapia ta ţi-au blocat temporar accesul la memoria de adult, evitând astfel contaminarea rutinelor respective. Pentru moment poţi să gândeşti fără interferenţe, chiar dacă starea aceasta nu-i permite intelectului tău să funcţioneze la capacitate completă.

Syrinx surâse. Adică, de fapt sunt mai deşteaptă decât atât?

Eu unul prefer formularea „mai rapidă”. Ceea ce avem este totuşi adecvat pentru scopurile noastre.

Scopul fiind terapia mea. Cu mintea de adult traumatizată, n-aş asculta. Am fost cataleptică?

Te-ai retras parţial în ceea ce psihologii numesc „buclă psihotică”. Cei responsabili pentru răul acesta au încercat să te silească să faci ceva dezgustător. Tu ai refuzat, în numele iubirii. Edeniştii de pretutindeni sunt mândri de tine pentru rezistenţa ta, însă încăpăţânarea aceea te-a adus în starea actuală.

Syrinx surâse trist, totuşi nu complet tulburată. Mama mi-a spus dintotdeauna ci am o doză masivă de încăpăţânare.

A avut perfectă dreptate.

Ce ar trebui să fac în continuare?

Să confrunţi rădăcina răului care ţi-a fost făcut. Trauma poate fi depăşită; nu instantaneu, dar odată ce îţi permiţi să-ţi aminteşti ce s-a întâmplat fără ca amintirea respectivă să te copleşească, aşa cum a făcut până acum, atunci amintirile şi emoţiile auxiliare pot fi abordate, pe rând.

De aceea ai vorbit despre trecut, ca să pot învăţa să-mi confrunt amintirile fără teamă, deoarece asta este tot ce sunt ele: amintiri. Inofensive în sine.

Excelent. Acum ţi le voi face accesibile.

Fata se încordă, deşi era un act cu totul prostesc, tensionându-şi muşchii abdominali şi încleştând mâinile în pumni.

Priveşte bufniţa, rosti Wing-Tsit Chong. Spune-mi cum o cheamă.

Bufniţa clipi spre ea şi-şi deschise pe jumătate aripile. Syrinx privi configuraţia împestriţată de pene ocru şi castanii. Curgeau aidoma unui lichid, devenind albastru-întunecat şi purpuriu.

— Oenone! strigă ea.

Insula Pemik se năpusti către fată cu o viteză care o făcu să se încleşteze speriată de balustrada verandei.

Nu, Syrinx, te rog, îi ceru Oenone. Revărsarea de jale şi dor întreţesut în cererea aceea simplă îi umplu ochii de lacrimi. Nu mă părăsi iarăşi.

Niciodată! Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată, iubitule! Întregul corp îi tremura ca reacţie înaintea anilor de amintiri ce i se căscară larg în minte. Şi exact la sfârşit, ultima înainte ca bezna puturoasă s-o fi înhăţat, cea mai vie dintre toate: temniţa şi torţionarii ei.

Syrinx?

Sunt aici, îl linişti nesigură pe şoimul-de-vid. E-n regulă. Sunt bine.

M-ai salvat de ei.

Cum să n-o fi făcut?

Te iubesc.

Şi eu te iubesc.

Am avut dreptate, spuse Wing-Tsit Chong.

Când Syrinx înălţă capul, văzu chipul bătrânului zâmbind uşor; ridurile care se înmulţeau îl îmbătrâneau cu încă un deceniu. Poftim?

Să fac ceea ce am făcut cu secole în urmă. Să le îngădui oamenilor să vadă iubirea şi acreala care trăiesc în noi toţi. Doar atunci putem accepta ceea ce suntem. Tu eşti dovada vie în privinţa aceasta, tânără Syrinx. Îţi mulţumesc pentru asta. Acum deschide ochii.

Sunt deschişi.

El suspină teatral. Cât de pedantă eşti! Atunci, închide-i.

Syrinx deschise ochii şi se uită la un plafon azuriu precum cerul. Petele întunecate de pe perimetrul câmpului ei vizual se definiră în trei feţe teribil de îngrijorate, aplecate peste ea.

— Bună, mamă, rosti fata.

Era foarte greu să vorbească şi trupul i se simţea de parcă ar fi fost înfăşurat într-o uniformă-combinezon prea mică.

Athene începu să plângă.

În studioul de montaj existau cincisprezece holoecrane dispuse în linie, în lungul unui perete. Toate erau active şi afişau o varietate enormă de imagini, începând de la un cadru al Amariskului de la altitudinea de o mie de kilometri, cu benzi de nori roşii oglindind reţeaua afluenţilor lui Juliffe, până la bătălia spaţială teribil de violentă de pe orbita lui Lalonde; şi de la mercenarii lui Reza Mălin care distrugeau satul Pamiers, până la un grup de copii supraexcitaţi, care se repezeau afară din clădirea unei ferme pentru a întâmpina sosirea pernei de aer.

Dintre cele cinci persoane aşezate la masa de montaj, patru se uitau la ecrane cu genul de entuziasm nervos pe care îl încearcă în mod invariabil voyeurii în faţa suferinţei pe scară mare, la care spectacolul evenimentelor în sine depăşeşte agonia oricărei nefericiri individuale. În mijlocul colegilor ei, Kelly îşi privea realizarea cu o detaşare care rezulta în principal din programul supresor rulat de nanonicele ei neurale.

— Nu mai putem tăia nimic, protestă Kate Elvin, montoarea-şefă a ştirilor.

— Nu-mi place, spuse Antonio Whitelocke.

Era şeful oficiului Collins din Seninătate, un carierist de şaizeci de ani care avansase până în vârf, pornind de la Divizia Politică şi Economică. O alegere excelentă pentru Seninătate, dar prea puţin empatic cu tinerii reporteri de teren precum Kelly Tirrel. Raportul ei de la Lalonde îl îngrozise realmente.

— Nu se poate difuza un subiect de ştiri lung de trei ore.

— Învaţă să mai ai şi coaie! se răsti Kelly. Trei ore nu-i decât rezumatul momentelor de vârf.

— Momente de mizerie, murmură Antonio fulgerând-o cu privirea pe noua şi turbulenta lui megavedetă.

Stilul skinhead al coafurii ei era teribil de intimidam şi în plus auzise totul despre sărmanul Garfield Lunde. Cei de la marketing se lamentau întruna despre folosirea de prezentatori cu imagine neconvenţională. Când îşi amintea de tinerica drăguţă şi feminină care prezentase rezumatul ştirilor de dimineaţă cu numai o lună în urmă, nu putea decât să se întrebe îngrijorat dacă nu cumva unul dintre posedaţi se strecurase totuşi de pe Lalonde.

— Echilibrul este perfect, zise Kate. Am încorporat elementele fundamentale ale misiunii sfârşite tragic, ba chiar am reuşit să încheiem cu o notă optimistă, prin salvarea copiilor. A fost o lovitură de adevărată maestră, Kelly.

— Păi, ce să zic, mulţumesc. Nu m-aş fi dus cu Horst şi mercenarii la fermă, dacă nu era rost de un reportaj beton.

Kate ignoră cu seninătate replica sarcastică; spre deosebire de Antonio, ea fusese cândva reporter de teren şi avusese parte de destule misiuni în lupte.

— Montajul acesta va satisface ambele noastre obiective corporatiste, Antonio. În primul rând, reţeaua de zvonuri s-a supraîncins de la revenirea lui Lady Macbeth, astfel că marketingul nici măcar nu mai trebuie să facă publicitate emisiunii noastre de ştiri de seară. Toţi din Seninătate ne vor accesa diseară şi am auzit că concurenţa va băga pur şi simplu reluări de telenovele cât timp va fi Kelly. Şi după ce audienţa ne va accesa, nu-i vom oferi doar impresii senzambientale dintr-un război, ci avem chiar o poveste întreagă pe care s-o spunem. Iar asta îi prinde întotdeauna pe spectatori. Tarifele noastre publicitare vor fi de o jumătate de milion de fuzidolari pentru un segment de treizeci de secunde.

— Pentru o singură emisiune, mormăi Antonio.

— Nu numai una, asta-i frumuseţea. Sigur că da, toţi vor face un flek din seara asta, însă Kelly a adus peste treizeci şi şase de ore pe flekurile ei, la care se adaugă înregistrările preluate de la senzorii lui Lady Macbeth din clipa intrării în sistemul Lalonde. Putem mulge toate astea vreme de o lună, cu interviuri cu specialişti, documentare şi mese rotunde de analiză a situaţiei curente. Am câştigat ratingurile de război pentru tot anul, şi-am făcut-o în modul cel mai ieftin.

— Ieftin?! Ştii cât i-am plătit nemernicului ăla de „Lagrange” Calvert pentru înregistrările senzorilor?

— Ieftin, insistă Kate. Numai în seara asta ne-am şi scos banii respectivi. Iar cu drepturile universale de distribuţie, vom împătri profiturile grupului Collins.

— Doar dacă putem să le distribuim vreodată, zise Antonio.

— Cum să nu putem? Ai accesat ordinul de interzicere a zborurilor stelare civile? Interzice doar andocările, nu şi plecările. Şoimii-negri pot să rămână pur şi simplu în interiorul zonei de ieşire a unei planete şi să datavizeze o copie spre oficiul nostru local. Va trebui să-i plătim ceva mai mult pe căpitani, dar nu foarte mult, fiindcă ei nu câştigă oricum nimic dacă stau pe terasele calotelor. S-ar putea să meargă. După chestia asta, vom ajunge toţi în fotolii de şefi.

— Care „chestia asta”? rosti Kelly.

— Haide, Kelly, o strânse Kate de umăr. Ştim c-a fost foarte greu, am simţit-o noi înşine. Însă carantina va stopa răspândirea posedaţilor, iar noi suntem acum cu ochii-n patru şi forţele de securitate îi pot opri dacă-ncearcă o evadare. Au câştigat pe Lalonde fiindcă-i o planetă a naibii de înapoiată.

— Da, sigur că da.

Kelly opera exclusiv pe programe stimulante acum, iar antidotul toxinelor de oboseală îi zumzăia melodios în cap.

— Salvarea galaxiei e floare la ureche acum, o ştim. Ce dracu', la urma urmelor ne luptăm doar cu morţii.

— Kelly, dacă nu poţi face faţă, atunci spune-o, zise Antonio şi-şi jucă după aceea atuul decisiv. Putem folosi altă prezentatoare. Pe Kirstie Meshane.

— Căţeaua aia?

— Atunci, putem continua aşa cum am stabilit?

— Eu vreau să bag mai mult din Pamiers şi Shaun Wallace. Alea-s genul de evenimente care-i vor face pe oameni să conştientizeze exact situaţia reală.

— Wallace este deprimant; în tot interviul ăla nu ţi-a spus decât că posedaţii nu pot fi învinşi.

— Şi are dreptate, ce dracu'! Shaun este esenţial, el ne spune ce trebuie să ştim realmente pentru a înfrunta adevărata problemă.

— Care ar fi aia?

— Moartea. Toţi vor muri, Antonio, chiar şi tu!

— Nu, nu pot aproba genul ăsta de perspectivă. Este la fel de negativă ca şi ceremonia tyrathca a Zeului Adormit pe care ai înregistrat-o.

— Pe aia chiar că n-ar fi trebuit să te las s-o scoţi. Până acum nimeni nici măcar nu ştia că tyrathca ar avea vreo religie.

— Obiceiurile xenoce nu prea sunt relevante într-un asemenea moment, observă bărbatul.

— Kelly, interveni Kate, putem utiliza segmentul tyrathca ulterior, într-un documentar. În clipa de faţă însă trebuie să finalizăm montajul. Hristoase, peste patruzeci de minute trebuie să intri în direct!

— Dacă vreţi să fiu drăguţă, băgaţi tot interviul lui Shaun.

— Am băgat jumătate, spuse Antonio. Sunt acoperite toate punctele importante.

— Nici pe departe! Uite care-i treaba, trebuie să-i facem pe oameni să priceapă ce-nseamnă de fapt posedarea, care-i înţelesul actului în sine, zise Kelly. Deocamdată majoritatea cetăţenilor din Confederaţie au primit doar avertizarea aceea oficială şi neplăcută din partea Adunării. Este ceva abstract, o problemă de pe altă planetă. Oamenii trebuie să afle că nu-i atât de simplu, că dezastrul ăsta înseamnă mai mult decât simpla securitate fizică. Trebuie abordate şi aspectele filosofice.

Antonio se frecă apăsat cu palma pe frunte, apoi se strâmbă.

— Nu-nţelegi, este? se ambală Kelly şi flutură braţul spre holoecranele acoperite de imagini teribile. N-ai accesat nimic din toate astea? Nu pricepi? Trebuie să transmitem asta oamenilor. Eu o pot face pentru voi. Nu Kirstie Meshane, cu creierul ei de găină. Eu am fost acolo, eu pot face ca totul să fie mult mai real pentru oricine ar accesa raportul!

Antonio privi holoecranul care-l arăta pe Pat Halahan alergând prin ruinele fumegătoare ale lui Pamiers şi transformându-şi atacatorii bizari în bucăţi de ţesuturi însângerate.

— Grozav! Exact ce ne trebuia.

Ione nu se aşteptase pur şi simplu la desfăşurarea aceea a evenimentelor. Când ajunseseră la apartament, Joshua nici măcar nu privise spre uşa dormitorului ei, cu atât mai puţin să fi vădit vreo dorinţă. Or, în alte ocazii petrecute alături de el, femeia nici măcar nu ajunsese în pat şi fusta îi fusese deja ridicată în jurul taliei.

Cumva ştia totuşi că situaţia nu se datora exclusiv traumelor din misiune. El era preocupat şi tulburat, nu înspăimântat. Ceva cu totul nefamiliar din punctul lui de vedere…