Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 32

În afară de Perlmutter, ceilalţi l au măsurat pe Chisholm cu priviri în care se citea îndoiala.

— Scepticismul din ochii voştri este evident, i a provocat Chisholm. Lumea s a înşelat vreme de 126 de ani, de când un comerciant german pe nume Heinrich Schliemann a declarat sus şi tare că a descoperit Troia, luând Iliada lui Homer drept ghid. El a afirmat că movila care se chema Isarlâk era locul perfect pentru cetatea întărită a Troiei.

— Dar majoritatea arheologilor şi a istoricilor au susţinut ipoteza lui Schliemann, nu? a întrebat Gunn.

— Disputele pe acest subiect sunt încă aprinse, a zis Boyd. Homer a fost un om foarte misterios. Nu există nici o dovadă că a existat cu adevărat. Legendele ne spun doar că un bătrân pe nume Homer a preluat poemele epice despre un mare război care circulau şi care fuseseră transmise prin viu grai vreme de sute de ani şi le a inclus într o serie de relatări care au devenit primele opere literare în formă scrisă. A fost vorba de un singur om sau de un grup care, de a lungul secolelor, a prelucrat acele poeme până când Iliada şi Odiseea au devenit clasici ai literaturii universale? Adevărul nu va fi cunoscut niciodată. Pe lângă enigma legată de identitatea lui, marea şaradă pe care ne a lăsat o moştenire este dacă războiul troian a fost adevăr sau ficţiune. Şi, dacă a fost purtat într adevăr în Epoca Bronzului timpuriu, erau grecii adevăraţii duşmani ai troienilor sau Homer a scris cumva despre un eveniment care s a petrecut la aproape două mii de kilometri depărtare?

Perlmutter a zâmbit cu gura până la urechi. Boyd şi Chisholm afirmau ceea ce el crezuse mereu.

— Până la Wilkens nimeni nu s a gândit că poate Homer nu era grec, ci un poet celt care a scris despre o bătălie legendară purtată cu patru sute de ani mai înainte, dar nu în Mediterana, ci în Marea Nordului.

Gunn părea debusolat.

— Şi atunci, călătoria epică a lui Ulise...

— A avut loc în Oceanul Atlantic. Summer a simţit că i se învârte totul în cap.

— Adică nu din cauza frumuseţii Elenei a pornit acel război?

— Tocmai voiam să sugerez, a intervenit Boyd cu un zâmbet obosit, că adevărul care stă la baza mitului nu priveşte un conflict stârnit de furia unui rege care a dorit să se răzbune pentru răpirea soţiei lui de către iubitul acesteia. Nu mi se pare un motiv prea temeinic ca să împingi la război şi la moarte mii de bărbaţi, totul pentru o femeie de moravuri îndoielnice, nu credeţi? Înţeleptul Priam, regele Troiei, n ar fi primejduit regatul şi viaţa poporului său doar pentru a îngădui unui fiu neascultător să recupereze o femeie care, dacă acela era adevărul, îşi părăsise soţul pentru un alt bărbat. Şi n a fost vorba nici de un război pentru dobândirea bogăţiilor Troiei. Conflictul a pornit de la ceva mai palpabil, adică de la un metal moale, cu structură cristalină, care se cheamă staniu.

— St. Julien i a vorbit lui Summer despre felul în care celţii au grăbit sosirea Epocii Bronzului şi a Fierului, a spus Dirk, ridicând ochii de la notiţele pe care şi le lua.

Chisholm l a aprobat.

— Sigur, ei au inventat acea industrie, dar nimeni nu poate spune absolut precis cine a descoperit că amestecând 10% staniu cu 90% cupru se obţinea un metal de două ori mai dur decât oricare altul cunoscut pe vremea aceea. Până şi data precisă e învăluită în ceaţă. Se poate însă presupune că asta s a întâmplat pe la anul 2000 î.Hr.

— Turnarea cuprului era cunoscută încă din anul 5000 î.Hr. în Turcia centrală, a spus Boyd. Cuprul se găsea din belşug în întreaga lume antică. Mineritul era practicat pe scară largă în Europa şi în Orientul Mijlociu. Dar, când s a inventat bronzul, au apărut necazurile. Minereul de staniu se găseşte greu în stare naturală. La fel ca oamenii porniţi mai târziu în goană după aur, căutătorii şi negustorii s au răspândit în toată lumea antică în căutarea lui. În cele din urmă, cele mai bogate zăcăminte au fost găsite în sud vestul Angliei. Triburile celtice au prins imediat de veste şi au înfiinţat un soi de piaţă internaţională pentru a comercializa staniul pe care îl extrăgeau, îl făceau lingouri şi îl vindeau astfel în întreaga lume antică.

— Datorită cererii mari, vechii britoni au creat imediat un monopol şi au cerut preţuri grele neguţătorilor străini, a adăugat Chisholm. Deşi neguţătorii veniţi din imperii întinse precum Egiptul îşi permiteau să dea la schimb mărfuri scumpe, celţii din Europa Centrală puteau oferi doar obiecte manufacturate şi cantităţi mari de ambră. Fără o industrie a bronzului, speranţele lor de a depăşi faza de agricultori erau reduse.

— De aceea au hotărât să se alieze şi să pună mâna pe minele de staniu ale britanilor, a ghicit Yaeger.

— Întocmai, a răspuns Boyd. Triburile celte de pe continent au alcătuit o alianţă cu scopul de a invada sudul Angliei şi a cuceri minele de pe un teritoriu cunoscut sub numele de Troada, care s a numit ulterior Troia. Capitala acelei provincii era Uium.

— Aşadar, aheenii nu au fost greci, a spus Perlmutter. Boyd a încuviinţat discret din cap.

— Aheu a fost un termen general pentru aliaţi. Troienii se autodenumeau de obicei dardanieni. Aşa cum şi Egiptul nu însemna Ţara Faraonilor.

— Staţi puţin, a intervenit Gunn. Atunci de unde a apărut numele de Egipt?

— Înaintea lui Homer, ţara era cunoscută ca Al-Khem, Misr sau Kemi. La sute de ani după aceea, când a văzut piramidele şi templul de la Luxor, istoricul grec Herodot a numit Egipt imperiul pe cale de dispariţie, după o ţară descrisă de Homer în Iliada. După aceea, numele a rămas.

— Dar ce dovezi aduce Wilkens în sprijinul ipotezei lui? a întrebat Sandecker.

Boyd s a uitat politicos către Chisholm.

— Doctore, vrei să preiei subiectul?

— Probabil ştii la fel de multe ca mine, a spus Chisholm, cu un zâmbet de încântare.

— Pot să mi aduc şi eu contribuţia? a întrebat Perlmutter. Am studiat cartea lui Wilkens, locul în care s a înălţat Troia.

— Eşti invitatul nostru, a întărit Boyd.

— Există dovezi cu carul, a început Perlmutter. Pe de o parte, aproape nimic din cele descrise de Homer în epopeile lui nu rezistă la o analiză mai atentă. El nu spune nicăieri că invadatorii sosiţi în corăbii erau greci. La anul 1100 Î.Hr., când se presupune că s a purtat războiul, Grecia era slab populată. Nu existau cetăţi mari care să poată construi o flotă de corăbii de război şi să asigure echipaje. Grecii antici nu au fost consideraţi călători pe mare. Descrierea pe care Homer o face corăbiilor şi vâslaşilor veniţi de peste mare se potriveşte mai curând vikingilor care au apărut două mii de ani mai târziu. De asemenea, descrierea mării ne duce cu gândul mai curând la Atlantic decât la Mediterana. Nici prezentarea climei nu se prea potriveşte. Homer vorbeşte de ploi torenţiale, ceţuri dese sau umede şi lapoviţă. Acestea sunt condiţii meteorologice mai potrivite Angliei decât sudului Turciei, care este relativ aproape de deşertul Sahara.

— Şi ar mai fi vorba şi de vegetaţie, i a sugerat Boyd.

— A, bineînţeles, a zis Perlmutter cu un gest de modestie. Majoritatea copacilor pe care Homer îi descrie în detaliu sunt tipici zonelor mai umede ale Europei decât celor aride din Grecia şi Turcia. El se referă la copaci cu frunze căzătoare, în vreme ce grecilor le sunt mai familiare coniferele. Apoi, ar mai fi vorba de cai. Celţii erau un popor iubitor de cai. Nu s a auzit că grecii să fi folosit cai în bătălii. Egiptenii şi celţii foloseau care şi platforme de luptă, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre greci sau romani. Ei preferau să lupte pe jos, folosind carele doar pentru deplasare şi pentru curse.

— Există şi discrepanţe în ce priveşte hrana?

— Homer vorbeşte de ţipari şi de stridii. Tipării pornesc din locurile lor de înmulţire din Marea Sargasselor şi migrează spre apele reci din jurul Europei. Homer vorbeşte undeva despre „scufundarea după stridii”, care se practică mai mult în oceane, nu în Marea Mediterană. Grecii făceau scufundări după bureţi, care erau mai obişnuiţi în Grecia pe vremea aceea.

— Dar zeii? a întrebat Sandecker. În Iliada şi Odiseea zeii apar mereu şi se amestecă în rândul războinicilor greci şi troieni.

— Celţii au fost primii. Specialiştii în literaturi clasice au tras concluzia că zeii descrişi de Homer au fost la origine celţi, şi grecii i au moştenit ulterior, din opera lui Homer. Perlmutter a făcut o pauză, apoi a adăugat: Mai există un aspect interesant. Homer afirmă că grecii şi troienii îşi ardeau morţii. Acesta e un obicei al celţilor. În general, popoarele din jurul Mediteranei îşi îngropau morţii.

— Fascinantă ipoteză, a spus Sandecker, încă neconvins. Dar e totuşi numai o presupunere.

— Tocmai mă pregăteam să prezint partea cea mai interesantă, a zis Perlmutter şi a surâs cu un aer de satisfacţie. Cele mai surprinzătoare revelaţii ale lui Wilkens arată în mod convingător că insulele, cetăţile şi popoarele despre care a scris Homer în poemele lui epice fie nu au existat, fie se numeau altfel. Geografia şi locurile descrise în Iliada pur şi simplu nu se potrivesc cu peisajele marine şi terestre din jurul Mării Mediterane. Wilkens a descoperit că numele cetăţilor, al regiunilor şi al fluviilor folosite de Homer îşi au sursa în Europa continentală şi în Anglia. Numele greceşti nu se potrivesc zonelor din apropierea Troiei şi regatelor eroilor greci, iar descrierile locurilor nu reflectă realitatea geografică.

— Exemplele pot continua, a spus Chisholm. Homer îi prezintă pe Menelau cu părul roşcat, pe Ulise cu părul castaniu roşcat şi pe Ahile ca fiind blond. De asemenea, unii războinici sunt descrişi ca având tenul alb. Nici una dintre aceste trăsături nu sunt caracteristice pentru popoarele mediteraneene. E ca şi cum eroii lui Homer au apărut din alt timp şi spaţiu.

— Triburile aheene invadatoare proveneau din regiunile care cunoşteau prelucrarea bronzului, adică Franţa, Suedia, Danemarca, Spania, Norvegia, Olanda, Germania şi Austria. Flota lor s a strâns într un port care azi ar putea fi Cherbourg şi a traversat Marea Helle, care a dat numele Helespontului din Turcia, dar care în prezent este cunoscută drept Marea Nordului. Războinicii au debarcat într un golf larg care purta cândva numele de Marea Tracică, iar acum apare pe hartă pur şi simplu ca Wash, în Cambridgeshire. Apele scăldau ţărmurile câmpiei din estul Angliei antice.

Boyd a adăugat ceva la prezentarea lui Perlmutter:

— Homer a vorbit de cele paisprezece râuri din preajma Troiei. În mod uimitor, există paisprezece râuri în apropierea câmpiei engleze de est. Wilkens a descoperit că şi după treisprezece secole numele lor au rămas asemănătoare ca pronunţie, ceea ce uşurează comparaţia, în greacă, de exemplu, Homer aminteşte de râul Temese. Asta înseamnă Tamisa de azi.

— Iar troienii? a întrebat Sandecker, care nu se lăsa uşor convins.

— Războinicii lor au venit din toată Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor, a urmat Perlmutter. Ei au primit şi ajutor de la aliaţii din Bretania şi Belgia, de pe continent. Iar acum, când avem golful şi câmpia, putem găsi locul bătăliei şi al cetăţii. Spre nord est de Cambridge există încă urmele unor tranşee paralele de dimensiuni uriaşe. Wilkens crede că ele au fost făcute de invadatori, ca şi tranşeele din Primul Război Mondial, ca să i împiedice pe apărători să le atace taberele şi corăbiile.

— Şi atunci, unde s a înălţat cetatea Troiei? a insistat Sandecker. Perlmutter era pregătit şi pentru acea întrebare.

— Toate supoziţiile ne îndreaptă spre dealurile Gog Magog, unde s au descoperit lucrări de pământ uriaşe şi fortificaţii de formă circulară, cu şanţuri de apărare adânci, care au evidenţiat palisade din lemn şi multe obiecte din bronz. Au fost scoase la lumină urne funerare şi numeroase schelete care prezintă urme de mutilare.

— De unde provine numele ăsta ciudat, de Gog Magog? a întrebat Summer.

— Cu mulţi ani în urmă, când au început să scoată la lumină accidental nenumărate oase, localnicii au crezut că locul era un câmp de bătălie pe care muriseră foarte mulţi luptători. Le a amintit de Iezechiel din Biblie, care a conjurat spirite rele într un război pornit împotriva lui de regele Gog din ţara lui Magog.

Sandecker şi a mutat privirea de la Boyd la Chisholm.

— Bine, dacă tot am aflat că războiul troian s a purtat în sudul Angliei pentru minele de staniu, cum se leagă asta cu descoperirea de obiecte de origine celtă făcută de Dirk şi Summer pe bancul Navidad?

Cei doi savanţi au schimbat priviri amuzate, apoi Boyd a spus:

— Foarte simplu, domnule amiral. Acum că suntem convinşi că adevăratul loc al bătăliei a fost în Anglia, putem începe să legăm marea călătorie plină de aventuri a lui Ulise de bancul Navidad.

S-a lăsat o linişte în care s ar fi auzit şi cum cade un ac pe jos. Surpriza fusese atât de mare, încât vreme de jumătate de minut nimeni nu a avut curajul să spună ceva.

— Ce spuneai? a întrebat Gunn, încercând să înţeleagă ceea ce tocmai auzise.

Sandecker s a întors încet către Perlmutter:

— St. Julien, eşti de acord cu ideea asta nebunească?

— Dar nu i deloc nebunească, a zis Perlmutter. În epopeea lui Homer scrie că Ulise era rege peste insula Itaca. Cu toate acestea, pe respectiva insulă grecească nu a existat niciodată un regat şi nici nu s au găsit ruine care să confirme aşa ceva. Wilkens arată, spre satisfacţia mea, cel puţin, că regatul lui Ulise nu era în Grecia. Un avocat belgian din Calais, Franţa, pe nume Teophille Cailleux, a susţinut, după îndelungi cercetări, că oraşul Cadiz din Spania a fost locul în care se afla Itaca menţionată de Homer. Şi, cu toate că aluviunile au umplut marea în ultimii trei mii de ani, geologii pot dovedi conturul câtorva insule care fac acum parte din uscat. Cailleux şi Wilkens au identificat majoritatea porturilor în care a ajuns Ulise, dar nici unul nu este la Marea Mediterană.

— Trebuie să mă declar de acord, a zis Yaeger. Folosind toate informaţiile despre călătoria lui Ulise, descrierile făcute de Homer, teoriile lui Cailleux şi Wilkens, cunoştinţele despre metodele de navigaţie din Epoca Bronzului, maree şi curenţi, eu şi Max am reuşit să alcătuim un plan al porturilor vizitate.

Yaeger a luat telecomandă şi a tastat un cod numeric. Pe ecran a apărut o hartă a Oceanului Atlantic. Dinspre sudul Angliei a început să coboare o linie roşie spre coastele Africii, după care a traversat apa cam din dreptul Insulelor Capului Verde, ajungând până în insulele din Marea Caraibilor. Yaeger a folosit un fascicul laser drept indicator şi a început să traseze călătoria lui Ulise.

— După ce a fost purtat de ape, prima escală a lui Ulise a fost în ţara pe care el a numit o a mâncătorilor de lotus. Potrivit lui Wilkens, era vorba probabil de coasta de vest a Africii, zona Senegalului de azi. Aici lotusul este un soi de mazăre şi este consumat de băştinaşi de mii de ani, deoarece are un efect narcotic. De acolo, vânturile l au dus spre vest. Către Insulele Capului Verde, care se potrivesc cu descrierea insulei ciclopilor.

— Ţara oamenilor cu un singur ochi, a zis Sandecker, cu un surâs crispat.

— Homer nu afirmă nicăieri că toţi oamenii de acolo aveau un singur ochi, a explicat Yaeger. Toţi erau normali, mai puţin Polifem, care nu avea ochiul în mijlocul frunţii.

— Dacă mai ţin minte din Odiseea, a spus Gunn, după ce a scăpat de ciclopi, Ulise a fost împins spre vest, ajungând în insula Eolia.

Yaeger s a mulţumit să dea din cap.

— Calculând vânturile dominante şi curenţii, consider că următoarea escală a lui Ulise a avut loc pe una dintre nenumăratele insule de la sud de Martinica şi la nord de Trinidad. De acolo, el şi corăbiile lui au fost împinşi de furtună către ţara lestrigonilor. Aici, una dintre insuliţe, care se numeşte Branwyn, în largul coastelor Guadelupei, se potriveşte cu descrierea. Stâncile înalte de o parte şi de alta a canalului îngust pe care îl descrie el se potrivesc perfect cu geografia insulei.

— Aici lestrigonii au nimicit flota lui Ulise, a adăugat Perlmutter.

— Dacă ar fi adevărat, a spus Yaeger, înseamnă că vasele cu bogăţii s ar afla şi acum în apele portului.

— Cum se numeşte insula?

— Branwyn, a zis Yaeger, a fost o zeiţă celtă şi una dintre cele trei matroane ale Britaniei.

— Cărui stat îi aparţine insula? a întrebat Dirk.

— E proprietate particulară.

— Ştii cumva cum se numeşte proprietarul? a întrebat Summer. E vorba de o vedetă rock, un actor sau vreun om de afaceri bogat?

— Nu, Branwyn este în proprietatea unei femei bogate, a zis el şi a făcut o pauză ca să şi revadă notiţele. O cheamă Epona Eliade.

— Epona e numele unei zeiţe celte, a spus Summer. Asta zic şi eu coincidenţă.

— Poate că e mai mult decât atât, a zis Yaeger. O să verific.

— Şi unde a mai ajuns Ulise? a întrebat Sandecker.

— Rămas cu numai o corabie din douăsprezece, a continuat Yaeger, a navigat spre insula lui Circe, care se numea Eea şi care s ar potrivi cu bancul Navidad, un loc despre care Homer a spus că se afla la marginea lumii.

— Circe! a exclamat Summer. Circe să fi fost femeia care a trăit şi a murit în construcţia pe care am găsit o sub apă?

Yaeger a ridicat din umeri.

— Cine ar putea spune? E vorba de o simplă coincidenţă, aproape imposibil de dovedit.

— Dar cum de a ajuns aproape dincolo de ocean cu atâtea secole în urmă? s a mirat Gunn cu voce tare.

Perlmutter şi a lăsat palmele împreunate peste stomacul lui imens.

— S-au făcut mai multe călătorii între continente decât ne imaginăm noi.

— Bine, dar aş vrea să ştiu unde plasezi Hadesul, i a spus Sandecker lui Yaeger.

— Locul potrivit ar fi cavernele de la Santo Tomâs, din Cuba. Permultter şi a suflat nasul cu delicateţe, apoi a întrebat:

— Iar după ce a ieşit din Hades, unde s a întâlnit cu sirenele, monstrul Scila şi vârtejul Caribda?

Yaeger a ridicat braţele a neputinţă.

— Trebuie să atribui acele evenimente imaginaţiei bogate a lui Homer. Pe partea vestică a Atlanticului nu am găsit vreun loc care să corespundă descrierii. A făcut o pauză, după care a reluat traseul călătoriei lui Ulise. Apoi, el a navigat spre est, până a ajuns la insula lui Calipso, Ogigia, pe care Wilkens, şi eu sunt de acord cu el, o consideră insula St. Miguel din Azore.

— Calipso era zeiţă, o frumoasă soră a lui Circe, a spus Summer. Amândouă erau femei de rang înalt. Parcă Ulise şi Calipso au avut o aventură romantică într o grădină paradiziacă, după ce Ulise avusese o legătură cu Circe pe insula ei, nu?

— Exact, a spus Yaeger. După ce o lăsă pe ţărm, cu lacrimi în ochi, pe Calipso, Ulise e mânat de vânturi potrivnice, iar ultima lui escală este pe insulă unde se afla palatul regelui Alcinou, care pare a fi insula Lanzarote din Canare. După ce povesteşte regelui şi familiei sale aventurile prin care a trecut, i se oferă o corabie şi, în cele din urmă, ajunge acasă, în Itaca.

— Şi unde plasezi Itaca?

— După cum a susţinut Cailleux, e vorba de portul Cadiz, din sud vestul Spaniei.

Au urmat câteva momente de tăcere, în care toţi s au străduit să asimileze povestea clasică şi mulţimea de teorii. Care dintre ele se apropia de adevăr? Doar Homer ştia asta, iar el tăcuse în urmă cu trei mii de ani.

Dirk i a zâmbit lui Summer.

— Se cuvine să i recunoaştem farmecul lui Ulise, pentru că a avut ca iubite două dintre cele mai frumoase şi mai puternice femei ale timpului său. Înainte ca el să ajungă acolo şi să le seducă, ele erau caste şi inaccesibile.

— Dar, ca s o spunem pe a dreaptă, a intervenit Chisholm, nici una din ele nu a fost zeiţă şi nici curată ca lacrima. Amândouă sunt descrise ca fiind incredibil de frumoase şi având personalităţi ieşite din comun. Circe era vrăjitoare, iar Calipso se pricepea la farmece. Ca simplu muritor, Ulise nu ar fi fost o pereche potrivită pentru nici una din ele. Se poate să fi fost druide, care participau la tot felul de ritualuri sălbatice şi perverse. Şi, prin urmare, ele sacrificau oameni, lucru pe care îl considerau necesar pentru a şi asigura viaţa eternă.

Summer a clătinat din cap.

— Mi e foarte greu să cred asta.

— Dar e adevărat, a insistat Chisholm. Se ştie că druidele atrăgeau bărbaţi în rituri şi orgii de sacrificare. Şi, fiind căpetenii ale cultului lor feminin, aveau puterea de a le porunci celor care le venerau să facă tot ce voiau ele.

Yaeger a aprobat spusele lui cu un gest.

— Din fericire pentru noi, druidismul a dispărut acum o mie de ani.

— Tocmai aici e problema, a zis Chisholm. Druidismul e foarte activ şi în prezent. Există culturi în Europa care respectă întocmai ritualurile străvechi.

— Cu excepţia sacrificiilor umane, a intervenit Yaeger, cu un surâs sumbru.

— Ba nu, a zis Boyd, cu o expresie serioasă. Cu toate că e vorba de crime, sacrificiile umane sunt încă practicate de către culturile secrete.

După plecarea celorlalţi, Sandecker i a chemat pe Dirk şi pe Summer în biroul lui. Imediat ce s au aşezat, amiralul a trecut direct la subiect.

— Aş dori ca voi doi să participaţi la un proiect arheologic. Summer şi Dirk au schimbat priviri nedumerite. Nu aveau habar ce idee îi venise amiralului.

— Vrei să ne întoarcem pe bancul Navidad? a întrebat Dirk.

— Nu, să vă duceţi în Guadelupa şi să faceţi o cercetare a portului insulei Branwyn.

— Dar, dat fiind că e proprietate privată, nu avem nevoie de aprobare? a întrebat Summer.

— Atâta vreme cât nu călcaţi pe ţărm, nu se cheamă încălcarea dreptului la proprietate.

Dirk s a uitat la Sandecker cu o expresie de scepticism pe chip.

— Adică vreţi să căutăm comoara pierdută de corăbiile lui Ulise în ţara lestrigonilor?

— Nu, să descoperiţi corăbiile şi obiectele de pe ele. Dacă operaţiunea reuşeşte, ar fi vorba de cele mai vechi epave găsite în emisfera vestică şi de schimbarea concepţiilor privind istoria antică. Dacă se poate, ţin ca acest lucru să fie realizat de NUMA.

Cu un gest ce trăda emoţia, Summer şi a frecat mâinile între ele.

— Domnule amiral, cred că vă daţi seama că şansa de a face o asemenea descoperire este de una la un milion.

— Chiar şi o asemenea şansă merită efortul. Mai bine să fi încercat decât să stăm deoparte.

• 
  Trebuie să respectăm vreun grafic?
  
• 
  Rudi se va ocupa de călătoria voastră cu un avion NUMA. Plecaţi mâine dimineaţă. După ce aterizaţi pe aeroportul din apropierea oraşului Pointe a-Pitre din Guadelupa, o să vă întâlniţi cu un reprezentant NUMA, pe care îl cheamă Charles Moreau. El a închiriat un vas care va naviga spre insula Branwyn, aflată mai la sud. Trebuie să vă luaţi echipamentul de scufundare. Rudi va aranja transportul detectorului, care va depista orice anomalii ar apărea sub aluviunile şi nisipul de pe fund.
  

— Dar nu înţeleg, de ce atâta grabă?

— Dacă încep să se împrăştie zvonuri despre asta, şi fiţi siguri că aşa se va întâmpla, toţi vânătorii de comori din lume vor da năvală pe insulă. Ţin ca NUMA să fie prima acolo, să verifice fundul oceanului, şi gata. Dacă reuşiţi să descoperiţi ceva, putem colabora cu francezii, sub jurisdicţia cărora se află Guadelupa, pentru asigurarea securităţii zonei. Aveţi întrebări?

Dirk a prins o pe Summer de mână.

— Tu ce părere ai? Mi se parc palpitant.

- Bănuiam că o să spui asta, a făcut Dirk, cu un aer destul de trist. Amirale, la ce oră să ne prezentăm la terminalul NUMA?

— Ar fi preferabil să porniţi devreme. Avionul va decola la ora şase.

— Dimineaţa? a exclamat Summer, parcă pierzând ceva din entuziasmul de mai devreme.

Sandecker le a zâmbit jovial.

— Cu puţin noroc, s ar putea ca în drum spre aeroport să prindeţi şi cântatul cocoşilor.