Poetul lunii: Ovidiu Genaru La o noua lectură

Andrei Pleşu, fondatorul Colegiului Noua Europă, a fost desemnat câştigător al Premiului Cetăţeanului European, ediţia 2014, distincţie acordată anual de Parlamentul European pentru realizări excepţionale în dezvoltarea colaborării culturale transnaţionale în Uniunea Europeană.

Andrei Pleşu va primi prestigioasa distincţie pentru activitatea sa ca fondator şi rector al Colegiului Noua Europă (NEC, New Europe College - Institut de Studii Avansate) şi Fundaţiei Noua Europă, conform unui comunicat citat de Mediafax.

Cancelaria Premiului “Cetăţeanul European” a acordat distincţia la propunerea europarlamentarului Cristian Preda, care a motivat oportunitatea recomandării prin înalta calitate şi impactul european ale activităţii de cercetare şi ale programelor de burse implementate de NEC de-a lungul existenţei sale.

„Anul acesta s-au împlinit 20 de ani de la înfiinţarea Colegiului Noua Europă. Prin programul său de burse, NEC a contribuit, din 1994 şi până în prezent, la dezvoltarea cercetării în ştiinţe umane în România. NEC a jucat astfel un rol major în europenizarea elitelor universitare, politice şi administrative din România, cu sprijinul financiar al partenerilor europeni din Germania, Austria, Franţa”, se arată în propunerea europarlamentarul Cristian Dan Preda. „În acelaşi timp, NEC a contribuit prin seminariile şi publicaţiile sale la stimularea dezbaterii publice pe teme europene în România. Reţeaua cercetătorilor ce au beneficiat de susţinerea NEC s-a extins gradual pentru a include cercetători din ţările vecine şi din întreaga lume. NEC a devenit astfel un nucleu puternic pentru cooperarea transnaţională în sfera ştiinţelor umane. Recomand cu căldură acordarea Premiului Cetăţeanului European 2014 rectorului Colegiului Noua Europă, dl. Andrei Pleşu, fondatorul unei instituţii ce a contribuit în mod substanţial de-a lungul existenţei sale la consolidarea spiritului european în România şi la difuzarea valorilor europene în vecinătate şi în lume”, a mai explicat Cristian Dan Preda.

Premiul va fi conferit la o ceremonie naţională publică, care va avea loc pe 20 februarie, la sediul Biroului de Informare al Parlamentului European în România. Evenimentul central de premiere, la care vor participa toţi câştigătorii ediţiei 2014 a Premiului Cetăţeanului European, din toate statele Uniunii Europene, va fi organizat la Bruxelles, la finalul lunii februarie.

.

Din istoria serviciilor secrete: O mare spioană Româncă – Vera Atkins . de Stelian Tănase

15 Sep, 2012

Cea mai importantă femeie-spion din al doilea război mondial a fost Vera Atkins. Jan Fleming, şi el spion, autorul celebrului “James Bond” a cunoscut-o bine. Au lucrat împreună pentru SOE. A spus despre ea: “In the real world of spies Vera Atkins was the boss.” S-a inspirat de altfel din personalitatea ei pentru pentru a contura figura lui Moneypenny, şefa superagentului majestatii sale, teribilul 007. În anii ’40, Vera Atkins a fost personajul cheie al Serviciului Operaţii Speciale britanic, SOE (“Special Operations Executive”). Rolul ei a fost să organizeze rezistenţa pe teritoriul francez ocupat de nemţi, să pună la cale acte de terorism şi sabotaj împotriva maşinăriei de război germane. Oamenii ei ea au aruncat în aer poduri şi trenuri, au cules informaţii. Atkins a paraşutat oameni, muniţie şi armament, staţii de emisie recepţie, a pregătit ziua H. a debarcării în Normandia. De ea sunt legate multe operaţii de anvergură în acei ani: de la maşina de descrifrat codurile germane “Enigma”, la constituirea reţelei Maquis, condusă de Jean Moulin, în Franţa, la extragerea a mii de evrei din Europa lui Hitler.

Vera Atkins era evreică, născută în România, la galaţi, în 1908. Numele ei adevărat era Maria Vera Rosenberg; “Atkins” fiind numele de fată al mamei. Tatal ei, Max Rosenberg, era om de afaceri, bancher, născut în Germania. A încercat o afacere în Africa de sud, a dat faliment, după care a venit în România unde norocul i-a surîs, făcînd o mare avere. În anii ‘30 îl consilia pe regele Carol al doilea în chestiuni financiare. Mama ei, era din Rusia, refugiată la Bucureşti din cauza pogromurilor. Vera a primit o excelentă educaţie, călărie, diverse sporturi, limbi străine, muzică şi a frecventează lumea bună bucureşteană. Aşa îl cunoaşte, în 1931, pe ambasadorul german, contele von Schulenburg, adversar al lui Hitler, cu care are o lungă poveste de dragoste, continuată şi după ce acesta a fost numit ambasador la Moscova. S-au întîlnit prin Europa, au rămas în corespondenţă. De la el ea avea informaţii de primă mîna despre atmosfera şi intrigile din cercurile înalte de la Berlin şi Moscova. În 1934 se mută la Londra –işi ia numele “Atkins”, şi începe cu adevărat cariera de superspion. A revenit la Bucureşti de cîteva ori în legătură cu misiunile ei. Unul dintre colaboratorii la SOE a fost şi Gardyne de Chastelain. Ne amintim “Operaţiunea Autonomous” organizată de SOE. De Chastelain a fost paraşutat cu alţi doi agenţi britanici în Romania, în decembrie 1943. A fost capturat de oamenii lui Eugen Cristescu, şeful SSI – subiectul unui episod “Bucureşti strict secret”. Pierderile făceau parte din logica inexorabilă a acestui joc extrem de periculos.

Vera Atkins s-a retras după mai bine de zece ani “din serviciul activ”, în 1947, undeva într-un sat din Anglia, la W., pentru tot restul vieţii. Numele ei a rămas necunoscut pînă în 2000, la moartea ei. O discreţie absolută i-a înconjurnt trecutul şi adevarata faţă. Puţini au ştiut cine este cu adevărat. Nu i-a placut prim planul. A refuzat să dea interviuri, să fie personaj în cărţi de istorie sau în filme. Totuşi, în 1998, Francois Mitterand i-a acordat legiunea de onoare, fără să intre în detalii asupra meritelor ei reale. A fost o recunoaştere tîrzie a aportului ei important, din anii 40, la eliberarea Frantei. Abia dupa moartea ei, cartea “Spymistress. The life of Vera Atkins, the greatest female secret agent of World war 2”, de William Stevenson, dezvăluie cine a fost cu adevărat. Un editor ar trebui s-o traducă pentru

Istorie bucureşteană:Misterele îngropate în Cimitirul Bellu: Dragostea interzisă a fraților din Caracal

De Cristina Lica sâmbătă, 07 iunie 2014; ziarul Adevărul. (Material trimis de prietena clubului nostru Uta Ionescu din Baden-Baden, Germania)

În Panteonul Național, cum e denumit cel mai cunoscut cimitir din țară, alături de Eminescu ori Bacovia, își duc somnul de veci povești pline de intrigi. Punctul de atracție pentru căutătorii de mistere este monumentul a doi tineri îndrăgostiți, copiii unui bogătaș din Caracal, care s-ar fi sinucis, aflând că sunt frați.

O plimbare în cel mai mare mare cimitir din București e departe de a fi o experiență funebră, este o lecție de istorie în aer liber. Oriunde te-ai uita pe aleile dichisite și acoperite de verdeață, e imposibil să nu dai cu ochii de cavoul vreunei personalități. Alături de Eminescu, Toma Caragiu sau Henri Coandă, monumente funerare impresionante ascund povești fabuloase ale secolului trecut.

Figura 18B linia 25, din apropierea aleii principale, este loc de pelerinaj pentru îndrăgostiți, curioși și vânători de mistere, deopotrivă. Aici se înalță o sculptură neagră, ridicată de Raffaelo Romanelli, care reprezintă o tânără moartă, întinsă pe spate, într-un pat, deasupra căreia plânge un bărbat cu barbă. Povestea lor specială e cunoscută de candelărese, gardieni și de cronicarul cimitirului, un fost fotoreporter, care a răscolit arhivele locului.

Tată și fiu, destin la indigo

Totul se petrece la sfârșitul secolului al 19-lea, când Constantin Poroineanu, fiul unui mare boier din Oltenia, pleacă la studii la Paris, după moda timpului. Tânărul trăiește o aventură de o noapte cu o pariziancă, pe care o lasă însărcinată și apoi se întoarce în țară pentru a-și vedea de afaceri. Poroineanu avea proprietăți întinse pe trei județe – Dâmbovița, Ilfov și Romanați– și era renumit pentru actele de caritate.

„Dar acest om distins avea să primească de la viață o cumplită lovitură. Anii trec, moșierul caracalean își întemeiează o familie și, având posibilități, își trimite fiul la studii la Paris, la aceeași universitate unde învățase și el. Printr-o coincidență, fiul său întâlnește și el o studentă din Paris, cu care se căsătorește în secret. Se întoarce acasă, la Caracal, pentru a-i prezenta soția tatălui său, însă ceva nemaiașteptat se întâmplă: doica pune cap la cap informațiile și își dă seama că cei doi sunt frați, fata fiind rodul dragostei dintre Constantin Poroineanu și mama fetei”, povestește Dumitru Botar, profesor de istorie din Caracal, pasionat de viața familiei Poroineanu.

Nesuportând ideea că au săvârșit un păcat, cei doi tineri se sinucid. Imediat după tragedie, pe 15 septembrie 1908, se sinucide și Poroineanu senior, al cărui bust tronează și astăzi la intrararea unui liceu din Caracal.

Un incest și două sinucideri

Există mai multe variante de final ale poveștii. Se mai spune și că în drum spre țară, cei doi tineri își dau seama singuri că sunt frați, după ce își povestesc amănunte ale copilăriei. Băiatul o împușcă întâi pe iubita lui, apoi își trage un glonț în tâmplă. O a treia variantă, de care vorbește și cronicarul de la Bellu, Paul Filip, spune că Poroineanu senior însuși, punând cap la cap mai multe informații, își dă seama cu groază că soția fiului său e, de fapt, fiica lui. Cei doi însurăței își pun capăt zilelor, urmați la scurt timp de Constantin Poroineanu.

Înainte de a-și curma viața, Poroineanu lasă toată averea sa Primăriei orașului Caracal. Se pare, la acea vreme, astfel de povești erau destul de frecvente. „Câte cazuri n-au mai fost atunci, doar că nu se știe despre ele”, spune cronicarul Filip. Indiferent de variantele de final ale poveștii, despre care ține să spună că „nu e legendă”, monumentul din Bellu o întruchipează atât de expresiv, încât personajele par vii. Singura inscripție gravată pe soclu e „Eufrosina Porroineanu XV Februar MCMII”. Potrivit Arhivelor Cimitirului Bellu, locul ei de veci a fost cumpărat în 1904 de un anume Constantin Porroineanu, iar de atunci nimeni nu s-a mai interesat de mormânt.

De la cimitir de uliță la muzeu

Cimitirul Bellu, cunoscut și sub denumirea de Șerban Vodă (numele uliței pe care a fost construit), este cel mai mare din București și cel mai cunoscut din țară. Istoria lui începe în jurul lui 1850, atunci când conducerea Capitalei a hotărât construirea unor cimitire în afara orașului. Până atunci, morții erau îngropați în jurul bisericilor. Unul dintre primele astfel apărute e Bellu, construit pe un teren donat de baronul Barbu Bellu. Aici odihnesc mari personalități: Mihai Eminescu, George Bacovia, pictorul Theodor Aman, savanta Ana Aslan, inventatorii Traian Vuia și Henri Coandă, actorii Toma Caragiu, Gheorghe


De meserie fotoreporter, cronicarul Paul Filip a scris patru cărți
despre misterele de la Bellu. Este pensionar și face voluntariat aici

Doamna cu umbrela, guvernanta ucisă de un doctor

O altă dramă care își doarme somnul de veci la Cimitirul Bellu este cea a „Femeii cu umbrelă”, pe numele ei adevărat Katalina Boschott. Statuia, în mărime naturală, o reproduce pe frumoasa femeie până în cele mai mici detalii, de la cutele rochiei, până la arcuirea sprâncenelor și la forma nasului.

Povestea ei controversată este cunoscută în rândul candelărăselor care mai aprind câte o  lumânare la căpătâiul  morților din Bellu. „I-au schimbat statuia, au adus alta”, devine paranoică una dintre obișnuitele locului.

Ultimele cuvinte, pe piatra funerară

Legenda spune că „doamna în alb” sau „doamna cu umbrela” a fost amanta unui bărbat foarte bogat din București. Este vehiculat inclusiv numele lui George Assan, din familia proprietarului primei mori cu aburi din București, sau chiar cel al lui Carol al II-lea. Enigmaticul bărbat ar fi trăit la Băile Herculane o intensă poveste de dragoste cu guvernanta Katalina Boschott. Se pare că, acolo, aceasta ar fi început să se simtă rău și a suferit o operație de peritonită nereușită.

Pe patul de moarte, aceasta ar fi rostit: „Cet animal de medecin m`a tuée!” (Acest animal de medic m-a ucis!), cuvinte care au fost încrustate cu litere de aur în piatra funerară. Astăzi se mai văd doar urmele scrisului, literele de aur fiind furate între timp, povestește cronicarul Paul Filip.  

Otrăvită din gelozie

O altă legendă spune că un bucureștean foarte bogat, un medic pe nume Andrei Popovici, însurat, s-a îndrăgostit nebunește de o fată frumoasă, pe care a luat-o ca guvernantă pentru copiii lui. Geloasă, soția acestuia ar fi vrut să scape de ea și i-a pus otravă în mâncare.

Îndurerat, bărbatul ar fi înmormântat-o undeva pe aleile din față ale cimitirului Bellu, aproape de cavoul familiei, și i-a dat ordin maestrului Romanelli s-o sculpteze în mărime naturală. Soția sa poruncește însă să fie scoasă de acolo și mutată tocmai în fundul cimitirului, ca să n-o vadă nimeni.

Statuia doamnei cu umbrela, opera lui Romanelli, o reproduce pe frumoasa guvernantă Katalina în mărime naturală 

20% dintre monumentele istorice ale Capitalei se află în
Bellu. Pe 28 de hectare se întind opere ale marilor
sculptori români: Ion Mincu, Dimitrie Paciurea etc.  


Mormântul fraților Gheorghieff, creație a arhitectului Ion Mincu, a intrat
în vizorul hoților pentru cele opt sfetnice de patru metri înălțime
Foto: Libertatea

Ținta hoților de cupru. Cele mai mari jafuri din istoria cimitirului

După anii ,90, cel mai frumos cimitir din București a devenit ținta preferată a hoților de cupru, care au furat de la mânere de cripte și blazoane, până la statui metalice de mare tonaj. Criptele erau vandalizate și morții erau scoși pentru a li se fura bijuteriile sau chiar dinții de aur, își amintește cronicarul de la Bellu.

Statui furate cu macaraua

Printre monumentele prădate de hoți se numără și cei patru sfincși ridicați în cinstea soldatului Victor Ioachimovici, care a murit în Primul Război Mondial, după ce a refuzat să se predea. Fiecare statuie cântărea jumătate de tonă, iar martorii de atunci spun că ar fi fost ridicate  ziua, în amiaza mare, cu o macara, sub ochii paznicilor. Din seria jafurilor nu a scăpat nici mormântul fraților Gheorghieff, bancheri născuți la sud de Dunăre, în Bulgaria, dar refugiați în 1870 în România. La moartea lor, arhitectul Ion Mincu le-a  construit un mausoleu prevăzut cu opt sfetnice de patru metri înălțime, care au dispărut din cimitir în anii `90. Jaful a fost cât pe ce să declanșeze un scandal diplomatic între Bulgaria și România.