Povesti care incep cu literea

PRASLEA CEL VOINIC SI MERELE DE AUR
A fost odata ca niciodata un imparat, care avea o gradina neasemuit de frumoasa, iar cea mai de pret comoara a acestei gradini era un pom cu merele cu totul si cu totul de aur. Dar mare era necazul imparatului din pricina acestui mar, pentru ca oricat isi bucura privirile cu florile si fructele care se parguiau, nu a putut nici o data sa guste din mere. Cand erau tocmai bune de mancat, cineva venea noaptea si le fura pe toate, nelasand imparatului nici macar un cocean, si asta se intampla in fiecare an. Degeaba stateau paznici si osteni nopti intregi la rand nedormite, cand merele erau copate, nimic nu putea sta in calea hotului.

        Imparatul mai avea si trei feciori, care se intristau vazand necazul tatalui lor. De aceea, fiul cel mare il ruga pe imparat sa-i dea voie sa pazeasca el insusi marul. Imparatul se invoi cu greu, nu prea avand incredere in baiat, dar acesta era foarte hotarat si sigur de el. Baiatul a pazit marul nopti la rand, dar cand merele erau deja coapte, pe la mizeul noptii l-a cuprins o toropeala de neinvins si se trezi doar in zori vazand rusinat ca nu mai era nici urma de fruct in pom.

        Imparatl nezajit a vrut sa taie marul, dar fiul cel mijlociu a inceput sa-l roage sa-l mai lase un an, pentru ca el va reusi cu siguranta sa-l prinda pe hot. Atat s-a tot rugat pana l-a convins pe imparat, dar noroc mai mult decat fratele sau nu a avut.

        Imparatul a dat pe loc porunca sa fie taiat marul, dar atunci veni la el Praslea, baiatul lui cel mai mic si se tot ruga de el sa mai lase marul doar un singur an, ca tot nu are nimic de pierdut. Tatal nu a vrut nici acum sa se induplece, dar Praslea nu ii mai dadea pace. Asa ca au mai asteptat un an, iar cand merele au inceput sa se coaca, Praslea a luat cu el doua tepuse si tolba sa cu sageti si s-a asezat in fiecare noapte de paza in gradina. A batut o tepusa in fata lui si una in spatele lui si se apuca de citit o carte. Cand a inceput sa i se faca somn si capul ii cadea in fata sau in spate, tepusele il intepau ori in obraz, ori in ceafa si se trezea imediat.

        Intr-o noapte il cuprinse o toropeala cumplita, dar tepusele il tinura treaz. Cu mainile si picioarele grele ca plumbul se ridica si trase cu arcul inspre mar, caci auzi dintr-acolo un fasait. Cand trase si a treia sageata auzi un geamat si hotul fugi lasand merele in pom.

        Mare a fost bucuria imparatului cand dimineata praslea ii aduse o tava pe care erau merele de aur. Dar Praslea nu a mai vrut sa zaboveasca si s-a pregatit sa il urmareasca pe hot dupa dara de sange scursa din rana facuta de sageata, pe care a lasat-o dupa el. Fratii sai i s-au alaturat, dar Praslea a observat ca tot susotesc in spatele lui si il privesc cu ura, din cauza ispravii cu merele. Urmele i-au dus la o prapastie si fratele cel mare se lega cu o franghie si le zise sa-l lase incetisor in jos, iar cand va misca franghia sa-l traga inapoi. Nu a trecut prea mult timp si fratele cel mare speriat de intuneric a si smucit franghia sa fie tras inapoi. La fel a patit si mijlociul.

        Atunci Praslea le zise;

        - Cand voi trage de franghie, sa ma lasati mai mult in jos, iar cand franghia se va misca, lovind marginile prapastiei, abia atunci sa ma trageti inapoi.

        Asa si facu si ajunse intr-un sfarsit la capatul prapastiei unde a vazut o lume cu totul si cu totul diferita de cea a noastra. Urmari din nou dara de sange si ajunse la un palat tare ciudat din arama. Acolo ii deschise poarta o printesa tare dragalasa care i-a povestit ca ea si cu cele doua surori ale sale au fost rapite de de trei zmei care vor sa le ia de sotii. Ele nevrand sa se marite cu acestia le cer tot felul de lucruri imposibile, fara de care nu se vor casatori, dar zmeii le indeplinesc dorintele si nu prea mai pot sa amane nunta.

        Praslea se lupta cu zmeul din palatul de arama si pana la urma reusi sa-i taie capul. Atunci printesa il ruga sa le elibereze si pe surorile sale de zmeii din palatele de argint si aur. Praslea a reusit sa-i invinga si pe acestia. Lua apoi un bici, lovi palatele care se prefacura in trei mere, din care doua le dadu fetelor mai mari, iar pe ultimul il pastra pentru el. A mers cu totii fericiti la marginea prapastiei sa se intoarca pe taramul oamenilor. A legat fetele cate una de franghie si ele au fost scoase de printi, dar cand urma Praslea la rand, banuitor, lega un bolovan de capatul franghiei. Fratii au tras nitel de franghie, apoi prefacandu-se ca le-a scapat, i-au dat drumul, apoi le-au zis fetelor ca Praslea a murit zdrobindu-se de pietre. Intorsi acasa s-au insurat cu printesele, doar cea mica nu vroia sa se marite cu nimeni si il tot jelea pe iubitul ei Praslea.

        Praslea mergea necajit tot gandindu-se cum s-ar putea intoarce in lumea oamenilor, cand auzi un piuit. Un balaur se incolcai pe un copac incercand sa inghita niste pui de zgripturoaica, care se aflau intr-un cuib. Praslea le sari iute in ajutor, taind cu palosul pe balaur in bucatele. Puii ii multumira, iar cand se intoarse si mama lor, zgripturoaica, aceasta ii spuse lui Praslea ca ii va indeplini orice dorinta.

        Praslea o ruga sa il ajute sa se intoarca in lumea oamenilor. Zgripturoaica il lua in spinare si zbura cu el pe taramul nostru, lasandu-l chiar in apropierea palatului tatalui sau. Aici Praslea, imbracat in haine saracacioase, nerecunoscut de nimeni, intreba incoace si incolo ce s-a intamplat cu fii imparatului. Auzi ca cei doi mai varstnici s-au insurat cu printesele, dar cea mai mica si mai frumoasa nu vrea sa se marite cu nimeni altul decat cu Praslea, iar imparatul vrea sa o oblige sa se marite cu un print de prin imprejurimi.

        Printesa incerca tactica pe care a folosit-o si cu zmeii, cerand lucruri aproape imposibil de realizat, ca de nu le va primi nu se va casatori. Imparatul a dat porunca argintarului sa-i faureasca o furca de aur care torcea singura, pentru ca aceasta era dorinta fetei. Praslea i s-a infatisat argintarului, care era disperat de moarte ca nu va putea fauri o astfel de minunatie, spunand ca e gata sa faca fusul de aur. Scoase marul de aur, care se prefacu in castelul zmeului si lua furca, care a mai fost o data daruita fetei. Cand fata primi fusul il recunoscu pe loc si a inceput sa spere ca Praslea ar putea fi in viata.

        Apoi ceru de la imparat o closca de aur cu puii tot de aur. Praslea scose din nou closca cu puii de aur din castelul zmeului.

        Cand fata a primit closca cu puii de aur a fost sigura ca Praslea traieste si i-a zis imparatului ca vrea sa-l vada pe cel care a faurit aceste minunatii. Argintarul a recunoscut ca nu el este mesterul si l-a adus pe Praslea. Fata l-a recunoscut de indata pe print si impreuna cu imparatul au sarit sa-l imbratiseze. Au facut o nunta mare, l-a urmat la tron, fiind un imparat intelept si bun.




PRINTESA BOB DE MAZARE
A fost odata ca niciodata un tanar print, care s-a intors acasa dupa o lunga calatorie prin intreaga imparatie. Era in cautarea unei printese pe care voia s-o ceara in casatorie. Calatoria a fost foarte lunga, dar nici una dintre printese nu s-a dovedit a fi perechea potrivita pentru printul nostru. Parintii lui ar fi dorit foarte mult sa se intoarca acasa cu o mireasa potrivita, pe seama lui. Printul se intorcea spre casa, gandindu-se cu tristete ca la fiecare pretendenta gasise cate un cusur. Era tare obosit si trist dupa drumul pe care il facuse. Era trist, mai cu seama ca nu reusise sa satisfaca dorinta parintilor sai. La palat, parintii sai, regele si regina-mama l-au intampinat cu multa dragoste, in ciuda faptului ca fiul lor s-a intors fara sa-si fi gasit o sotie. Ei erau tare bucurosi ca fiul lor se intorsese nevatamat din calatorie si ca puteau s-l imbratiseze din nou dupa pofta inimii. Isi iubeau feciorul nespus de mult si ar fi dorit ca acesta sa devina un tanar conducator intelept si cu mult noroc in viata. Din cauza aceasta l-au inconjurat cu multa dragoste si intelegere, dar cu toate acestea, dupa primele momente de bucurie ale revenirii, printul tanar devenii din ce in ce mai treist si ingandurat. Nu mai mergea la vanatoare, nu mai calatorea, nu mergea la petreceri. Statea toata ziua in odaia lui, visand. Purtarea tanarului print ii ingrijora nespus de mult pe rege si pe regina, asa ca acestea au inceput sa-I puna fiului lor tot felul de intrebari despre pricina supararii sale. Printul le povesti parintilor sai despre frumusetea calatoriei sale, despre palatele si curtile domnesti pe la care trecuse in drumul sau, dar ca nicaieri nu daduse peste o printesa atat de frumoasa si desteapta care sa-I fie pe masura. Multe printese a intalnit, dar fiecare a facut ceva care nu I-a fost pe plac printului. Povestea printului era asa de trista incat, in ciuda muzici care rasuna in palat si a muncii devotate a servitorilor, perechea regala cazu intr-o mare tristete. Dar iata ca intr-o noapte izbucni o furtuna puternica, cu tunete si fulgere, iar ploaia cadea ca si cum ar fi turnat cu galeata! Si la un moment dat, printre tunete si fulgere, cineva batu la poarta palatului. Chelarul deschise poarta si tare se mai minuna la vederea noului venit: o fata statea pe prispa, cu hainele zdrentuite si parul valvoi din cauza furtunii, cerandu-I chelarului s-o lase sa vorbeasca cu stapanii palatului. Chelarului I se facu mila de ea, se duse la regina si o anunta ca o tanara necunoscuta asteapta la poarta palatului si cere gazduire pentru o noapte. Regele si regina s-au mirat de aceasta aparitie ciudata, dar au primit-o pe tanara hoinara. Si abia atunci, regele si regina si-au dat seama ca in fata lor statea o tanara fata tare frumoasa. Desi dupa infatisare si haine arata foarte neingrijita, purtarea ei era cuviincioasa. Le-a spus ca este o tanara printesa hoinara, dintr-un regat indepartat si ca cere adapost. Purtarea ei cuviincioasa a fost pe palcul regelui si reginei.
Au poftit-o inauntru, I-au pregatit odaia pentru oaspeti, iar servitorii I-au pregatit un pat cu cele mai pufoase perini si cel mai moale asternut din lume, punandu-I 20 de saltele dintre cele mai mari si confortabile.

Bucuroasa, regina il cheama la ea pe tanarul print si ii povesti despre patania musafirei lor. Tanarului print ii placu nespus de mult tanara printesa si se gandi in sinea lui ca poate – poate norocul I-a scos-o in cale si ca ea va corespunde cerintelor pe care trebuie sa le aiba o adevarata sotie de print. Cu acest gand printul se intoarse in camera si adormi visand-o pe tanara fata.

Regina dadu porunca uneia dintre domnisoarele ei de companie sa puna un bob de mazare pe salteau de jos.

- Ei, acu’ vom vedea daca esti printesa adevarata sau nu, gandi regina in sinea ei.

Si acestea fiind spuse, intreaga curte merse la culcare.

Dar, dimineata, la masa, spre uimirea lor, tanara printesa nu mai sosea. Regina, ingrijorata, isi lasa musafirii in salon si pleca in cautare ei. Tanara printesa statea in odaia ei, foarte obosita, cu ochii umflati de nesomn. Printesa, palida si usor ofensata, ii povesti reginei motivul pentru care n-a putut sa inchida ochii toata noaptea:”N-am putut sa dorm nici un strop!” se planse ia reginei, aratandu-I bobul de mazare care-I pricinuise atata neplaceri. Micutul bob de mazare lasase urme vinete pe trupul delicat al printesei. Acum regina era sigura ca tanara trecuse cu bine proba si ca era o veritabila printesa.

Doar o adevarata printesa putea avea pielea atat de fina, incat sa simta bobul de mazare chiar si prin douazeci de saltele.

- In sfarsit, fiul meu si-a gasit perechea si nu o sa-l mai vad trist si abatut! Exclama regina. Oaspeti din intreaga imparatie au fost invitati la o nunta ca-n povesti. Tanara pereche dansa in primul rand, in acordurile muzicii; toata lumea, de la mic la mare se bucura si se veselea. Iar bobul de mazare, care a fost cauza fericirii tinerei perechi sta si astazi in trezoreria palatului ca semn al fericirii si norocului.

PRINTUL PORCAR
Intr-o tara mica, dar vestita pentru frumusetea gradinilor ei, traia odata un print.

Era un mare iubitor al frumusetii si intelepciunii, fapt pentru care se si inconjurase cu o multime de carti si de obiecte alese. Indragea, de asemenea, foarte mult, plantele si vietuitoarele padurii, dar mai cu seama pasarile ii erau dragi. Gradina lui era plina cu trandafiri de o frumusete fara seaman, care raspandeau in jur o miresma imbatatoare, ce incanta orice om. Dar lucru cel mai de pret la care tinea ca la ochii din cap, era o privighetoare care canta mai frumos decat toate pasarile lumii la un loc.

Printului ii cazuse draga printesa tarii vecine si acum vroia s-o ceara in casatorie. Se gandi mult timp cum sa-i spuna alesei inimii sale cat de mare este dragostea pe care i-o poarta. Intr-o buna zi, se hotara sa-i daruiasca iubitei sale un cadou cum nimeni nu mai primise vreodata. Se duse asadar in gradina, taie cel mai frumos dintre trandafirii pe care ii avea si il puse intr-un sipet de argint, impreuna cu mult indragita lui privighetoare. Ii porunci apoi slujitorului sau sa duca imediat cutia printesei din tara vecina, ca semn al iubiri pe care i-o purta printul. Cand primi vestea sosirii solului, tatal printesei il pofti pe slujitor sa intre in palat. 

Slujitorul ii inmana fetei darul printului si ii vorbi despre stapanul sau, despre bunatatea, nobletea, intelepciune lui si despre marea dragoste pe care o are acesta pentru prea frumoasa printesa. Dar, la auzul acestor vorbe, printesa nu facea altceva decat sa rada cu dispret. Apoi, raspunse cu o voce de ghiata ca darul printului nu-i face deloc placere. Pasarica nu avea penele frumos colorate, era prea cenusie, iar trandafirul avea un parfum mult prea puternic. 

Printesa nu iubea, decat florile si pasarelele facute de mana omului, caci, spunea ea, numai acestea pot fi cu adevarat frumoase. Cand slujitorul ii povesti printului cele intamplate, acesta se gandi la un siretlic prin care s-o invete minte pe printesa cea infumurata. Se imbraca in straie de drumet sarac si, cu infatisarea schimbata, o porni la drum. Dupa ce facu o buna bucata de drum pana in imparatia invecinata, ajunse la palat si batu nerabdator la poarta.

- Sa traiesti intru multi ani, Inaltimea Ta! dadu el cuvincios binete. Sunt un biet om sarman, nu s-ar gasi cumva ceva de lucru la curtea Inaltimii Tale si pentru unul ca mine? cum parea a fi sarac lipit pamantului si imparatul tocmai avea nevoie de cineva care sa-i ingrijeasca porcii, se gandi ca acest baiat sarman i-ar putea fi de folos. Printul se muta asadar intr-o camaruta saracacioasa, in curtea slujitorilor. Hranea porcii si le curata cocina in fiecare zi. Lucra de dimineata pana seara, dar niciodata nu se plangea de soarta lui. In putinele lui clipe de ragaz, printul cel harnic mestesugea de zor sa faca o ulcica. Aceasta ulcica nu era insa una ca toate celelalte, ci era de o frumusete nemaivazuta pana atunci, impodobita de jur imprejur cu clopotei care scoteau un clinchet cristalin. Insa insusirea ei cea mai de pret era aceea ca atunci cand fierbea apa in ea, oricine putea sa afle dupa mirosul ce se raspandea in jur ce fel de mancaruri se gatesc in bucataria imparatului.

Fiica imparatului, auzind ca imparatul are o ulcica fermecata, vru numaidecat s-o cumpere. Pastorasul ii ceru insa, in schimbul ulcelei fermecate, zece saruturi. Se intelege ca printesa nu vru sa plateasca acest pret, ba chiar se facu foc si para de suparare. Apoi ii spuse pastorului ca una dintre slujitoarele ei ii va da sarutarile in locul sau. 

- Sa-mi fie cu iertaciune, dar asta nu primesc, raspunse pastorul.

- Ce baiat incapatanat – suspina atunci fiica imparatului. 

Si vazand ca n-are incotro, le spuse tovaraselor ei:

- Acoperiti-ma, sa nu ma vada nimeni. Fata isi dorea atat de mult sa aiba acea ulcica, incat, inconjurata de insotitoarele sale, ii dadu pana la urma pastorului cele zece sarutari cuvenite drept plata, iar pastorasul ii dadu in schimb ulcica. 

Dupa cateva zile, pastorasul isi ciopli un fluieras. Acest fluieras canta atat de frumos, incat si porcii pe care ii ingrijea incepeau sa danseze cand il auzeau.

Intr-o zi, fiica imparatului il auzi pe print cantand si pe data se hotara sa-i ceara acestuia fluierul, pe un pret bun. Le porunci insotitoarelor sale sa afle cati bani cere pastorul pe fluierasul fermecat. Printul ii trimise insa vorba ca fluerasul lui nu este unul oarecare, si de aceea pretul nu se masoara in galbeni, ci in o suta de sarutari. Printesa se supara din nou cand auzi acest raspuns si vru numai decat sa plece, insa, in cele din urma, dorinta de a avea aceea minune de fluier o facu sa se razgandeasca si se hotara sa plateasca pretul cerut. 

Insotitoarele ei erau ocupate cu numararea sarutarilor, asa ca nu-l bagara de seama pe imparatul care se furisase in spatele lor.

- Ceeee...? striga acesta cand vazu ca fiica lui se saruta cu cel care-i pazea turma de porci. Si negru de suparare, ii alunga pe cei doi din imparatia sa. Fiicei sale ii porunci sa-l urmeze pe cel care i-l alesese soarta si nu se lasa induplecat de lacrimile ei. Printul insa radea bucuros si o conduse pe fata, mandru nevoie mare, in camaruta lui.

- Of, doamne, ce nenorocita sunt! plangea printesa. 

Plangea, plangea intruna, si singurul lucru la care se putea gandi acum era acela ca odinioara il refuzase cu atata asprime pe printul cel frumos care o iubea atat si ca de-acum va trebui sa traiasca pentru tot restul zilelor cu porcarul, intr-o cocina. Printesa, imbracata in haine frumoase, statea asadar in fata cocinei si plangea, plangea si nu se mai putea opri din plans. Nu stia sa gateasca, nu stia sa spele si nu stia macar sa ingrijeasca porcii. Cum ar fi putut sa traiasca alaturi de acest pastoras, pe care ea il credea singurul vinovat de toate necazurile ei. Dar ce sa vezi! Cand deschise ochii sa-i ceara socoteala celui care o amagise, il vazu pe porcar stand falnic in fata ei, in vestminte de print. Fata era cat pe ce sa lesine, atat de mult se mira. Dar nu apuca sa-l vada pe print decat pret de o clipa, caci de indata se facu nevazut. Printesa il cauta peste tot, dar nu reusi nicicum sa-l gaseasca. 

Dupa zile grele de drumetie prin tinuturile invecinate, fata il zari pe print stand la fereastra palatului sau. De-abia atunci pricepu in sfarsit cine fusese de fapt porcarul si-si dadu seama cat de nedreapta a fost atunci cand i-a raspuns cu atata ingamfare. Printul ii trase apoi luarea aminte ca aruncase darul pe care i-l trimisese ca semn al iubirii lui – trandafirul si privighetoarea – dar ca se invoise apoi sa plateasca sute de sarutari pe niste jucarii fara nici un pret. Apoi, luand-o de mana, printul o duse pana la marginea imparatiei sale si o indruma indarat, la tatal ei, zicandu-i ca nu are nevoie de o soata care nu pretuieste nici frumusetea nici intelepciunea. Si iata cum fiica de imparat si-a primit rasplata pentru lipsa ei de buna-crestere si de intelepciune.

PUIUL SI BOBOCUL
Bobocul de rata a spart gaoacea.

• 
  Iata-ma, am iesit! a strigat el.
  
• 
  Si eu! a zis si Puiul de gaina.
  
• 
  Eu merg sa ma plimb! a spus Bobocul.
  
• 
  Si eu merg! a zis Puiul.
  
• 
  Eu am sa scurm o groapa! sa laudat Bobocul.
  
• 
  Si eu! a zis Puiul.
  
• 
  Eu am gasit o rama! a zis Bobocul.
  
• 
  Si eu am gasit! a zis si Puiul.
  
• 
  Am prins un fluture! a zis Bobocul.
  
• 
  Si eu am prins! a strigat Puiul.
  
• 
  Eu as vrea sa ma scald! a zis Bobocul.
  
• 
  Si eu ! a strigat Puiul.
  
• 
  Eu inot! s-a falit Bobocul.
  
• 
  Si eu inot! a tipat Puisorul.
  
• 
  Ajutor!!!
  

Bobocul l-a tras din apa pe Pui.

• 
  Eu ma duc sa ma scald! a zis bobocul.
  
• 
  Eu insa, nu! a raspuns Puiul.
  

R

Ratusca cea urata
Mamica-Rata sedea rabdatoare pe oua. Le tinea la cald pana ce aveau sa iasa puii.

- Cand o sa vedem odata ratustele alea? o intreba prietena ei.

Mamica-Rata zambi.

- Dureaza mult, raspunse ea. Puii or sa iasa cand le-o fi sorocul.

Dar tocmai atunci, Mamica-Rata auzi toc cioc cioc, iar apoi boc poc. Nu dupa multa vreme, tot ciocanind cu ciocul si racaind in coaja, ratustele izbutira sa iasa din oua. Privira in jur, clipind des din ochii lor mari nedeprinsi cu lumina stralucitoare de-afara.

Mamica-Rata ii cerceta fericita.

- Hei, buna, puiutii mei scumpi, le spuse ea.

Ratustele galbioare macaiau zglobi cu glasciorul lor subtirel.

Ultima ratusca se caznea sa iasa din gaoace. In cele din urma, se ivi la lumina, isi intinse gatul lung si facu tare clonc.

Mamica-Rata se uita cu luare aminte la ea.

Ultima ratusca era altfel decat celelalte. Nu era galbena, ci cenusie, si fiind mai maricica parea cam neajutorata. In loc sa ciripeasca, cloncanea.

- Dumnezeule! exclama Mamica-Rata. Ratustele cele mici se uitara unele la altele mirate. O bucata de gaoace atarna inca in capul ratustei mari, facand-o sa para tare caraghioasa. Ratustele cele mici se pusera pe chicotit.

In scurt timp, incepura sa rada si celelalte oratanii din ograda. Nesuferitele de ele se hlizeau si se strambau la ratusca cea urata.

- Incetati cu rasul asta prostesc! macai Mamica-Rata, suparata. Isi usui bobocii afara din patul, indemnandu-i s-o ia la vale spre o fasie de balta.

Acolo, ratustele ei au inotat pentru intaia oara, plutind ca niste dopuri mititele si stropind pline de veselie in jur.

Nici nu plecase bine mama lor, ca ratustele cele mici se si intoarsera spre cea mare.

- Nu esti de-a noastra! sasai una dintre ele.

- Esti ratusca cea urata, piui alta.

Mamica-Rata iesi din balta. Celelalte oratanii din ograda isi bateau joc de ratusca cea urata.

Amarata, aceasta se cuibari sub aripa maica-sii.

- Nu va e rusine, macai, suparata, Mamica-Rata, sa va legati asa de-o biata ratusca neajutorata. Lasati-o in pace!

Numai ca taraboiul se inteti, in galceava amestecandu-se acum curcanul, rate felurite si pui de gaina.

- Sa plece de-aici! urlau toti, care cloncaind, care cotcodacind sau macaind. Nici macar mama ei n-o mai putea ocroti pe ratusca cea urata.

Ratusca cea urata gasi o deschizatura in zidul ce despartea curtea de pajiste si-o lua la fuga pe pajiste in jos. Pasarile galagioase se tinura dupa ea o scurta bucata de vreme. Apoi, glasurile lor infuriate se pierdura undeva in urma, iar ratusca o zbughi glont pe sub gard, nimerind cu pasi impleticiti, drept in padure.

Ratusca cea urata era tare speriata. Doar nu era vina ei daca nu semana cu celelalte! In scurt timp, baga de seama ca in padure se facea din ce in ce mai intuneric si mai frig.

- N-am incotro! Trebuie sa-mi port singura de grija, zise ea.

    Sub un copac urias, isi facu un cuib si-l umplu cu iarba; si petrecu astfel prima noapte lunga de singuratate, incercand sa nu se mai gandeasca la penele moi ale mamei si la ochii ei blanzi.

Ratusca cea urata se trezi dardaind de frig. Se simtea parasita, ii era foame si ii pierise tot curajul. Incepu sa planga.

- Hei, buna, ii spuse un soarece-de-camp, care venise sa vada cine hohotea cu-atata amar.

- Eu sunt Tim, iar el e Tom. Ce cauti aici de una singura?

Si-atunci ratusca le spuse blanzilor soareci trista ei poveste.

- Ce-ar fi sa te imprietenesti cu flacaul acela, ii sugera Tom, aratand spre batlanul din balta de-alaturi.

- Pai, sa-ncerc, raspunse sovaielnic ratusca cea urata. Si, tipa-tipa leganat, o lua spre marginea baltii.

Numai ca batlanul nu era nicidecum prietenos. Avea niste piciore atat de lungi incat, ridicandu-se, umbra lui se asternu amenintator peste ratusca, facand-o sa se intoarca si s-o ia la fuga.

- Ti-ar prinde bine sa fii cu cei de-un neam cu tine, zise Tim. El si Tom o imboldira pe ratusca spre ratele dintr-o balta din apropiere.

Dar cand ratusca se apropie, ratele straine nu se purtara nici ele mai frumos.

Ratustele se strambau la ea, iar rata mare o stropi, macaind "Pleaca de-aici!"

Pe ratusca o podidisera lacrimile, cand un caine tisni prin lastaris.

- E cainele vanatorului! Striga Tom. Hai s-o intindem de-aici!

- Asteptati-ma si pe mine! Macai ratusca. Si-o lua la fuga dupa prietenii ei, miscandu-si piciorusele cit putea ea de repede, ca sa se puna la adapost.

- Hait! Am scapat ca prin urechile acului, spuse Tim, cand au fost siguri ca dulaul nu se mai tinea dupa ei.

- Ia te uita! Exclama Tom. O ferma! Mica noastra prietena n-are de ce se teme aici.

Ratusca privi spre casuta prietenoasa din poenita.

Soarecii o imbiara pe ratusca sa se apropie de usa casei. Cand iesi afara sa mulga vaca, nevasta fermierului o vazu acolo si se apleca spre ea:

- Te-ai ratacit? O intreba ea, duios. Sub privirile soarecilor, o lua in palma si intra cu ea in casa.

Inauntru, pisica tarancii o primi cu un mieunat afectuos. Din ceaunul atarnat deasupra focului venea un miros imbietor. Cand isi dadu seama cat ii era de foame, ratusca uita de frica. Goli farfuria cu mancare pe care i-o pusese in fata femeia aceea cumsecade, dupa care, multumita, se vari sa doarma intr-un cos.

Ratustei ii pria dragostea cu care o inconjurau femeia si pisica ei. Insa, pe masura ce treceau zilele si saptamanile, incepu sa nu-i mai placa in casuta. Tanjea sa inoate pe apa si sa simta cum vantul ii zburleste penele. Ii era dor de prietenii ei soarecii, care mai veneau uneori sa se uite la ea pe fereastra.

Intr-o buna zi, cand nevasta fermierului deschisese usa, ratusca se napusti afara. Cei trei prieteni o luara la fuga pe pajiste.

Ratusca si soarecii isi petrecura vara pe malul lacului, jucandu-se leapsa si de-a baba oarba. Cuand, veni insa toamna, iar din cauza vremii racoroase si vantoase ratusca nu se mai simtea bine. Intr-o buna zi, vazu niste pasari albe si frumoase zburand spre sud, si tare si-ar fi dorit sa plece si ea cu ele. Numai ca nu stia inca sa zboare, asa ca ratusca si soarecii pornira in cautarea unui loc unde sa-si petreaca iarna la adapost.

Iarna veni insa brusc, intr-o noapte, o data cu ninsoarea, iar dimineata vazduhul rasuna de rasetele celor trei care se dadeau de-a dura pe derdelus si isi scuturau pe ei zapada din copaci. Padurea si pajistea erau frumoase in straiele lor dalbe, numai ca ceva mai tarziu in acea zi, cand se lasa un ger naprasnic, iarna nu li se mai paru la fel de placuta.

Cu vremea geroasa veni si viscolul, care o lua pe ratusca prin surprindere. Despartita de prietenii ei, se rataci, abia mai razbind prin nameti.

In cele din urma, ratusca zari un hambar, numai ca era atat de inghetata si de istovita, incat se prabusi in zapada. Si-ar fi degerat cu totul, daca n-ar fi gasit-o prietenii ei.

- Sa chemam rapid niste ajutoare, zise Tom. Da fuga repede si adu-i incoace pe soriceii din hambar.

Tim se tari prin troiene pana la hambar, si nu trecu mult ca se si intoarse de-acolo cu ajutoare.

Soarecii se opintira, tragand si impingand ratusca prin zapada, pana ce izbutira s-o bage in hambar.

Lui Tim si lui Tom le era teama ca nu cumva prietena lor sa nu se mai trezeasca niciodata. Ii facura un cuib din paie si se ghemuira strans langa ea, veghind-o cat a fost noaptea de lunga.

Ce se mai bucurara soriceii dimineata cand vazura ca ratusca se trezeste. Apoi, ratusca asculta povestea soarecilor: cum o salvasera din ger si viscol si o adusesera aici, in hambar.

- Nicicand nu s-a pomenit ca o rata alba sa aiba niste prieteni mai buni, le spuse ratusca lui Tim si Tom. Va multumesc si voua la fel, mai adauga ea catre soriceii din hambar.

Prietenii hotarara sa-si petreaca restul iernii in hambar. Le treceau zilele jucandu-se si cantand.

Cand veni primavara, ratusca, Tim si Tom gasira de cuviinta sa se intoarca la casele lor de langa lac. Le multumira soriceilor din hambar pentru ajutor si pentru prietenia pe care le-o aratasera, dupa care pornira pe pajiste, facandu-le cu mana in semn de ramas bun.

Cand cei trei prieteni se strecurarara pe sub gardul de la marginea fermei, ratusca cea urata incepu dintr-o data sa planga.

- Ce s-a intamplat? O intreba Tom.

Ratusca isi amintise de pasarile mari si gratioase pe care le vazuse in toamna, zburand spre sud. Toata iarna o obsedase frumusetea lor. Cand le povesti soarecilor, acestia incercara s-o inveseleasca:

- Acelea erau lebede, spuse Tim. Azi-maine, trebuie sa se intoarca. Sunt convins ca te vor primi alaturi de ele.

Tocmai in acel moment, auzira un cloncanit venit de sus si, ridicand ochii, vazura lebedele rotindu-se deasupra lacului. Splendidele fapturi se lasara in jos pe apa.

 - Vino incoace! ii striga Tim ratustei. Hai sa-ti arat ceva!

Ratusca veni langa soareci la marginea apei. Simtea ca i se taie rasuflarea. Lebedele cele albe o studiau. Ratusca cea sfioasa era convinsa ca lebedele n-aveau s-o primeasca printre ele.

- Doamne sfinte, ia uita-te la chipul tau reflectat in apa! exclama Tim.

Ratusca isi intinse gatul lung ca sa priveasca luciul apei linistite. Suprafata sticloasa a apei era o oglinda perfecta, iar imaginea pe care o vazu acolo nu infatisa nicidecum o ratusca urata, ci o preafrumoasa lebada!

Dintr-o data, isi dadu seama de ce locul ei nu fusese niciodata printre rate: se nascuse lebada. Coplesita de aceasta descoperire, nici nu observa ca, intre timp, soarecii i se cocotasera in spinare. Vaslind din labe prin apa, porni repede sa le salute pe lebede, cu inima saltandu-i in piept de emotie.

Celelalte lebede se holbau umite vazand-o cum se apropia, iar ratusca cea urata se astepta la tot raul din lume. Dar lebedele se apucara sa-i ciuguleasca penele cu pliscul, in semn ca o acceptau ca fiind dintr-un neam cu ele. Nimeni nu era mai fericit in acel moment decat soricecii cei credinciosi si ratusca odinioara urata care se preschimbase in cea mai frumoasa lebada din cate au fost vreodata.