Povesti care incep cu literea

CORABIOARA
Broscuta, Puiul de gaina, Soricelul Furnicuta si Buburuza au plecat la plimbare. Au ajuns la rau.

- Haideti sa ne scaldam! - a zis Broscuta si s-a aruncat in apa.

- Noi nu stim sa inotam - au raspuns Puiul, Soricelul, Furnicuta si Buburuza.

-Oac - oac - oac! Oac - oac - oac! - a izbugnit in ras Broscuta. La ce va pricepeti voi?! Si s-a pus pe un ras de mai sa-i dea lacrimile.

Puiul, Soricelul, Furnicuta si Buburuza s-au suparat si s-au asezat sa chibzuiasca.

S-au gandit ce s-au gandit si au gasit o solutie.

Puiul a adus o frunza. Soricelul - o coaja de nuca. Furnicuta a adus un pai. Iar Buburuza - un fir de ata.

Si s-au pus pe treaba: au infipt paiul in coaja de nuca, cu ata au legat de el frunza - si gata corabioara!

Au impins apoi corabioara in apa, s-au urcat in ea si - la drum!

Broscuta a scos capul din apa, sa mai rada putin de ei, dar corabioara plutea de-acum departe, in larg... Nici gand s-o mai ajunga!

D

DEGETEL
A fost odata un padurar care avea o nevasta si sapte copii. Cel mai mare era de zece, si cel mic de sapte ani. Erau foarte saraci si cei sapte copii le ingreunau mult viata. Baietii nu puteau inca sa-si castige singuri bucatica de paine, fiindca timpurile erau tare potrivnice.

Baiatul cel mic era tare slabut si din cale-afara de pipernicit. Nu era mai inalt decat degetul cel mic de la mana si de aceea il dadura porecla de Degetel. Bietul baiat era cel mai sfios si cel mai destept dintre toti fratii. Nu-i placea sa trancaneasca, in schimb asculta cu luare-aminte.

In acel an, i-a incotit o foame atat de cumplita, incat bietii oameni hotarasera sa scape de copii.

Intr-o seara, pe cand copiii dormeau, padurarul ii spuse nevestei:

• 
  Vezi si tu ca nu mai avem cu cei hrani pe copii si nu vreau sa-i vad murind de foame. O sa-i parasesc maine in padure.
  
• 
  Oh! Ai putea face una ca asta? striga nevasta padurarului.
  

In zadar incerca barbatul sa-i arate ca saracia era crunta, ea nu se putea invoi; desi saraca, era mai presus de toate mama. In cele din urma, cazu la invoiala cu barbatul ei si se duse sa se culce varsand lacrimi amare.

Degetel auzise tot ce vorbisera parintii, pentru ca nu dormea. Pana la ziua nu se gandi decat la ce avea de facut. Se scula in zori si se duse la marginea unui parau, unde isi umplu buzunarele cu pietricele albe si apoi se intoarse acasa. Degetel nu sufla nici un cuvant fratilor lui.

A doua zi, intrand in padurea deasa, padurarul incepu sa taie lemne, in timp ce copiii trebaluiau si ei. Tatal si mama se indepartara incetisor, apoi o rupsera la fuga pe carare.

Cand se trezira singuri, copiii, incepura sa-si strige parintii si sa planga cat ii tinea gura. Degetel le spuse:

- Nu mai plangeti, fratiorii mei! Tata si mama ne-au lasat aici, dar eu va duc inapoi, acasa. Veniti cu mine!

Degetel cunostea bine drumul, pentru ca presarase in cale pietricele albe. Fratii il urmara pe Degetel spre casa. La inceput, copiii nu indraznira sa intre si se pusera sa asculte ce vorbeau parintii.

In ziua aceea, acestia castigasera ceva bani. Nevasta padurarului luase carne si pregatise cina.

Femeia zise cu durere:

- Vai, unde or fi bietii nostri copii? Ce-or fi facand in padure? Poate i-au sfasiat lupii!

Nevasta paduralului plangea amarnic:

- Vai mie! Unde-or fi copiii mei? Sarmanii mei copii!

Ea vorbise atat de tare, incat copiii, care erau in fata usii, strigara intr-un glas:

- Aici suntem!

Femeia alerga se le deschida usa si sarutandu-i le spuse:

- Cat sunt de bucuroasa sa va vad din nou, dragii mai copii! Desigur ca sunteti obositi si flamanzi!

Copiii se asezara la masa si mancara cu pofta, iar parintii erau cat se poate de bucurosi sa-i revada.

Insa bucuria nu a tinut prea mult, parintii fiind din nou coplesiti de tristete: din cauza lipsei banilor, nu-i mai puteau hrani pe copii.

Ei s-au gandit sa-i duca din nou in padure. Degetel trase din nou cu ureghea la ce puneau ei la cale. Se scula de zori sa adune pietricele, dar gasi usa incuiata de doua ori. Acum nu mai stia ce-i de facut. Nevasta padurarului dadu fiecarui copil cate o bucatica de paine pentru pranz. Degetel se gandi: "As putea presara firimituri pe unde vom trece" si ascuse bucata de paine in buzunar.

Tatal si mama ii calauzira in locul cel mai adanc din padurea cea deasa si intunecoasa si ii parasira pe copii, cat mai departe de casa. Degetel era sigur ca nu-i va fi usor sa gaseasca drumul cu ajutorul firimiturilor de paine pe care le presarase de-a lungul cararii. Dar mare ii fu dezamagirea cand nu mai gasi nici urma de firimituri, fiindca pe toate le ciugulisera pasarelele. Iata-i singuri in padure!

Noaptea se apropia. Cu cat inaintau, cu atat se rataceau si se afundau mai adanc in padure. Se pornise un vant aprig si copiii dardaiau de frica. Li se parea ca aud din toate colturile urlete de lupi. Nu indrazneau nici sa vorbeasca, iar ploaia marunta ii udase pana la piele.

Degtel se urca in varful unui copac, sa vada de jur-imprejur. Zari hat, departe, o luminita si se indreptara spre ea.

Curand ajunsera la casa luminata si batura la poarta. O femeie le deschise si intreba:

- Ce doriti dragii mei copii?

Degetel raspunse:

- Suntem niste copilasi care ne-am ratacit in padure.

Femeia le raspunse plangand:

- Vai, sarmanii mei, ati nimerit la un capcaun care inghite copii!

- Buna doamna, daca nu vreti sa ne lasati sa intram in casa, ne vor sfasia lupii, la noapte, in padure. Mai bine sa ne manance domnul Capcaun. Poate se va indura de noi, daca ne ajutati, ii raspunse Degetel, tremurand tot de spaima.

Nevasta capcaunului ii lasa sa intre si se duse sa se incalzeasca langa foc.

Deodata se auzira batai in usa. Capcaunul se intorcea acasa. Femeia se grabi sa-i ascunda pe copii sub pat si deschise usa.

Capcaunului ii era foame si se aseza la masa. Adulmecand in dreapta si-n stanga, simti miros de carne proaspata.

- Aici se petrece ceva necurat, zise el si se ridica de la masa, ducandu-se drept spre pat. A, vei sa ma pacalesti, iata vanat destul ca sa-mi pot ospata prietenii cand vor veni sa ma vada.

Si scoase pe copii unul cate unul. Bietii copii ii cerura sa-i crute, dar capcaunul era de-o cruzime fara pereche. Niciodata nu se lasa induiosat. Ii spuse femeii:

- Vor fi bucate delicioase, mai cu seama daca-i pregatesti cu un sos bun.

Se duse sa ia un cutit mare dar femeia ii striga:

- De ce vrei sa faci asta astazi? N-ai timp maine?

- Ia taci din gura! raspunse capcaunul.

- Mai ai atata carne, urma femeia. Ia te uita, un vitel, doi berbeci si o jumatate de porc!

- Ai dreptate! spuse capcaunul. Du-i la culcare.

Femeia cea buna la suflet era bucuroasa ca-i scapase pe copii.

Capcaunul avea la randu-i sapte fete care-i semanau leit. Nu erau inca foarte inraite, dar ii muscau pe copilasi ca sa le suga sangele. Ele se culcara devreme s-i dormeau toate sapte intr-un pat mare. Fiecare dintre ele purta o coronita de aur pe cap. In odaia aceia se mai afla un pat in care nevasta capcaunului ii culca pe copii. In toiul noptii, Degetel se scula, scoase caciulitele fratilor sai si le puse usurel pe capete copilelor capcaunului, iar coronitele de aur pe capetele fratiorilor sai.

Cand capcaunul se destepta, isi lua cutitul cel mare si se urca in camera fiicelor sale. "Ia sa vedem ce fac micii nostri strengari"? isi spuse in sinea lui.

Se apropie de patul fetelor, care purtau caciulitele baietilor.

- Iata-i ! spuse spuse el, si taie pe loc gatul celor sapte fiice ale sale. Tare multumit de fapta sa, se duse din nou se culce.

De indata ce-l auzi sforaind pe capcaun, Degetel isi destepta fratii, le spuse sa se imbrace si sa-l urmeze. Coborara incetisor in gradina si o luara la fuga cat ii tineau piciorele.

Dimineata, femeia capcaunului se urca in camera fetelor, pe care le gasi cu capetele taiate. Capcaunul ramase si el uimit de ce i se arata inaintea ochilor si striga plin de manie:

- O sa mi-o plateasca nenorocitii! Da-mi repede cizmele cele de sapte poste. O sa pun mana ei!

Capcaunul porni pe urmele copiilor care erau departe de casa acestuia. Cand Degetel il zari pe urias pasind de pe un munte pe altul, trecand raurile ca pe niste paraiase, ii ascunse pe fratii sai in scobitura unei stanci. Capcaunul era obosit si vru sa se odihneasca putin. Din intamplare, se culca tocmai pe stanca unde se ascunsera copiii. Inchise ochii si adormi cat ai clipi. Degetel le arata drumul fratilor sai, care se indepartara in fuga spre casa.

Apoi Degetel se apropie de capcaun, ii scoase cizmele si se incalta cu ele. Cizmele erau fermecate, marindu-se sau micsorandu-se dupa nevoie. Dupa ce-si puse cizmele de sapte poste, se duse drept la casa capcaunului, unde o gasi pe nevasta lui jelindu-si fetele ucise.

- Barbatul dumitale este in mare primejdie, ii zise Degetel. A cazut in mainile unei cete de talhari care au jurat sa-l omoare daca nu le dai tot aurul si argintul pe care-l are. M-a rugat sa vin sa va dau de stire primejdia care-l ameninta. Trebuie sa le duc tot ce aveti, daca nu, va fi ucis de banditi. Chiar capcaunul mi-a dat cizmele de sapte poste.

Femeia ii incredinta toate bogatiile capcaunului, pe care Degetel le duse acasa, unde parintii si fratii il intampinara cu mare bucurie.



DOI FETI CU STEA IN FRUNTE
A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti, a fost un pastor batran care avea trei fete. Fetele se numeau Ana, Stana si Laptica si erau toate trei foarte frumoase, dar cea mai mica le intrecea pe surorile sale, era atat de frumoasa cum nu se mai afla alta pe lume.

        Intr-o frumoasa zi de vara cele trei surori au mers la marginea codrului ca sa culeaga fragi. De la vanatoare se intorcea fiul imparatului cu suita lui. Fata cea mare, Ana, le zise surorilor sale:

        - Cand ma voi marita ii voi framanta si coace sotului meu o paine, pe care de o va manca se va simti vesnic tanar si puternic ca nimeni pe lumea aceasta !

        - Eu i-as toarce, tese si coase sotului meu o camasa, pe care de o va purta va fi destul de puternic ca sa se lupte cu zmeii si cu aceasta camasa va putea trece prin apa, fara sa se ude si prin foc, fara sa se arda ! zise si Stana.

        - Iar eu, spuse Laptica, i-as face doi baietei gemeni, cu par de aur si cu o stea, ca un luceafar, in frunte !

        Baietii cei nobili au auzit despre ce vorbira fetele si cei mai curajosi voinici le luara pe Ana si Stana langa ei in sa, cerandu-le de sotie. Iar fiul imparatului merse drept la fata cea mai mica si mai frumoasa, rugandu-o sa-i fie imparateasa.

        A doua zi au si tinut cele trei nunti la curtea imparatului. Peste cateva zile Ana facu painea ce o promise sotului sau si vestea acestei paini se duse peste mari si tari, atat era de minunata. Mai mare minune a fost camasa tesuta de Stana, pe care imbracand-o sotul ei putea sa treaca prin apa si foc, fara sa pateasca nimic.

        Fiul de imparat avea o mama vitrega, care era foarte suparata ca baiatul nu s-a insurat cu fiica sa din prima casatorie. Din aceasta pricina a vrut sa ii faca rau Lapticei. Dar nu se prea putea apropia de ea, pentru ca asteptand sa i se nasca feciorii, fiul de imparat pazea zi si noapte indeplinindu-i toate dorintele. Degeaba tot incerca sa il indeparteze de langa sotia sa iubita nu reusea in nici un fel. In cele din urma ii trimise vorba fratelui sau, din imparatia invecinata, ca sa-l cheme pe fiul de imparat la razboi. Atunci baiatul nu mai avea de ales si a trebuit sa plece lasandu-si nevasta in grija mamei sale vitrege.

        Cand s-au nascut gemenii, care erau frumosi cum nu s-a mai vazut, cu par minunat de aur si cu o stea stralucitoare in frunte, imparateasa ii ingropa sub fereastra fiului de imparat, iar in locul copiilor puse doi catelusi.

        Feciorul de imparat se intoarse de la razboi nerabdator sa-si vada copii, iar imparateasa ii arata catelusii. Printul n-a avut incotro, desi il durea inima a inchis-o pe Laptica in temnita si apoi s-a insurat cu fiica mamei sale vitrege.

        In locul in care au fost ingropati cei doi feti-frumosi au rasarit ca prin minune doi paltini, care cresteau in fiecare zi cum cresc altii in ani.

        Cand vazu imparateasa acei paltini ciudati dadu porunca sa fie starpiti. Dar printul ii interzise sa se atinga de paltini, simtind o bucurie neinteleasa atunci cand ii privea. Imparateasa si fiica sa nu i-au mai dat pace pana cand ne mai rabdand smiorcaielile lor, se lasa convins si porunci sa fie taiati paltinii. A mai poruncit ca din acesti copaci sa se faca doua paturi, unul pentru el, altul pentru sotia sa.

        Cand veni noaptea, paturile au inceput sa scartaie si sa vorbeasca intre ele. Printul nu intelegea graiul, dar sotia lui nu mai putea sa doarma de spaima.

        - Mie imi este tare greu fratioare – zise unul dintre paturi – pentru ca am deasupra un suflet rau si parca as tine o tona in spinare !

        - Mie, in schimb, imi este foarte usor, - zise patul celalalt – ca il tin pe bunul meu tata !

        A doua zi imparateasa dadu porunca sa fie arse cele doua paturi si sa fie inlocuite cu altele identice. Nu observa ca din flacari se ridicara doua scantei, care, dupa ce au cazut in locul in care au fost paltinii, s-au transformat in doi mielusei frumosi cu lana stralucitoare. Fiul de imparat a indragit mieluseii de cum i-a vazut si nu a mai vrut sa se desparta de ei. Nevasta abia astepta sa gaseasca un moment prielnic ca sa poata ucide mieluseii. Cand printul nu era prin preajma dadu porunca sa fie pregatiti la cina mieii si ce nu se va putea manca sa fie aruncat in foc, sa nu mai ramana nici macar un fir din lana lor.

        Nimeni nu a observat ca pe fundul vasului din lemn, in care a fost spalata carnea, au ramas intre crapaturi doua bucatele din creierii mieluseilor. Cand slujnica a spalat vasul in rau, cele doua bucatele de creier s-au desprins si plutind pe apa s-au transformat in doi pestisori cu solzii de aur. Niste pescari au gasit pestisorii in plasa lor si s-au minunat de frumusetea acestora. Au vrut sa ii duca la palat ca sa ii fie oferiti imparatului. Dar pestisorii aurii au inceput sa vorbeasca cu grai omenesc:

        - Nu ne duceti la palat ca de acolo venim, - zisera – adunati roua de pe frunze si lasati-ne sa inotam in roua pana cand aceasta se va usca pe noi !

        Pescarii au facut intocmai cum i-au rugat pestisorii si cand s-au uscat si ultimul strop de roua de pe ei s-au transformat in doi copilasi nou-nascuti foarte frumosi, cu parul de aur si cu o stea ca un luceafar pe fruntea lor. Copilasii au inceput sa creasca si in cateva zile au crescut cat altii in multi ani, devenind puternici ca un tanar si intelepti ca un batran.

        Pescarii le-au daruit haine si le-au facut doua caciuli ca sa-si acopere parul de aur si luceferii din frunte. Apoi au pornit la palat considerand ca a sosit timpul sa il cunoasca pe tatal lor. Aici garzile nu au vrut sa le dea drumul, dar ei au intrat cu forta. Cand fiul de imparat a auzit ce se intampla a dat porunca sa vina mai multe straji si sa fie dati afara, dar mai tarziu se razgandi si ii chema pe baieti inaintea lui.

        Baietii au vazut in sala in care au intrat o masa lunga si in capul mesei fiul de imparat, iar alaturi sotia sa sedea pe unsprezece perne de matase. Cand au intrat baietii, o perna cazu de sub dansa. Chiar daca li s-a atras atentia, nu au vrut sa-si scoata caciulitele din cap, dar fiul de imparat nu s-a suparat pe ei cand le auzi glasul dulce care ii amintea de ceva drag. Baietii au cerut permisiunea sa cante, iar cantecul era chiar povestea lor descriind amanuntit tot ceea ce se intamplase de cand fiul de imparat o cunoscuse pe Laptica. Cand au terminat cantecul, imparateasa nu mai avea nici o perna de matase sub dansa. Baietii si-au scos caciulitele si palatul s-a luminat de stralucirea stelelor din fruntea lor.

        Fiul de imparat si-a imbratisat fericit copiii si a cerut sa fie adusa Laptica din temnita. Pe fiica vitregei o facu slujitoare, iar pe mama o lega de coada unei iepe nebune si inconjurara cu ea imparatia de sapte ori.

DOI PRIETENI
Intr-o zi calduroasa de vara, in cuibarul cu fan din cotetul gainilor de langa casa bunicului meu, iesi din gaoacea unui ou, un puisor de gaina galben ca un bulgare de aur. Se rostogoli afara din cuibar si anuntandu-si prezenta printr-un piuit anemic, se ridica pe picioarele inca nesigure si pasi afara in ograda sa primeasca botezul soarelui.
Aici se alatura celorlalti puisori in jurul clostii sa faca cunostinta cu fratiorii lui de langa blidul prispei casei. Se trezi impreuna cu ceilalti puisori intr-un tarc de nuiele unde avea sa stea pana ce urma sa creasca destul de marisori pentru a umbla liberi prin ograda insotiti de mama doica si ocrotiti de cocosul ce-i privea cu duiosie din varful unei gramezi de lemne.

Puisorul ce venise ultimul pe lume era tare curios si intr-o zi pleca de langa mama lui hai-hui prin ograda.

Nu merse mult si inaintea lui vazu o namila ce sta lungita pe cele patru labe, ca urechile pleostite si nasul carn.

Acesta, de cum il mirosi, se ridica pe cele patru labe ale sale si-i zise puiului de gaina:

- Unde ai plecat prichindelule asa hai-hui, singur prin ograda mare?

- Am plecat sa cunosc lumea si sa-mi gasesc un prieten, dar matale cine esti de ma intrebi?

- Eu sunt Codita, cainele de paza, si am grija de casa, de ograda, de tot ce este in ea. Dar daca tot iti cauti un prieten, hai sa fim prieteni. Sa mergem sa vezi ograda caci te miros ca esti foarte curios.

- Iata acolo, in balta aceea de noroi se balacesc purceii. Sa nu te apropii de ei ca sunt in stare sa te manance cu puf cu tot. De mine le este frica. Eu ii iau de urechi cand nu sunt cuminti.

Codita ii arata noului si micutului sau prieten ratele, gastele, curcile si ii facu cunostinta cu puii acestora. Dadu ocol ograzii si ii arata proaspatului puisor, unde stau oile si calul cel roib, spunandu-i ca nu e bine sa intre in grajdurile lor.

Reintorsi langa prispa casei, Codita ii spuse prietenului sau:

- Sa nu iesi din ograda nici pe ulita si nici spre poiana din spatele casei, caci te pandesc multe pericole. Sa asculti de mama ta si fereste-te de uliu.

- Cine este acesta? intreba mirat puiul de gaina.

- Este o pasare de prada, care vine de sus din cer, inhata puii si-i duce in cuibul sau din padure, unde ii mananca. Cand auzi gainile cotcodacind sau curcile agitandu-se sa stii ca uliul da tarcoale si trebuie sa te ascunzi sub cotet, sub caruta sau sub sopron.

Deasemeni daca auzi ca eu latru sa nu iesi din cotet, caci dihorul sau vulpea sunt pe aproape, dar sa stii ca eu le vin de hac daca ii prind in ograda.

Trecu vara, trecu iarna si primavara si puiul de gaina era de acum un cocosel puternic si gandi ca nu mai are nevoie de povetele prietenului sau Codita.
Iesind printr-o gaura din gard, pasi tantos prin poiana din spatele casei spre paraul ce curgea lin in apropiere. Se invatase sa scormoneasca pamantul ca sa caute rame si alte ganganii bune de ospatat.

Preocupat de cautarea de rame si gandaci, nu baga de seama ca spre el se strecura tarandu-se prin iarba, un dihor flamand.

Tocmai se pregatea sa sara asupra cocoselului neascultator, cand dihorul se trezi apucat de gat, sugrumat si trantit de pamant. Speriat, cocoselul cel neastamparat se intoarse sa vada ce se intampla si vazu pe prietenul sau Codita, care ajunsese in fuga la timp pentru a-l salva.

- Cum ai venit asa repede? Iti multumesc ca m-ai scapat de la o moarte sigura!

- Un prieten bun la nevoie se cunoaste, zise Codita.

Intorcandu-se in ograda casei, Codita ii spuse ca un uliu se roteste deasupra satului si deci sa nu mai plece singur. Nu trecu mult si veni vara.

Vazand intr-o zi poarta deschisa, cocoselul cel curios pasi spre soseaua ce trecea prin fasa casei, dar nici nu apuca sa se departeze pe asfaltul lucios, ca o aratare cu patru roti trecu ca vijelia si bietul de el fugi repede in ograda, unde dadu nas in nas cu Codita.

- Ti-am spus sa nu iesi pe ulita mare pe unde trec masinile si te pot face terci sub rotile lor. Daca vrei totusi sa treci peste strada, te uiti mai intai in stanga, apoi in dreapta si dupa ce te-ai asigurat ca nu vine nimic din nici o parte, traversezi drept si in pas vioi, dar nu alergand, asa cum invata orice copil la scoala. Strada pe unde circula masinile sau carutele nu este nici loc de plimbare, nici de joaca.

Mai trecu ce mai trecu o vreme si cocoselul prinse glas si invata sa cante: „cucurigu! cucurigu!", odata cu ceilalti cocosi mai mari sau mai mici din sat.
Ca sa arate cat de tantos este, intr-o dimineata, cand ziua lua locul noptii, sau cum spun gospodarii, se crapa de ziua, se urca pe pervazul ferestrei si incepu sa strige cat il tinea gura:

- Cucurigu! cucurigu! nu mai zaboviti in pat!

Dar nu apuca sa strige de doua ori, ca se trezi tras de aripi jos de prietenul sau Codita.

- Nu fi necivilizat. Poti canta si in cotet sau pe gramada cu lemne, dar nu sub fereastra gospodarului! Orice bun si harnic gospodar te aude si de acolo caci pentru el ziua de munca tine de la cantatul cocosilor pana la culcatul gainilor.

Asa se si spune in popor: "omul harnic se culca odata cu gainile, dar se scoala la cantatul cocosilor". Numai la oras unii pierd noptile si mai dorm taica pana soarele le bate in geam, caci copii trebuie sa se duca la scoala. Numai cei mici dorm mai mult ca sa creasca mari si voinici.

- Esti un prieten adevarat, zise cocoselul, de la tine am invatat multe lucruri bune.

- Da, zise Codita, de acum esti un cocos in toata firea, ai gheare, ai cioc puternic, ai grija de cei mici si apara-i la primejdie. Pandeste mereu cerul cand este senin, ca poate veni uliul si sa ciulesti urechile la zgomotele noptii caci poate veni hotul, dihorul sau vulpea. Tu trebuie sa dai alarma. Oricum eu o sa-ti sar in ajutor.

Intr-o zi de vara, la fel de calda ca cea in care el cobora pentru prima oara din cuibar, in timp ce calca tantos prin curte, observa o umbra si vazu pe cer un uliu ce dadea tarcoale. Dadu alarma si urmari ca puii sa se ascunda care pe unde apuca. Un pui de rata fugind, calca stramb si cazu. Uliul se repezi sa-l inhate, dar cocosul nostru atent, ii sari in spate si-l prinse in gheare, lovindu-l puternic cu ciocul in cap.

La randul sau, Codita veni in fuga si apucandu-l de gat dadu cu el de pamant pana-i sarira penele si ramase lat. Il lua in gura si se retrase la umbra unei clai de fan ospatandu-se in lege. Apoi, ca orice caine civilizat, spuse prietenului sau:

- Multumesc pentru masa, esti un cocos adevarat!

Si azi cocosul cel pintenat si cainele Codita sunt buni prieteni.



DUMBO, ELEFANTUL ZBURATOR
De cum venise, primavara le adusese pui tuturor animalelor din Circ. Si doamna Jumbo strangea la piept un elefantel dragalas cu care se mandrea din cale-afara. Ca urechile lui se nimerisera a fi un picut mai mari, nu o stanjenea defel! Celelalte doamne-elefant o necajeau din pricina asta:

- Cu asa urechi, seamana a liliac! Ce-ar fi sa-i spui Dumbo cel natang?!

Cand lua parte prima oara la o parada, micutul Dumbo se impiedica in urechi si, baldabac, cazu intr-o baltoaca. Cativa baieti aflati pe margine incepura sa chiuie si sa rada de mama focului, pana ce doamna Jumbo socoti ca au intrecut masura si se napusti spre ei amenintatoare. Drept pedeapsa, doamna Jumbo se pomeni inchisa intr-o cusca. Elefantelul Dumbo ramase singur-singurel. Numai soricelului Timoteus ii era mila de el.

- Capul sus, micutule!, ii zise soricelul cu blandete. Am sa fiu prietenul tau si impreuna o scoatem noi la capat!

Directorul Circului hotari ca Dumbo sa apara pe scena impreuna cu clovnii in sceneta cu pompierii. Drept care construira un perete inalt de casa, din mucava si clei, si-i dadura foc. Si, cand tot peretele era in flacari, Dumbo sari de la cea mai inalta fereastra in cearceaful clovnilor-pompieri. Insa panza se rupse sub greutatea lui Dumbo si el, pleosc, se trezi intr-un ciubar cu apa. Dupa spectacol Dumbo se furisa amarat spre cusca in care era mama lui. Doamna Jumbo scoase trompa printre gratii, il ridica si incepu sa-l legene incetisor.

- Nu plange, dragul meu, il dezmierda ea. Stiu ca ti-e greu, dar nu trebuie sa-ti pierzi curajul. Odata si odata vor veni zile mai bune si atunci totul va fi minunat!

Intr-o seara, fericiti ca spectacolul reusise de minune, clovnii isi sarbatorira maiestria, cinstindu-se cu o vadra de sampanie. Dupa ce se dusera la culcare, Dumbo si Timoteus gustara si ei un strop din acea apa spumoasa si intepatoare. Dar sampania li se urca repede la cap. Ii apuca rasul si incepura sa se prosteasca in fel si chip si nu pricepeau de ce lumea li se parea dintr-o data asa de caraghioasa. A doua zi in zori, soarele descoperi cu uimire un elefantel care dormea pe o craca, tocmai sus intr-un copac. Croncanitul ciorilor il trezi intr-un tarziu si pe Dumbo. Si cand vazu unde se afla, se sperie atat de tare, incat cazu de pe craca drept intr-un paraias.

- Dumbo, eu cred ca tu ai zburat aseara in copac! striga Timoteus emotionat. Un elefant care zboara!

Dar Dumbo nu se mai incumeta sa mai incerce sa zboare, decat atunci cand una dintre ciori ii dadu o pana fermecata. Ciorile il dusera pe un damb iar Timoteus il incuraja:

- Hai Dumbo, sari.

- Presupun ca trebuie sa-l ajutam nitel!, spuse o cioara.

Si toate se apucara sa-l impinga din spate.

- Acum Dumbo! Intinde urechile si zboara, striga Timoteus care sedea pe crestetul lui Dumbo, varat in borul palariutei. Ai incredere! Poti sa zbori!

Si intr-adevar. A fost de ajuns ca Dumbo sa falfaie numai un picut din urechile lui mari si indata prinse a pluti prin vazduh intocmai ca o pasare.

- Iu-huu! De acum totul o sa fie minunat! se bucura Timoteus. Nimeni n-o sa mai rada de urechile tale. Nicicand n-a mai existat pe lume un elefant zburator. O sa fii cel mai vestit elefant!

In aceeasi seara, cand trebuia sa sara de la fereastra in flacari, in loc sa se arunce in gol, Dumbo incepu sa pluteasca lin prin tot Circul, pe deasupra capetelor spectatorilor uimiti. deodata insa descoperi ca nu mai are pana fermecata. de spaima, mai ca s-ar fi prabusit, daca n-ar fi strigat la el Timoteus:

- Lasa pana! Poti zbura si fara ea!

In ziua urmatoare, poza lui Dumbo era pe prima pagina a tuturor ziarelor. Circul avea o noua vedeta: Dumbo, elefantul zburator! Directorul Circului incheie cu el un contract pe viata, iar pe doamna Jumbo o elibera pe data din cusca. Ba chiar i se oferi un loc de onoare in manej mamei celebrului elefantel. Dupa spectacol, Dumbo ateriza lin in bratele ei. Doamna Jumbo isi stranse fiul la piept si ii sopti:

- Dumbo, vezi ca am avut dreptate? Acum totul este minunat pentru tine!