Povestiri din Moldoviţa Viorel Darie Editura „Cultural Print” Cuvânt înainte
Yüklə 0,49 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Casa pădurarului
- Balada lui Nerun
| Kostea Kuzmenco
Recent am avut ocazia să-l aud vorbind pe Kostea Kuzmenco la o întrunire publică numeroasă. Un domn ca de 50 de ani, robust, plin de sănătate, cu chip frumos, păr şaten, glas blând, domol. Despre acest om, Kostea Kuzmenco, nu s-ar fi vorbit niciodată, întrucât nu i-ar fi adus celebritate nici originea părinţilor săi din Huşi, nici a soţiei sale născută în Basarabia, nici funcţia sa de ofiţer în armata Marii Uniuni Sovietice. În Uniunea Sovietică erau ofiţeri câtă frunză şi iarbă. Deci, Kostea Kuzmenco era un om cu totul obişnuit, anonim, care-şi ducea traiul liniştit, împreună cu soţia sa, pe pământul Ucrainei. Notorietatea vine când nu te aştepţi. În data de 26 aprilie 1986 era o zi frumoasă de primăvară, iarba răsărise verde peste tot, oile ieşiseră la păscut pe izlazuri. Se făceau pregătiri intense pentru sărbătorirea zilelor de 1 şi 2 Mai. Unii îşi căutau undiţele să meargă la pescuit. Alţii plecaseră în excursii la munte. Nimeni nu presimţea ceva deosebit. Din Suedia, însă, nişte „copoi” electronici au detectat un „miros” neplăcut în atmosferă. S-a declanşat o veste apocaliptică: apăruse pe cer un nor puternic de radiaţii. Vestul a fost alertat imediat. Autorităţile ruseşti erau deja alertate, în mare fierbere, au reacţionat imediat. Dar nu s-au grăbit să dea un comunicat internaţional în legătură cu explozia reactorului 4 de la Centrala atomo-electrică de la Cernobâl. Suedezii au scăpat ieftin. Vântul îşi schimbă direcţia, întorcând norul radioactiv spre Ucraina, Rusia, România. Şi spre alte ţări. Autorităţile sovietice încă nu comunicaseră nimic, aşteptau să treacă zilele de sărbătoare de 1 şi 2 Mai. Dar la locul dezastrului de la Cernobâl era deja agitaţie mare. Kostea Kuzmenco primi ordin militar pe data de 28 aprilie să se urce în elicopter şi să plece la Cernobâl în calitate de coordonator al unei echipe de 66 de militari, cu rol de „lichidatori” ai dezastrului nuclear. Iniţial, ordinul era pentru trei zile, dar şederea lor în acel loc sinistru s-a prelungit la 254 de zile. Nu toţi au rezistat acolo 254 de zile, mulţi s-au prăpădit doar după câteva zile Ce era acolo, la reactorul 4? Centrala atomo-electrica de la Cernobâl producea electricitate pe baza uraniului, electricitate care, în mare parte, era exportată în Vest, pe valută. Dar lacomii conducători sovietici au introdus nişte experimente suplimentare în cadrul exploatării centralei, fapt care a dus la declanşarea dezastrului. A fost o explozie de proporţii. Nu s-a ajuns chiar la o explozie de tip “ciupercă”, dar nici mult nu mai era până acolo. Materiale nucleare, deşeuri, au fost aruncate la mari depărtări. Un incendiu uriaş, sinistru, a cuprins toată zona. Sovieticii, apoi şi străinii, au mobilizat forţe masive să stingă incendiile, să lichideze dezastrul. Populaţia de pe o rază de zeci de kilometri din jur a fost evacuată. Mii de oameni, foarte mulţi copii au murit. Unii n-au murit atunci, ci mai târziu. Alţii au rămas cu infirmităţi pentru toată viaţa. Echipa lui Kuzmenco nu era singură. Erau acolo mii de soldaţi care-şi dădeau viaţa pentru lichidarea dezastrului. Kostea Kuzmenco şi cei 66 de soldaţi coordonaţi de el, au fost desemnaţi să meargă pe linia întâi în iadul acelui reactor explodat. Misiunea lor era să cureţe întâi zona de blocuri de grafit foarte radioactive. Cu mâinile goale luau blocurile de grafit, le puneau în nişte containere, care erau luate de elicoptere ce aşteptau deasupra, şi care duceau containerele undeva departe, să fie îngropate adânc în pământ. Kuzmenco şi oamenii lui ştiau şi nu prea ştiau ce înseamnă radiaţia. Vedeau doar cum unii camarazi de-ai lor cădeau fără vlagă. Unii chiar mureau repede prin infirmerii. Echipa lui se rărea. Seara, după ce se duceau la odihnă, nu puteau dezbrăca hainele de pe ei, hainele se lipeau de pielea plină de răni, de la căldura imensă din incinta reactorului. Li se spusese că vor sta doar trei zile, dar au fost uitaţi încă 254 de zile. Degajau materialele radioactive. Tăiau copacii şi-i îngropau adânc în pământ. Îngropau tot ce se putea îngropa. Oamenii lui Kuzmenco dispăreau pe capete. Mulţi mureau în zonă, încă înainte de a fi duşi la spitale. Cei încă vii aveau feţele, mâinile, picioarele umflate de arsuri. Dinţii cădeau din gură, de-i puteai lua cu mâna. După 254 de zile căzu de pe picioare şi Kuzmenco. A fost dus la spital. Era într-o stare foarte gravă. Medicii depuneau toate eforturile pentru a-i salva pe eroii ţării lor. Ce se putea face când iradierea oamenilor erau cu mult peste limita admisă, toate organele interne erau inflamate şi ei pierdeau mult sânge. Soţiei lui Kuzmenco nu i s-a dat voie să vină să-l vadă la spital. In schimb, au venit părinţii de la ţară. Erau disperaţi de situaţia fiului lor. Şansele de supravieţuire erau slabe. Kuzmenco pierdea masiv sânge. Doctorii îi înlocuiau continuu sângele, făceau tot ce se putea pentru a-l ţine în viaţă. Părinţii stăteau amândoi pe aproape. Se rugau neîncetat la Dumnezeu să le scape băiatul . De două ori Kuzmenco a fost mort şi a înviat. Prima dată i s-a oprit inima timp de aproape două minute. Părinţii săi au fost scoşi din salon, undeva pe un balcon, ca să nu vadă ce se petrecea. Medicii, disperaţi, au recurs la toate mijloacele de care dispuneau. Ca prin minune, după două minute, ca urmare a unor electroşocuri, inima a început să funcţioneze din nou. Efemeră salvare. Nu după mult timp, inima lui s-a oprit iar. Medicii îşi pierduseră speranţa că i-l mai pot salva. Inima lui nu mai bătea de aproape 3 minute. Corpul se învineţise, se înnegrise. Doctorii au tras un cearşaf alb peste el. Dar părinţii, care urmăreau evenimentele de la geam, de pe balcon, când au văzut cearşaful alb peste băiatul lor, au intrat disperaţi în salon implorându-i pe doctori să mai încerce încă odată repornirea inimii. Doctorii nu prea erau dispuşi să se întoarcă la proaspătul mort. Insistenţele disperate ale părinţilor, care făcuseră rugăciuni la capul lui atâta vreme, i-au determinat pe medici să mai facă o ultimă încercare. Au adus nişte instrumente speciale cu care i-au injectat nişte substanţe direct în inimă, ca să mai dilueze sângele. Apoi au decis să pună electrostimulatorul la puterea maximă. Minune! Încet de tot, apăru un puls slab al inimii. Şi de atunci pulsul lui nu s-a mai oprit nici până în ziua de azi! Minune de la Dumnezeu! Necazurile lui Kuzmenco nu s-au încheiat atunci. El trăia mai mult prin spitale. Urma nişte tratamente costisitoare, dar statul nu se zgârcea pentru eroul lor. A fost dus la tratamente şi în străinătate, la Hamburg, unde i s-a făcut un transplant de măduvă. Doctorii de acolo au mărturisit că este o minune că acest om mai trăieşte. Cazul său devenise cunoscut în toată lumea. Timp de vreo opt ani, îngrijindu-se mereu de sănătate pe la diferite spitale din lumii, a ajuns şi în Israel. Nu se putea ţine pe picioare, din cauza pierderilor de sânge. Doctorii de acolo erau foarte interesaţi de cazul lui. Dar, într-o zi, s-a dus la o biserică protestantă din acel oraş. I-a povestit toată istoria sa pastorului acelei biserici. Impresionat de situaţia dramatică a lui Kuzmenco, pastorul s-a hotărât să rostească o rugăciune pentru el. După două săptămâni de pregătire spirituală, în faţa unei biserici pline, pastorul rosti o rugăciune solemnă. Minune! Din acea zi Kuzmenco s-a văzut perfect sănătos. Nu-l mai durea nimic. Până în ziua de azi. A redevenit om normal. L-am văzut şi eu, era un om cât se poate de sănătos. Chiar şi pastorul protestant din Israel a afirmat că după ce a rostit rugăciunea, a simţit o putere trecând prin corpul său. Dovadă că Dumnezeu face minuni şi în zilele noastre. În prezent, Kostea Kuzmenco trăieşte în Ucraina, nu departe de Cernobâl. Împreună cu soţia, fiica şi ginerele său. Au vândut toate proprietăţile lor şi s-au angajat într-o acţiune de întrajutorare a copiilor cu handicap ca urmare a dezastrului de la Cernobâl. A fost întrebat câţi tovarăşi din echipa sa de 67 de „lichidatori” mai sunt în viaţă. Cu mare durere în suflet Kuzmenco a răspuns: Doar unul (adică numai el). Această poveste ne-a spus-o în limba română, într-un discurs cât se poate de cursiv. Uneori îşi mai căuta cuvintele, dar se exprima foarte fluent. Trăise zeci de ani în Ucraina, aproape că uitase limba română. De doi ani, însă, şi-a amintit că părinţii lui erau români. Şi-a propus să re-înveţe limba română. Mărturisea că el se simte cu toată fiinţa lui puternic aparţinând poporului roman. Omul nu-şi uită rădăcinile străbune! (Relatare după fapte absolut reale) Mama Mama nu mai este. A păşit pe tărâmul veşniciei. Mama, cea care şi însărcinată până în luna a noua trebuia să se ocupe de gospodărie, de ceilalţi copii, trebuia să aducă apă de la izvor, lemne de la trunchi, sarcini de fân de la stog şi să mulgă vacile în fiecare dimineaţă şi seară. Mama, care ştia mai bine ca oricare gospodină de la munte să facă haine pentru toţi ai casei. Ştia să toarcă, să aranjeze războiul de ţesut în odaie, să pregătească urzeala şi să ţese cu suveică la stative. Şi ne punea şi pe noi, copiii, să învârtim suveici din ghemuri de lână, rotind cu mâna un instrument de lemn cu roată mare la un capăt şi cu o ţeavă de soc pe partea cealaltă, pe care se înfăşura aţa pentru suveică. Şi după ce termina de ţesut, fie sumane, fie iţarii, fie cergă, fie pânza de in, fie catrinţele înflorate pe la margini, le punea la înmuiat pentru câteva zile, apoi le bătea în piuă, ca ţesătura să se îndesească. Ea ne-a făcut odată, la fiecare, iţari de lână fină şi cămăşi de în albe, de ne-am îmbrăcat în ele ca nişte îngeraşi. Şi-am ieşit zglobiu pe uliţă, lângă toloacă, am fugit în sus pe cărare, de acolo am pornit ca vulturul la vale cu braţele întinse. Dar m-am împiedicat şi-am căzut, înverzind cămaşa cea alba în coate şi iţarii în genunchi. Degeaba am tot şters verzeala, tot au rămas mânjite hăinuţele mele. Şi mama a văzut pocinogul care-l făcusem la munca ei, nu i-a picat bine. Dar nu m-a pedepsit, a spălat cum a putut hăinuţele mele mânjite. Se trezea dis de dimineaţa, pe la cinci, să ne pregătească de mâncare, să ne dea turte de mălai îndulcite în trăistuţa de elev, să nu murim de foame până veneam târziu de la şcoală. Se bucura de fiecare dată când veneam acasă, de la şcoală, din pădure, şi chiar când eram mari, studenţi la facultate. Se bucura când veneam în concediu cu nepoatele ei, Corina şi Emma. Le îndrăgea, le învăţa cântece străvechi, le spunea poveşti, le lăsa să rătăcească prin iarbă să culeagă flori pentru coroniţe. Şi ce mult se întrista când nepoatele plecau la oraş, la sfârşit de vacanţă. Ne aştepta mereu să revenim pe muntele natal să revedem părinţii şi să povestim noutăţi. Se îngrijea de tot ce ne trebuia, să ne odihnim bine cât stăteam la munte. Îi dădeau lacrimile când ne vedea plecând, gândindu-se dacă ne vom mai revedea. Mama, care nu putea sta degeaba nici o clipă, căuta mereu ceva de lucru. Chiar până în ultimele zile împletea ciorapi de lână şi de mohair, pentru cei de-ai casei şi pentru străini. Cu aceşti ciorapi stau acum în casă, la computer, să nu răcesc la picioare în timp ce scriu. După suferinţă de câteva luni, puterile începură s-o părăsească. O mai bucurau doar telefoanele noastre, când o asiguram că la noi este totul bine şi-i ducem dorul. Dar suferinţele n-o lăsară-n pace. Acum câteva zile a închis ochii pentru totdeauna. Mama nu mai este. A păşit pe tărâmul veşniciei! Casa pădurarului 1. Viforul lovi din plin satul de munte. Zăpezile grele căzură în ultimele zile peste tot ce se putea vedea în acel sat izolat, de la capătul ţării, aşezat ca un cuib între Obcinile Bucovinei. Dar pe ţăranii de la munte nu-i sperie o nouă iarnă grea. Ei au mai văzut asemenea ierni nu odată în viaţa lor. După nelinişti de o zi, cel mult două, totul reintră în făgaşul obişnuit. Oamenii au înţeles că a venit vremea să se îmbrace mai gros, ca de omăt mare. Şi-au scos din magazii săniile, ca pentru vreme de zăpadă. Şi-au îndesat cuşmele de miel pe cap, Şi-au pus pe spinare câte un cojoc de oaie, gros şi călduros. Nu după mult timp, luându-se cu munca, vor năduşi, îşi vor da jos cojoacele şi vor munci doar în flanele groase, ţărăneşti, de lână, ca la munte. Mai greu era însă pentru pădurarul satului. Acum, după ce căzură zăpezile, oamenii din sat văzură că zăpada s-a mai aşezat pe drum şi că e rost de adus lemne din pădure. Pădurarul Niculescu ştia că ţăranii vor pleca prin păduri să taie buşteni de fag pentru foc. Ei, ţăranii, ştiau şi ei bine că nu e voie de tăiat lemne din pădure dacă n-au bonuri de tăiere aprobate de la Ocolul Silvic. Dar ei tot mai încearcă, poate le-o merge, poate pădurarul nu-i vede, sau chiar dacă-i vede, speră să se tocmească cu el. Aşa că, plin de griji, pădurarul părăsi căsuţa lui cea caldă şi frumoasă de la marginea satului, situată într-o poiană largă, şi plecă în control prin păduri, să-i prindă pe acei care au ieşit la furat lemne. Pentru a avea mai multă autoritate, şi pentru a se apăra în caz de atac din partea unor oameni răi, pădurarul şi-a luat cu el şi carabina de vânătoare, aşa, pentru orice eventualitate. Drumul prin zăpezi era greu, cizmele intrau adânc în zăpada proaspătă, pufoasă. Trebuia să trudească din greu, să ajungă pe plaiurile pădurii. Stratul de zăpadă nu era mare, se putea umbla mai lesne. Dar nici nu intră bine în pădure, că şi găsi nişte urme de cal şi sanie plecate la tăiat lemne. Ciuli urechile, deoarece i se păru că aude tăieturi de topor. Părăsi cărarea cea comodă de pădure şi se afundă într-o râpă mai greu de coborât, până în apropierea locului de unde se auzeau tăieturile de topor. Păşind tiptil, se apropie mai mult de locul de unde veneau zgomotele. Iată, printre ramurile tufişului, începe să desluşească un cal înhămat, rumegând nişte fân, lângă o sanie de cărat lemne. Ceva mai la deal, zări doi ţărani care retezau de zor trunchiurile unor fagi uscaţi, pe care-l doborâră la pământ cu topoare. Lăsară însă nişte cioate înalte, cât omul de înalte, spaima pădurarilor, exact cum nu trebuia să se întâmple. Pădurarul urcă printre lăstărişul de fag, ceva mai sus, până ajunse chiar deasupra locului unde ţăranii îşi vedeau de îndeletnicirea lor. - Hei, voi! Ce faceţi acolo?! răcni pădurarul. Ţăranii s-au speriat de-a binelea, s-au întors, cu gurile căscate, spre locul de unde strigă pădurarul. Nu le venea a crede. Rămăseseră muţi. Nici să fugă n-ar fi reuşit, nu erau în stare. - N-auziţi? De ce tăiaţi copacii în pădure?! Arătaţi-mi bonurile de la Ocol!... Cei doi ţărani se uitară în jur, apoi cel mai în vârstă dintre ei îndrăzni să spună: - N-avem bonuri de tăiere!... - Cum? N-aveţi bonuri de tăiere? Atunci cum îndrăzniţi să furaţi lemn din pădure?! Ţăranul mai vârstnic începu să-şi vină în fire. Răspunse: - Dom’ pădurar… vezi mata, iarnă grea… ne trebuie lemne… - Înţeleg că vă trebuie lemne, dar de ce nu faceţi asta legal?... - Dom’ pădurar!... - Nimic!... Nu discut!... Veniţi mâine la canton, să vedem! Pădurarul plecă. Plecară şi ţăranii, nu mai aveau curaj să-l înfrunte pe pădurar care mai avea şi arma asupra sa. Totuşi, încărcară în grabă în sanie lemnele deja tăiate şi se făcură nevăzuţi pe plai la vale, spre casă. Pădurarul ştia ce-i aşteaptă pe ţăranii a doua zi, când vor veni la el. Dar el nu plecă acasă atunci, mai avea o treabă de făcut. Trebuia să urce muntele până la poiana de la Dalna, să vadă cum stau proviziile de fân pentru cerbi şi căprioare din acea poiană de la marginea pădurii. Pe culmea muntelui, vântul încă sufla cu putere, împrăştiind zăpada pufoasă de pe ramurile brazilor. Crivăţul se înteţi când el ajunsese în poiana de pe coama muntelui, aşa că îşi îndesă vârtos căciula pe cap. Porni vitejeşte prin zăpezile mari din poiană. Vedea peste tot urme de paşi de căprioare, care se hrăniseră din belşug dintr-o claie de fân, smotocită de sălbăticiuni, anume clădită acolo pentru cerbi şi căprioare. Alături era şi un jgheab de lemn în care sălbăticiunile îşi puteau duce botul să ajungă la un drob de sare. Curăţă cu mâna jgheabul de zăpadă, ca să ajungă la drobul de sare. Apoi scrută în jur toate împrejurimile copleşite de zăpadă. Iată, în vale, sub umbra unor crengi de molizi, o pereche de cerbi se odihnea, adulmecând toate zgomotele din pădure şi din poiană. Pădurarului i se părură toate bune şi la locul lor în poiană. Aşa că porni liniştit la vale. Trecând însă printr-o altă poiană, zări ceva ciudat. Lângă un şopron vechi erau nişte buruieni puse pe un acoperiş. Un vătui mic de căprioară, încercând să ajungă la buruieni, s-a încurcat prin nişte răzlogi ai unui gard de lângă peretele şopronului şi nu mai putea ieşi de acolo. Nici nu se mai zbătea, era epuizat. Pădurarul veni aproape, să-l vadă. Atunci puiul începu să se zbată în disperare. Dar zbaterea aceea nu-i folosea la nimic, îl extenua şi mai mult. Vătuiul căzu într-o parte, vlăguit. Nu i-a fost greu pădurarului să pună mâna pe el, să-l prindă zdravăn în braţe şi să-l descâlcească dintre răzlogii în care se încurcase mica vietate a pădurii. Pădurarul se văzu, deci, cu puiul de căprioară în braţe. Acesta încă mai încerca să se zbată, fără folos. Observă că un picioruş îi este frânt, aşa că nu se mai punea problema să-l lase în zăpadă, să devină pradă sigură pentru fiarele din pădure. Luă puiul de căprioară cu el acasă. Drumul era greu. Puiul, vlăguit, se lăsă blând în braţele pădurarului, nu mai încerca nicio mişcare să scape. Era grăsuţ, crescuse bine pe timp de vară. Mergând greu prin zăpezi, după două ceasuri, pădurarul ajunse acasă, frânt de oboseală. Efortul lui merita, gândindu-se la bucuria copiilor săi când îl vor vedea aducând un copil al pădurii. Închipuiţi-vă ce chiote de bucurie s-au auzit în casa pădurarului când copiii l-au văzut intrând în odaie cu un pui de căprioară în braţe. Cât ai bate din palme, în jurul vătuiului s-au adunat toţi cei patru copii ai pădurarului: Ionică, Mihăiţă, Mugurel şi Eliza. - Tată! Ce surpriză ne-ai făcut, chiar de Moş Nicolae! Ce pui de căprioară frumos! exclamă Eliza, mezina familiei, repezindu-se să mângâie puiul. - Măi copii, vătuiul este rănit!… Are un picioruş frânt! Trebuie să-l oblojim!... Într-adevăr, toţi cei ai casei, printre care veni şi Anuţa, soţia pădurarului, începură să se ocupe de pui. Au oblojit cum s-au priceput ei mai bine picioruşul. După aceea au încercat să-l hrănească. I-au pus lapte în farfurie, dar vătuiul nici nu s-a atins de el. Atunci i-a venit unuia în minte să-i aducă nişte otavă din podul grajdului. Puiul s-a mai înviorat, a început să ronţăie din otavă. Apoi a început să moţăie, s-a dus într-un colţ de cameră şi s-a culcat pe podea, făcându-se ghemotoc. - Hai să-l acoperim cu o blăniţă! zise Eliza, preocupată total de puiul oaspete din casa lor. Târziu de tot, cei ai casei s-au culcat, dar încă erau cu gândul la vătuiul care dormea suspinând uşor, în colţul ales de chiar el în odaie. 2. A doua zi dimineaţa, Eliza se trezi mult mai devreme ca de obicei. Toată noaptea visase la puiul de căprioară. De cum a deschis ochii, s-a şi dus la el, să vadă ce mai face. Puiul, care dormea ghemuit, ridică un pic căpuşorul şi o privi drept în ochi. Avea o lumină în ochi întunecată, limpede, blândă, ca de copil. Lumina ochilor Elizei îi răspunse cu aceiaşi căldură. Asta îl linişti. Fata a pus mâna pe căpuşorul său. Instinctiv, acesta presimţise că trebuie să aibă încredere totală în ea. Fata îl ridică în braţe şi-l dusese în patul ei. Era cam greu pentru ea, puiul avea câteva luni bune. Eliza l-a aşezat pe pat, lângă ea, şi s-au acoperit amândoi cu plapuma. Puiul stătea foarte liniştit, n-ai fi zis că este o sălbăticiune gata s-o rupă la fugă de cum aude o mişcare suspectă. Aproape că au adormit împreună. Asta până ce a intrat în odaie stăpâna gospodăriei, soţia pădurarului. Văzând-o pe Eliza dormind cu puiul, nu prea i-a convenit. Însă, aducându-şi aminte că puiul este rănit, a lăsat lucrurile în pace şi a ieşit. După o jumătate de ceas, mama Elizei intră din nou în odaie zicând: - Dă-i ceva de mâncare puiului. Da-i tot nişte otavă. Dar să nu uiţi să-i pui şi nişte apă într-o tigăiţă!... Eliza chiar aşa şi făcu. Se ridică din pat, luă în braţe puiul şi îl puse pe podea, îmbiindu-l cu nişte otavă. Acesta nu se lăsă prea mult îmbiat. Dar n-a reuşit în nici un chip să-l facă să bea apă din tigăiţă. - Pune-i nişte apă în biberon, poate aşa va bea! Asta a fost şi soluţia. Puiul bău îndelung apă din biberon, până aproape să-l termine. Deodată, din curte se auziră nişte hăpăituri puternice de dulău. Un câine mic îi ţinea isonul, cu glas subţire, schelălăit. Soţia pădurarului ieşi în pridvor să vadă ce e. Apăru în ogradă un ţăran din sat. - Acasă-i dom’ pădurar?... - Acasă!... Da’ ce vrei mata?... - Să vorbesc ceva cu ‘mnealui… Vreţi să-l chemaţi? - Aşteaptă oleacă! Peste câteva minute pădurarul apăru în uşa casei ce dădea în ogradă. Văzându-l pe ţăran, l-a recunoscut. - Ce-i, nea Vasile? Care-i baiul? - De! dom’ pădurar… ştii mata, cu lemnele de ieri… - Aha! făcu pădurarul. Ce v-am spus eu data trecută, să nu mai ieşiţi la tăiat lemn din pădure dacă n-aveţi aprobare de la Ocolul Silvic? Aţi merita să vă puşc o amendă de să n-o puteţi duce! Ş-apoi aţi mai lăsat nişte cioate cât voi de înalte în pădure, care se văd de la un kilometru!... - Ne iertaţi, dom’ pădurar!.. Ne-am grăbit… Acum v-am adus ceva ca să vă treacă supărarea… Aveţi în sacoşă nişte miere de albine, de anul ista, nişte brânză de putinei, de oi… Da’ vă rog să nu ne puneţi amendă… Vă rog frumos!… - Ei, gata, ce atâta smiorcăială! Dă la nevasta mea sacoşa. Şi să te duci să tai, jos de tot, una cu pământul, cioatele alea din pădure lăsate de voi, să nu le găsească controlu’ când o veni!... - Să trăiţi, dom’ pădurar, acuş’ plec să le tai!... Nu vă supăraţi pe mine… - Vedeţi cum faceţi altă dată! Nu vă duceţi să tăiaţi din pădure până nu vorbiţi cu mine! Şi mai scoateţi şi voi nişte bonuri de la Ocolul Silvic!...Aţi înţeles? - Să trăiţi dom’ pădurar!... Am înţeles!… Cu aceste spuse, ţăranul plecă. Pădurarul intră în bucătăria casei, să mănânce ceva, ca de dimineaţă. Avea multe de făcut în ziua aceea. Mai întâi trebuia să meargă în pădure să marcheze pentru tăiere nişte copaci pentru o comandă mare, un camion de lemne pentru Consiliul Popular. După amiază trebuia să alerge la şedinţă la Ocolul Silvic, la un instructaj. Pe la prânz, Eliza îşi luă rămas bun de la puiul de căprioară, îl pupă pe botişor, luă ghiozdanul cel greu de cărţi şi plecă la şcoală. Învăţa după amiaza. - Să fii cuminte, ied frumos! S-o asculţi pe mama! Auzi? Puiul clipi din ochi în semn că „Da”. Apoi fata plecă. Dar după doar o oră veni de la şcoală Mugurel, băiatul pădurarului care avea vreo zece ani. Nici nu intră bine în casă, că şi veni să vadă puiul. De cum îl văzu pe băiat, acesta dădu să se ridice în picioare şi să fugă. Dar ceva îl opri. Băiatul îi vorbi cu blândeţe. Îl mângâie pe cap, între corniţe. Apoi îi întinse un smoc de otavă, la care puiul nu putu rezista tentaţiei. Cum era de aşteptat, s-au împrietenit repede. 3. Eliza veni pe înserate de la şcoală. Cum intră în casă, aruncă pe pat ghiozdanul şi se duse întins să vadă ce face micul ei pui de căprioară. Puiul dormea în colţul camerei, hrănit deja bine de Mugurel. Dar, urechile-i fine, desluşind glasul fetei în cameră, îl făcură să deschidă ochii mari şi să întindă gâtul lung şi subţire spre ea. Eliza îi dădu un pupic pe bot, apoi îl mângâie pe căpuşor. Puiului îi plăcea nespus acest răsfăţ, se lăsă în voia ei, primind dezmierdarea cu ochii închişi. Dar Eliza se trezi strigată de mama ei, să vină la masă, c-apoi avea de învăţat pentru a doua zi. Eliza lăsă în pace vătuiul şi se duse în bucătărie. După doar un sfert de oră, apăru de la şcoală şi băiatul de doisprezece ani ai pădurarului, Mihăiţă. Se duse şi el, în treacăt, să vadă vătuiul. Dar foamea îl dobora, aşa că i-a cerut mamei sale să-i pună cât mai repede ceva de mâncare. Toate erau bune, doar că, Ionică, băiatul cel mare, de cincisprezece ani ai pădurarului, întârzia să vină acasă de la şcoală. Se făcu deja seara târziu şi el tot nu venea. Până şi pădurarul, tatăl copiilor, veni acasă de la prăvălia satului, iar Ionică tot nu veni. Soţia pădurarului era plină de nelinişti. Unde o fi băiatul că nu mai vine acasă? Să nu se fi întâmplat ceva. Toată lumea se frământa, îşi făceau fel de fel de presupuneri.
- Să nu uiţi să-i spui asta când o veni acasă! comentă pădurarul şi-şi văzu de-ale lui. Nu era de glumit. Ionică nu mai venea acasă, deşi era aproape ora de culcare. Unii s-au şi culcat deja. Dar n-aveau tihnă şi somn. Soţia pădurarului nu putea să se culce nicicum. Unde o fi Ionică? Când situaţia deveni critică, iată, la poartă apăru cineva. Era Ionică.
Rămaşi singuri, copii mai stătură o vreme în jurul vătuiului. Acesta dormea liniştit la locul lui. L-au lăsat în pace. A doua zi, Mihăiţă îl descoase pe Ionică: - Cu cine ai fost la film? - Eu?... Cum cu cine?... Singur…. - Las’ ca ştiu eu!… Când am ieşit din şcoala, te-am văzut de mână cu o fată, din clasă de la voi… Ionuţ rămase perplex. Deci unii din casă ştiu deja de noua lui situaţie. Era mai înţelept să facă armistiţiu cu fratele său mai mic, care ştia deja secretul.
Ionică scoase din buzunar muzicuţa lui cea dragă şi o dădu fratelui. Nici nu se despărţiră cei doi fraţi, că apăru în uşă Eliza. Cu priviri misterioase, veni aproape de Mihăiţă.
Şi „jap!”, şi „jap!” îi trase câteva fetei pe spinare. Eliza începu să urle! Apăru maică sa imediat în uşă.
După asta se făcu linişte. Unii din casă chiar au înţeles că trebuie să se apuce de ceva serios. Mai erau câteva ceasuri şi trebuiau să plece la şcoală, în schimbul de după amiază. 4. În dimineaţa zilei, Ionică şi Eliza îşi făceau temele în acelaşi timp, la aceiaşi masă. Ionică avea de rezolvat teme grele la matematică, iar Eliza trebuia să facă un desen. Deşi erau încă certaţi, din seara aceea când Eliza dăduse în vileag mamei sale cu cine a fost el la film, Eliza stătea ostentativ cot la cot la masă cu fratele ei mai mare, care încă avea ciudă pe ea. Războiul acesta psihologic nu putea să dureze mult, căci pe Eliza o cuprinsese o curiozitate irezistibilă. Ea tot încerca să creioneze un chip de fată în desenul ei, dar nu-i ieşea nimic. La un moment dat, s-a supărat pe creaţia ei şi-a rupt foaia de desen. Şi-a scos o altă foaie şi se gândea de unde s-o înceapă. Dar nu se putea concentra. În mintea ei căuta să şi-o imagineze pe misterioasa prietenă a lui Ionică. Oare ce nume avea? Cum o fi părul, ochii ei? Erau albaştri sau căprui? Ionică era şi el chinuit, nu-i ieşea rezultatul din carte la problema de matematică. Se uita pe furiş la Eliza. O vedea căzută pe gânduri. Deodată o vede pe ea ridicându-se şi venind chiar aproape de el. Îi puse o mână pe umărul lui şi-l privi ţintă în ochi. - Ionică… spune-mi cum se numeşte prietena ta?... Băiatul se zăpăci, nu ştia ce să facă, să-i tragă o sfântă de bătaie, sau să-i facă pe voie. - Nu-ţi spun nimic!... Sunt supărat rău de tot pe tine!... Eliza nu dezarmă, se uită şi mai de aproape în ochii lui - Hai, spune-mi!... E frumoasă?... Sora lui mai mica era irezistibilă. În cele din urmă băiatul cedă şi-i răspunse încet: - Da!
- Cât de frumoasă? - Frumoasă de tot!... Are ochi ca puiul de căprioară al nostru!... Eliza rămăsese în extaz. Vra’ să zică e frumoasă. Curiozitatea ei nu putea fi potolită până nu află tot adevărul. - Şi cum e părul ei? Negru? Auriu?... - Nici negru, nici blond… E şaten!... Eliza îşi ridică privirile în sus, cu ochii între-deschişi, imaginând o fată frumoasă, cu ochi căprui şi părul şaten. - Vezi ce rău eşti?... De ce nu-mi spui cum o cheamă? Ionică ţinea prea mult la prietena lui. Cu privire visătoare, băiatul zise, ca pentru sine: - O cheamă Claudia!... - Claudia? Ce nume frumos! răspunse Eliza. Mulţumită ca aflase de la fratele ei ce-şi dorise mai mult, Eliza îşi reluă desenul. De data asta avea mai mult spor. Chiar începu să deseneze o fată cu ochi căprui, cu păr şaten şi chip visător. Când termină desenul, Eliza îl arătă şi lui Ionică, zicându-i: - Aşa arată Claudia? Am ghicit-o? - Ceva-ceva ai ghicit!... Dar nu-i seamănă!... Las’ că o să ai timp s-o vezi adesea!... Ionică termină temele, îşi făcu ghiozdanul, luă ceva o gustărică din bucătărie şi fugi la şcoală. Eliza, de cum plecă fratele ei, se duse drept în camera la maică-sa, zicându-i: - Mamă, am aflat cum o cheamă pe prietena lui Ionică!... - Nu mai spune!... Cum ai aflat? - Mi-a spus chiar el!... O cheamă Claudia, are păr şaten şi ochi căprui!... - Ochi căprui?... Las’ că-i arăt eu lui!... În loc să-şi vadă de şcoală, a început să umble cu fete!...Las’ că vine el acasă! Eliza simţi că lucrurile se complică. Deveni tăcută, chiar îngrijorată. Îşi luă şi ea ghiozdanul şi plecă îngândurată la şcoală. Avu, totuşi, o consolare la ora de desen: desenul ei a fost foarte apreciat. Chiar era cel mai frumos dintre toate. Puiul de căprioară deveni din ce în ce mai îndrăgit de cei ai casei. Picioruşul lui începu să se refacă, nu-i mai provoca dureri. Într-o noapte, se ridică în picioare şi începu să umble prin casă, tropăind. Nu mai era chip să doarmă cineva în odaie. Ce era de făcut? Iar, la un moment dat, a început să facă salturi prin casă, sări peste paturi. Totul culmină când vătuiul sări şi pe masă, făcând un tărăboi monstru prin oalele de pe masă. Era limpede, vătuiul nu mai putea fi ţinut în casă. Spre marea deziluzie a copiilor. De cum se făcu dimineaţa, au luat puiul de căprioară şi l-au dus în grajd. S-au gândit să-l pună la un loc cu oile. Dar oile aveau frică de el. Ba mai venise şi oaia cea bătrână, neagră, şi începu să-l împungă, cu capul, înghesuindu-l la colţ. Atunci au luat vătuiul de-acolo şi l-au pus în ţarcul de viţei. Acolo n-a fost primit nici atât! În fine, l-a acceptat Joiana, vaca cea bătrână şi înţeleaptă. A început să-l miroase bot în bot, apoi a continuat să rumege liniştită. Vătuiul s-a culcat chiar lângă ea, de parcă era maică-sa de când e lumea.
Avea treburile lui foarte bine statornicite în gospodăria cea mare a pădurarului. Trebuia să îngrijească de vite, să le dea fân, să le scoate la adăpat, să facă curat în grajd. Asta de două ori pe zi. Când era nevoie, trebuia să ajute şi la cărat fân pentru vite, din ţarină. Mai trebuia să taie calaburii de lemne, pe care-i lua din şură, apoi trebuia să aducă braţe de lemne tăiate în casă, când primea ordin de la soţia pădurarului. În general, treburile-i mergeau bine la cantonul pădurarului. Pentru el era amenajată o odăiţă mică, călduroasă, chiar lângă magazia cu lemne, acolo unde erau ţinute şi toate uneltele gospodăriei. Îi erau dragi copiii casei, i-a ajutat să-i crească de mici, cu ce-i stătea la îndemână. Acum, că s-a dat vacanţă de la şcoală, copiii intrau mai des în odaia lui. Aveau şi un interes special, acum se găteau pentru mers în banda Jianu la urături de sărbători, de Crăciun şi de Anul Nou. Nu concepeau să nu se ducă la urat împreună cu copiii din sat de vârsta lor. Iar Moş Mihuţ era foarte priceput în a meşteri măşti şi bice şi alte podoabe fără de care nu se putea umbla la urat. Cel mai priceput era să dreagă „buhaiul” dintr-un butoiaş şi o băşică de porc, al cărui muget urma să se facă auzit mugetul în tot satul în noaptea de colind. Sărbătorile cele mult aşteptate au venit. Încă pe lumina zilei, copiii s-au adunat în cete, şi-au încercat repertoriul de strigături, apoi au plecat prin sat, să strige urături pe la casele oamenilor. Se-nţelege, băieţii pădurarului nu puteau lipsi de la această sărbătoare. Mugurel şi Mihăiţă s-au dus la urat împreuna cu o ceată de băieţi mai mici. În schimb, Ionică, se considera un flăcău mai mare, nu mai putea umbla cu strigături de copii mici. El se duse tocmai în centrul satului, unde-l aşteptau alţi băieţi mai mari, care întemeiaseră o alta gaşcă înfricoşătoare. Doar Eliza nu fu lăsată să iasă din casă. - Mamă, lasă-mă să mă duc şi eu la urat!... Toţi copiii au plecat, iar eu stau închisă în casă!... - Nici să nu te gândeşti!... Dacă mai încerci, iei bătaie!... Fata s-a pus pe bocit. Credea că o poate îndupleca pe maică-sa. - Doar câteva case, până la pod, şi mă-ntorc!... În timp ce fata se perpelea de jale că nu e lăsată la colind, la poartă apărură doua fete, care veniseră chiar după Eliza, s-o ia la urat. Fetele chiar începură o urătură copilărească. - Du-te şi dă-le drumul în casă! zise mama către Eliza. Ai grijă să nu fie dezlegat Leo, dulăul… Eliza a adus fetele în casă. Erau deja îngheţate de ger. - Unde v-aţi pornit aşa în noapte, pe gerul ăsta? Nu vă e bine în casă? Eliza simţea că prezenţa fetelor o va îndupleca pe mama ei s-o lase şi pe ea la urat. - Mamă, nu vezi că fetele au plecat prin sat? Deja sunt la a patra casă!... Mie de ce nu-mi dai voie să plec cu ele?... Măcar doua-trei case… Soţia pădurarului văzu că fetele au mai multă energie când sunt împreună. În cele din urma, consimţi: - Bine!... Îţi dau voie să pleci prin sat, însă doar pe aici, printre vecinii noştri. În jumate’ de ceas să vii înapoi în casă!... Să nu mă duc eu după tine să te caut pe la casele oamenilor! Fetele chicotiră bucuroase. După ce Eliza se înfofoli bine la picioare şi pe cap, ceata de fete plecă zglobie prin sat. Umblară cât umblară, până îngheţară bine. Atunci veniră acasă, lăudându-se cu bănuţii şi darurile primite de pe la vecini. Fetele grupului se risipiră şi ele pe la casele lor, încă înainte de a se face noapte târzie. Cam spre miezul nopţii, când pădurarul cu soţia lui, cu Moş Mihuţ şi cu încă vreo doi pădurari, prieteni de-ai lor, se cinsteau şi-şi povesteau fel de fel de braşoave, se auzi gălăgie mare la poarta dinspre drum: sosise ceata băieţilor, printre care erau Mihăiţă şi Mugurel. Îi primiră în casă. Băieţii traseră o urătură de răsunau odăile şi tinda. Anuţa, soţia pădurarului, i-a poftit la o masă, improvizată de zor doar pentru cei vreo opt copii din ceată. Băieţii n-aveau timp prea mult de stat la masă, mai aveau de colindat mult prin sat. - Să nu staţi toată noaptea prin sat. Peste un ceas să vă văd în casă!... Aţi înţeles?... - Da, mamă!... Venim, n-avea grijă! Şi băieţii au roit-o din nou pe uliţă, cu avânt de colind şi mai mare. S-au ţinut de promisiuni. Au venit acasă puţin după miezul nopţii. Pădurarul şi invitaţii lui se cinsteau într-una, mai cu ţuiculiţă, mai cu sărmăluţe, mai cu cozonac. S-au şi apucat să joace remmy. Şi-ar fi stat toată noaptea aşa, de n-ar fi venit ceata gălăgioasa a băieţilor mari, îmbrăcaţi în capră, urs şi alte roluri comice. După ce şi-au spus urăturile, băieţii au fost omeniţi şi ei cu ceva gustări, băieţii au zis că-s obosiţi, vor să plece pe la casele lor. Ionică a zis şi el ca nu merge mai departe, nu mai poate de somn. Nici invitaţii pădurarului n-au mai stat mult. Plecau şi ei să doarmă pe la casele lor. Când oaspeţii se risipiră, cei ai casei se puseseră pe sforăit adânc, până se lumină de-a binelea a ziuă. Copiii dormeau duşi în continuare, în timp ce Moş Mihuţ se sculă uşurel, se îmbrăcă şi se duse în grajd să îngrijească animalele. La fel de harnic ca şi Moş Mihuţ, era şi vătuiul, care se trezi primul, şi se uita după Moş Mihuţ să-i dea nişte otava de ronţăit. Balada lui Nerun Yüklə 0,49 Mb. Dostları ilə paylaş:
|