Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Întrepătrunderea organică a credinţei cu fapta

Credinţa este puterea care se face în mod firesc vizibilă prin fapte bune, „după cum focul are puterea să încălzească, apa să ude, iar lumina să lumineze” (Patriarhul Serghie Starogrodeţki, Învăţătura ortodoxă despre mântuire, Petersburg, 1895, apud mag. Dumitru Radu, Învăţătura ortodoxă şi catolică despre mântuirea subiectivă după patriarhul Serghie al Moscovei, în S.T., nr. 7-8/1954, p. 383). Fiind „prin fire, începutul virtuţilor”, iar „binele fiind sfârşitul virtuţilor … concentrat înăuntrul credinţei” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 55), credinţa premerge, ca şi dar al lui Dumnezeu, faptelor bune. Harul credinţei ni se dă deja la Botez, căci „tot cel ce s-a botezat după dreapta credinţă a primit tainic tot harul. Dar se umple de cunoştinţa sigură a acestui fapt după aceea, prin lucrarea poruncilor” (Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreptează prin fapte, 92, Filocalia 1, p. 257). Ea este aluatul care dospeşte frământătura şi grăuntele de muştar de care vorbeşte Mântuitorul (Matei 17,20) şi „cel ce Îl cultivă cu grijă prin virtuţi mută muntele cugetului pământesc … şi dă odihnă în sine, ca unor păsări ale cerului, raţiunilor şi modurilor poruncilor sau puterilor dumnezeieşti” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, suta a 2-a, cap. 11, Filocalia, vol. 2, p. 169). Este vorba de o desfăşurare morală nesfârşită care începe prin acceptarea harului credinţei oferit la Botez şi se continuă prin actualizarea acestui dat pe un drum ascendent continuu.

Această nuanţare, înnoire calitativă şi prefacere necontenită a credinţei în faptă şi a faptei în tărie de credinţă constituie legătura organică dintre credinţă şi fapta bună.

Credinţa nu este un dat fix ci un proces, o dezvoltare continuă. De la credinţa începătoare, încă nelucrătoare (din I Cor. 13,2) şi până la credinţa „lucrătoare prin iubire” a „bărbatului desăvârşit” este o distanţă mare, cu multe trepte şi nuanţe. Există o adăugire a credinţei, o fortificare continuă a ei, după cuvântul Apostolilor: „Doamne, adaugă-ne nouă credinţă!” (Luca 17,5). Deoarece „o poruncă se vădeşte mai aleasă decât alta … există şi o credinţă mai sigură decât altă credinţă” (Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte, Filocalia 1, p. 258).

Credinţa începătoare „naşte frica credinţei, prin care vine păzirea poruncilor şi răbdarea ispitelor. Iar după ce lucrăm noi, vine în noi credinţa cea mare a vederii” (Sf. Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, Filocalia 5, p. 194). Este vorba deci de drumul de la credinţa prin auz la credinţa vederii. Credinţa prin auz, credinţa cea de obşte a credincioşilor, „adică dogmele drepte despre Dumnezeu şi despre făpturile Sale inteligibile şi sensibile” (Ibidem), am moştenit-o de la învăţătorii şi părinţii noştri, pe când credinţa vederii, „credinţa cea mare” , care se naşte din cea a auzului este „nădejdea şi dragostea desăvârşită care răpeşte mintea la Dumnezeu” (Ibidem, p. 130). Prima credinţă, care se formează în omul ce a primit adevărul Revelaţiei se mai numeşte fides informis, „credinţa fără formă” sau „împărăţia lui Dumnezeu fără formă” pe care noi, „cultivând-o prin poruncile dumnezeieşti o facem să devină împărăţia lui Dumnezeu” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, întrebarea 33, Filocalia 3, p. 118), adică credinţa matură sau specială, fides formata, pistis di’agapis energoumeni.

Posibilitatea, realitatea şi necesitatea acestui proces, a acestei dezvoltări a credinţei, este unanim afirmată de Sf. Părinţi şi învăţătura ortodoxă, care subliniază că „cel ce are credinţa că Dumnezeu este aproape şi nu departe …. De la puterea lucrătoare el urcă treptele spre puterea văzătoare” (Sf. Petru Damaschin, op.cit., p. 197), până la „cunoştinţa cu lucrul” care este „mai mare ca toate”, căci „ce va folosi (omului, n.n.) de nu va fi primit din fapte şi din credinţă tare, prin mărturia conştiinţei … asigurarea că este slobozit de muncile viitoare” (Ibidem, p, 63). Credinţa aceasta din cei desăvârşiţi „crede cu fapta, este pioasă şi împlineşte poruncile Celui ce ne-a învăţat pe noi” (Sf. Ioan Damaschin, Teologia dogmatică şi simbolică, vol. II, Bucureşti, 1958, p. 712).

Drumul acesta de la „împărăţia credinţei fără formă” la credinţa lucrătoare prin iubire arată şi susţine cel mai limpede legătura organică a credinţei cu fapta, transformarea rând pe rând a uneia în cealaltă. Faptele bune sunt cele care marchează trecerea de la credinţa iniţială la credinţa fortificată, de aceea se exprimă cu necesitate. Ele sunt tocmai acest drum, această desăvârşire. Ele indică şi impun faptul că mântuirea este o desfăşurare, o dinamică, o ascensiune, nu o declaraţie sau un act de moment.

În procesul mântuirii, credinţa şi faptele sunt o singură realitate, cu două aspecte: credinţa este aspectul interior, iar faptele sunt aspectul exterior, vizibil. Fapta este credinţa întrupată; printr-o analogie, putem să spunem că, după cum Dumnezeu nu poate fi conceput decât mărturisit, tot aşa şi credinţa nu poate fi concepută decât întrupată în faptă.

Credinţa şi fapta se implică reciproc, credinţa însăşi se fortifică sau slăbeşte după cum se întăreşte sau slăbeşte virtutea, fapta persoanei stăpânită sau eliberată de patimă.

Ca lucrare de desăvârşire a persoanei, ca legătură ce poate fi închipuită logic, credinţa este socotită „începutul şi chiar temelia mântuirii”, iar faptele bune „desăvârşirea şi culmea întregului edificiu” (Origen, Migne P.G., tom. 14, col. 981, apud S. Verzan, Credinţa şi faptele bune, condiţii ale mântuirii, în S.T., nr. 9-10/1954, p. 505), dar nu se poate delimita strict unde se termină credinţa care impulsionează fapta şi unde începe fapta care întăreşte şi luminează credinţa.

În lucrarea ei, credinţa trebuie privită cu inima, ca act moral, căci dacă „cercetăm adâncul credinţei se turbură, dar când îl privim cu dispoziţia simplă a inimii se înseninează” (Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 22, Filocalia, 1, p. 342).

Ca potenţă credinţa este baza tuturor virtuţilor, dar ca realizare este şi urmare a lor.

În orice caz, dacă a avea credinţă înseamnă a dobândi pe Hristos iar „fiinţa virtuţii e Hristos” (Sf. Maxim Mărturisitorul, P.G. 90, col. 369 şi P.G. 91, col. 1081, apud Pr. prof. D. Stăniloae, Condiţiile mântuirii, în S.T., nr. 5-6/1951, p. 250), atunci cu siguranţă că numai legătura dintre credinţă şi faptă întemeiază înaintarea în virtute, în Hristos. La fel, numai caracterul de continuă prefacere al credinţei explică de ce - după iertarea păcatului strămoşesc prin Botez şi, după dobândirea credinţei mai putem greşi şi iarăşi să ne îndreptăm: pentru că curăţirea, deşi „s-a făcut tainic prin Botez … efectiv se află prin porunci” (Sf. Marcu Ascetul, Despre botez, Filocalia 1, p. 226), deci credinţa trebuie activată continuu şi curăţă numai prin lucrare. Pentru că este o dinamică neîncheiată în viaţa aceasta, nimeni nu poate avea o credinţă absolută, încât să-i garanteze mântuirea.