Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Aspectul gnoseologic şi dinamica credinţei

Dialectica şi interpătrunderea credinţă-faptă se vede şi din aspectul gnoseologic al credinţei, cunoaşterea dinamică obţinută prin ea.

Dacă credinţa oferă cunoaştere, ea trebuie activată pentru că „omul profită într-atât de cunoştinţa lui, întrucât o aplică” („Tantum homo habet de scientia quantum operatur”; Francisc de Assisi, apud Prof. N. Chiţescu, Condiţiile însuşirii mântuirii, în S.T., nr. 1-2/1950, p. 12) , iar „cunoştinţa fără faptele care urmează din ea nu e sigură, chiar dacă e adevărată. Căci fapta este întărirea oricărui lucru” (Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce cred …, p. 249). Caracterul dinamic, aplicat şi experiat al oricărei cunoştinţe presupune şi fundamentează şi dinamica credinţei, întrucât şi ea este o cunoaştere.

Cunoştinţa se verifică, se îmbogăţeşte şi se fortifică prin continuă aplicare şi experienţă. Altfel, „din negrija pentru fapte se întunecă şi cunoştinţa. Căci lucrurile a căror împlinire a fost nesocotită s-au şters în parte şi din amintire” (Idem, ibidem).

Progresul cunoştinţei se întemeiază pe progresul în experienţă: „cunoştinţa lucrurilor creşte în proporţie cu împlinirea poruncilor” (Ibidem, p. 262), principiu esenţial pentru adâncirea cunoaşterii prin credinţă. Este o dialectică: „cu cât rabdă mai mult (credinciosul, n.n.) pentru fiecare poruncă moartea voii slobode, cu atât vine la o mai mare cunoştinţă şi vede cele ce se fac în sine însuşi de către harul lui Hristos” (Sf. Petru Damaschin, op.cit., p. 194). Întrepătrunderea şi unificarea credinţei şi faptei în procesul cunoaşterii - în fazele avansate când se transformăm pe rând una în cealaltă, sau apare mai vizibilă una şi apoi cealaltă - este urcuşul din cuvântul psalmistului: „Merge-vor din putere în putere!”. Iar urcuşul acesta făcându-se prin credinţă, nu se încheie în viaţa aceasta, pentru că cine „înaintează din virtute în virtute mai mare şi urcă din cunoştinţă în cunoştinţă mai înaltă, nu încetează de a fi departe de patria sa” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, Filocalia, 2, p. 197), adică de unirea cu Dumnezeu în iubire, care se face prin trecerea din patria credinţei în cea veşnică a iubirii. Pentru a ajunge un gnostikós, credinciosul trebuie să fie mai întâi un praktikós, adică „să bată în porţile Scripturilor cu mâinile virtuţilor” (Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor¸ cap. 23, Filocalia, 1, p. 67).