Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

XV. SFINTELE TAINE

Fiinţa Sfintelor Taine: semn, symbol, sacrament, mysterion

Teologia sacramentală ortodoxă se întemeiază, de la început, pe credinţa că Dumnezeu poate şi vrea în mod expres să lucreze asupra creaturilor în forme vizibile, prin materie şi nu numai prin dimensiunea spirituală invizibilă. Această credinţă are o bază creaţională atotcuprinzătoare. În Biserica Ortodoxă a existat permanent convingerea în posibilitatea lucrării şi eficienţei harului divin al lui Hristos, Dumnezeu-Omul, printr-un om asupra altui om, prin acte fizice, prin trupuri, prin materie şi gesturi. Lucrarea lui Dumnezeu se manifestă totdeauna complet, adică dublu: material şi spiritual în acelaşi timp. Hristos, izvorul şi săvârşitorul Tainelor este şi rămâne în veac Dumnezeu şi om, spirit absolut şi materie transfigurată. El lucrează şi se comunică totdeauna cu toată persoana Sa, El nu se poate împărţi. Nici un act, nici o lucrare a Sa asupra omului nu poate fi „pur spirituală”; această împărţire este o simplă teorie, o abstracţiune care nu se întâmplă în realitate. Învăţătura ortodoxă sacramentală se bazează deci pe concepţia despre unitatea, legătura, comunicarea şi intimitatea creaţională a făpturii cu Creatorul.

Teologia ortodoxă înţelege Sfintele Taine ca pe nişte „lucrări invizibile ale lui Hristos săvârşite prin acte vizibile, prin care se constituie Biserica şi care se săvârşesc în Biserică” (Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, III, p. 14). Biserica Ortodoxă este „o Biserică a Tainelor” (Kirche der Mysterien) pentru că Sfintele Taine sunt „centrul cultului” (Zentrum des Kultes) (Friedrich Heiler, Urkirche und Ostkirche, Verlag von Ernst Reinhardt, München, 1937, p. 284) şi chiar pulsul (der Pulsschlag) întregii Biserici: pentru că în ea Tainele nu sunt „simple semne mărturisitoare ale credinţei sau semnale ale lucrării Duhului Sfânt, ci semne vizibile ale efectului haric tainic şi nepătruns al Duhului Sfânt, prin care se săvârşeşte sfinţirea oamenilor” (St. Zankow, Orthodoxes Christentum, p. 102, apud Fr. Heiler, op,cit., p. 284).

Unii teologi protestanţi afirmă că Biserica Ortodoxă nu şi-a exprimat concepţia sacramentală în definiţii dogmatice şi, prin urmare, aceasta trebuie „descifrată din cultul ei sacramental viu, aşa cum şi-a primit el forma definitivă la mijlocul mileniului întâi” (F. Heiler, op.cit., p. 239). Într-adevăr, în Biserica Ortodoxă nu există o separaţie între doctrină şi cult, între teologie şi spiritualitate, căci întreg cultul, departe de a fi o sumă de ritualuri mecanice, eficiente prin ele însele, este tocmai întruparea densă şi fidelă a doctrinei, ferind-o de a rămâne o teorie şi o abstracţie şi transformând-o în experienţă harică vie. Dar aceasta nu înseamnă că Biserica Ortodoxă nu a dezvoltat o teologie a sacramentelor. Ea nu a dezvoltat-o separat de celelalte capitole de doctrină, n-a autonomizat-o; însă învăţătura ei sacramentală este limpede, cu o identitate specifică şi precisă. Teologia ortodoxă este de acord că Sfintele Taine sunt „o anamneză sau o celebrare anamnetică a jertfei lui Hristos sau a unui moment soteriologic din lucrarea Sa răscumpărătoare” (Dumitru Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi Problema intercomuniunii, Ed. Institutului biblic al B.O.R., Bucureşti, 1978, p. 110) precum şi „un gaj sau o arvună a vieţii veşnice” (Ibidem).

În acelaşi timp, teologia ortodoxă subliniază o dimensiune fundamentală a fiinţei Sfintelor Taine care lipseşte în teologia protestantă şi anume caracterul de jertfă al tuturor Tainelor. Toate aceste lucrări au nu numai un caracter de Taină în general ci şi un caracter de jertfă, pentru că prin toate Hristos ni se oferă şi Se oferă împreună cu noi Tatălui. Nu numai în cadrul Sfintei Euharistii ci şi în toate celelalte Taine, Hristos este izvor de har numai întrucât este Arhiereul veşnic şi jertfă veşnică (victor quia victima, după expresia Fericitului Augustin). Astfel, „în Botez, El ne sădeşte o viaţă nouă capabilă să se jertfească lui Dumnezeu cu El, în Mirungere ne dă puterea înaintării în virtuţi, care sunt forme de autojertfire. Pocăinţa e harul iertării care se întâlneşte cu renunţarea noastră la plăcerile egoiste. Preoţia e consacrarea celui ce se hirotoneşte lui Dumnezeu şi puterea pentru o viaţă închinată Lui şi Bisericii. Căsătoria e un dar al iubirii şi dăruirii adevărate, îmbinată cu o frânare a egoismului” (D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, III, p. 105). Caracterul lor de jertfă vine din starea reală de jertfă a lui Hristos şi nu din simpla amintire a jertfei de pe Golgota (căci atunci caracterul de jertfă l-ar da omul care face această comemorare), ci din starea actuală de jertfă a lui Hristos în faţa Tatălui.

Tainele nu pot fi acte mecanice, ritualuri valide şi eficiente prin ele însele, pentru că atunci ar fi acte magice. Ele trebuie să aibă neapărat un caracter personal iar la baza lor stă întruparea Logosului. Însă din caracterul personal al Sfintelor Taine decurge firesc şi caracterul de jertfă, pentru că persoana cuprinsă în actul Tainei nu poate fi indiferentă sau neutră, ea e angajată şi participă numai în stare de jertfă iar Hristos acţionează şi ca persoană care se comunică, adică se jertfeşte în toate actele sacramentale.

Sfintele Taine, lucrările bisericeşti speciale prin care se împărtăşeşte credincioşilor harul divin, au fost desemnate prin numiri diferite, în Apusul şi Răsăritul creştin. Astfel, ele au fost denumite ca semne (signa, Zeichen), symboluri (symbolum, Symbol),, sacramente (sacramenta, Sakramente) sau mysterii (mysterion, mysterium). În Biserica Protestantă predomină termenul de semn al Tainei (Christoph Klein, Tainele în Confesiunea Augustană, în rev. „Studii Teologice”, nr. 7-10/1980, p. 711). Deşi protestanţii înşişi recunosc că „Noul Testament nu cunoaşte termenul de sacrament ca şi semn (als Zeichen)” (Hermann Sasse, In Statu Confessionis I, Verlag die Spur, Christliche Buchhandels, Berlin, Schleswig-Holstein, 1975, p. 77, totuşi teologia luterană stăruie în acest termen şi-l consideră cel mai potrivit şi propriu pentru fiinţa şi lucrarea Tainelor.

Sfintele Taine au fost şi sunt desemnate adesea şi cu termenul de symboluri, în toate confesiunile creştine. Cei care folosesc termenul de symbol vor prin aceasta să evidenţieze capacitatea reală a dimensiunii corporale de a fi purtătoare şi mijlocitoare de har, pentru a evita eventuala „spiritualizare”, posibilă prin noţiunea de semne. Dacă semnul este „pur şi simplu discursiv”, symbolul este altceva, are altă putere de comunicare, pentru că „participă” la plinătatea existenţială (Seinsfülle) a ceea ce indică, şi dispune astfel de capacitatea autentică de reprezentare (echte Repraesentationsfähigkeit) (Paul Tillich, Systematische Theologie, Band 3, Stuttgart, 1958, p. 142).

Termenul şi caracterul de symbol al Sfintelor Taine este folosit şi în teologia ortodoxă. Spre deosebire de concepţia protestantă, teologia ortodoxă atrage atenţia că actele cu valoare de symbol nu pot fi stabilite de oricine, ci sunt încadrate şi se impun într-o ordine fixă, stabilă, precisă. Ele nu sunt determinări individuale, aprecieri subiective, nu sunt produsul inventivităţii, „descoperirii” sau „creativităţii” unor oameni capabili ci se impun tuturor dinafară. Practic, ele înseamnă experimentarea unei ordini superioare, ordinea sacrului, în care te constaţi încadrat şi pe care, prin urmare, trebuie să o respecţi. Într-o asemenea ordine nu impui symboluri ci ele ţi se impun. Constatarea symbolurilor nu este altceva decât experimentarea prezenţei sacrului în realitatea naturală, în lumea istorică. Symbolurile sunt partea văzută care conţin partea nevăzută a sacrului, aşa cum partea reprezintă întregul.

Termenul general folosit în teologia apuseană este însă cel de sacrament. În teologia catolică el este unicul termen folosit pentru a desemna Sfintele Taine; teologii luterani îl folosesc şi ei adesea, dar socotesc mai specifici şi mai proprii termenii de semn şi symbol, pentru că socotesc termenul de sacrament împovărat cu sensurile „materializante” ale teologiei catolice, moştenite din scolastică. Termenul de sacrament a fost explicat şi diferenţiat pentru prima dată de către Fericitul Augustin. El a determinat concepţia sacramentală apuseană pentru două milenii, definind fiinţa sacramentului prin vestita formulă: „accedit verbum ad elementum et fit Sacramentum, etiam ipsum tanquam visibile verbum” (In Ioannem Ev. Tractatus, 80,3, P.L. 35,1840, apud G. Wenz, Einführung, p. 18).

De aceea, teologii protestanţi au făcut apel la termenii nou-testamentari. Ei observă că Noul Testament „nu cunoaşte termenul de sacramentum” (Ferdinand Hahn, Die Sakramente der Kirche in der Confessio Augustana auf dem Grund der apostolichen Tradition, Goslar II; Jassy, 1980, manuscris în posesia noastră, p. 2). Termenul biblic folosit în Noul Testament este cel de mysterion, adică Taină; sacramentum este traducerea latină ulterioară a grecescului originar mysterion. Teologii luterani subliniază astăzi marea deosebire între sacramentum şi mysterion. Sacramentum a ajuns să însemne actul de cult ca acţiune umană, pe când mysterion scoate în evidenţă acţiunea harului divin. Mysterion reprezintă „contextul mare şi cuprinzător” în care „întreaga fiinţă a Bisericii cu toate formele ei de viaţă este scufundată în şuvoiul mysterium-ului şi inundată cu totul de el” din care „Biserica Răsăritului n-a căzut niciodată” (die Kirche des Morgenlandes ist nie aus dieser Tradition herausgefallen) (W. Stählin, Mysterium, p. 129).