Preot Prof dr. Adrian gabor relaţii Biserică Stat

II. Viaţa creştină şi legile lui Teodosie

Pacea Bisericii favorizase viaţa creştină, cultul. Îngăduindu-i-se să se exercite la lumina zilei, provoacă apariţia unor noi manifestări religioase, procesiuni, aduceri de sfinte moaşte, sărbători publice.

La moartea lui Teodosie I, Biserica creştină este singura care se bucura de avantajele materiale şi morale pe care Constantin le conferise clerului catolic pentru a-l pune pe picior de egalitate cu preoţii păgâni. În schimbul obligaţiilor la care îi constrânge slujirea Bisricii, clericii beneficiază de privilegii acordate de stat, care îi deosebesc de toate celelalte categorii ale societăţii civile. Acordând membrilor clerului anumite scutiri fiscale, împăraţii urmăreau două lucruri. Mai întâi, doreau să-i scutească de obligaţiile care i-ar fi împiedicat să se consacre pe deplin slujirii lor. Pe de altă parte, doreau să scutească de taxe veniturile lor personale, pentru ca acestea să le permită să trăiască şi să facă şi opere caritabile⁶⁶⁰.

În 382, Graţian păstra în beneficiul bisericilor un regim pe care îl declara „vechi” şi care le scutea de munera sordida⁶⁶¹, dar nu şi de munera extraordinaria⁶⁶².

Importanţa sarcinilor curiale pentru administraţia cetăţilor în structura socială a epocii nu are nevoie să mai fie subliniată, aşa că este cu atât mai interesant de constatat eforturile lui Teodosie de a scuti clerul de aceasta⁶⁶³.

Cât priveşte scutirea membrilor clerului de justiţia obişnuită, Graţian şi Teodosie au extins-o în mod expres la dreptul penal. Forul bisericesc, care tinde să sustragă clericii jurisdicţiei seculare pentru a-i supune jurisdicţiei bisericeşti, capătă un dublu caracter: este vorba în acelaşi timp de un privilegiu pe care statul îl concede membrilor clerului în virtutea calităţii lor de slujitori ai lui Dumnezeu, dar este totodată şi o obligaţie ce revine clericilor din partea legislaţiei canonice, de a se supune sentinţelor tribunalului ecleziastic⁶⁶⁴.

Prima lege care declara clericii supuşi judiciar forului ecleziastic este o lege din 4 februarie 384, în care prefectul Egiptului este acuzat de a fi supus clerici torturii, dat fiind că aceştia „îşi au proprii lor judecători şi nu au nimic în comun cu legile publice”⁶⁶⁵. Urmărirea judiciară nu va putea fi ordonată decât după ce vinovăţia va fi fost stabilită de către judecătorul ecleziastic.

În ceea ce-i priveşte pe episcopi, împăratul îşi păstra în mod firesc capacitatea de a-i judeca, dacă se făcea apel la judecata sa⁶⁶⁶. Dar, uneori, sinoadele au condamnat episcopi care doreau să se ducă la Curtea imperială pentru a obţine sprijinul împăratului⁶⁶⁷. Legile imperiale acordă clericilor anumite privilegii. În 381, Teodosie declară în consistoriu că, din respect faţă de episcopi, aceştia nu pot fi constrânşi să depună mărturie în faţa justiţiei⁶⁶⁸. Conştienţi de misiunea lor de a-i ocroti pe săraci, preocupaţi ca împăratul să le recunoască drepturile, unii clerici se duc la Curte şi-l solicită pe împărat. Aceste intervenţii, uneori intempestive, atestă că atât clericii cât mai ales episcopii erau conştienţi de forţa lor. S-a obţinut de asemenea mijlocirea clericilor, premergătoare azilului. Mijlocirea clericilor avea ca scop fie de a îndepărta, fie măcar de a amâna pedeapsa capitală, pentru a-i lăsa vinovatului vreme de pocăinţă, fie chiar de a a obţine de la împărat graţierea condamnatului. Teodosie a interzis apelul împotriva sentinţelor întemeiate pe mărturisirea celui vinovat⁶⁶⁹.

În ceea ce priveşte dreptul de azil⁶⁷⁰, acest obicei nu era explicitat nici aprobat până la Teodosie. Veche instituţie ebraică, azilul, sub diferite forme, era cunoscut de majoritatea popoarelor Antichităţii. La Roma, el se dezvoltase în jurul cultului imperial, mai întâi în folosul sclavilor fugari, apoi în favoarea oricărui cetăţean căutat de justiţie.

Azilul în bisericile creştine a constituit în secolul al IV-lea o cauză de conflicte între cler şi autoritatea seculară. Clerici şi monahi, după cum atestă textele juridice, pretindeau să sustragă justiţiei umane nu numai unii acuzaţi, ci chiar criminali condamnaţi. Obiceiul azilului creştin stabilit astfel atât în Orient cât şi în Occident, în secolul al IV-lea, şi o regulă admisă de Biserică începând din acea epocă impuneau oricărui episcop datoria de a-i ocroti pe refugiaţi, de a-i ţine în siguranţă, de a sfida ameninţările, chiar şi prigoana, pentru a-i apăra. Era vorba de sclavi, de datornici, de hoţi şi de criminali. Şi era greu de ştiut dacă cel care implora ajutorul Bisericii era sau nu urmărit pe nedrept.

Sinodul de la Sardica, prin Canonul 7, recomandă episcopilor să intervină în favoarea nefericiţilor şi a celor care sufereau o violenţă nedreaptă. O propunere a lui Osius făcută în aceşti termeni: „Episcopul Osius spune că … se întâmplă adesea ca persoane vrednice de milă, victime ale unei violenţe nedrepte, sau alţii condamnaţi la deportare sau la exilarea într-o insulă sau, în sfârşit, acuzaţi fără a fi judecaţi să se refugieze în biserici, şi atunci nu trebuie să li se refuze ajutorul, ci neîntârziat, fără zăbavă, trebuie intervenit pentru a li se dobândi iertarea. Dacă aceasta vi se pare drept, daţi-vă acordul. Şi toţi au răspuns: Aşa să fie”⁶⁷¹.

Teodosie a restrâns acest drept în 392: datornicii la fisc şi criminalii nu se vor mai putea ascunde în spatele imunităţii sfintelor lăcaşuri. Este vorba de o lege dată la Constantinopol la 18 octombrie 392 şi adresată unui comite Romulus: „Datornicii la fisc, porunceşte împăratul, care îşi închipuie că se pot adăposti în siguranţă în biserici, trebuie scoşi neîntârziat din sfintele lăcaşuri unde s-au ascuns; sau, altfel, episcopii înşişi care se va dovedi că i-au ascuns vor plăti pentru ei. Să se ştie că de acum înainte nici un datornic nu trebuie să mai fie apărat de clerici sau atunci datoria celui pe care au crezut că-l pot apăra va fi plătită de aceştia”⁶⁷².

Aşa limitat cum era, dreptul la azil era cel puţin recunoscut pentru prima oară⁶⁷³.

Se ştie că în secolul IV se dezvolta cultul sfinţilor⁶⁷⁴ şi al Sfintei Fecioare. Epoca aceasta este cea a dezvoltării cultului martirilor⁶⁷⁵. Unul dintre fenomenele cele mai ciudate ale acelor timpuri era descoperirea de sfinte rămăşiţe⁶⁷⁶, aflate mai ales în urma anumitor avertismente venite de sus. Să mai adăugăm şi obiceiul aducerii de sfinte moaşte: Ghervasie sau Protais⁶⁷⁷, Nazarie şi Celsius la Milan; Vital şi Agricola la Bologna. Italia şi Africa sunt bogate în sfinte moaşte. La sfârşitul secolul IV, moaşte ale Sfinţilor Petru şi Pavel se află la Nantes, Milan, Calcedon, precum şi în bisericuţe din satele africane. Roma este deja „marea sursă de moaşte”.

După cât se pare, cultul sfintelor moaşte nu a dus imediat la ciudatele abuzuri care s-au înmulţit mai târziu. Cu toate acestea, râvna pentru această formă de pietate nu putea să nu încurajeze fraudele aducătoare de câştig. În pofida abundenţei lor, sfintele moaşte nu sunt suficiente pentru toate solicitările. Se instaurează astfel un adevărat comerţ. Moaşte de o autenticitate uneori mai mult decât suspectă sunt vândute, împărţite. Chiar şi Fericitul Augustin semnalează în tratatul său De opere monachorum, printre diferitele categorii de monahi cerşetori şi rătăcitori, şi pe aceia care „membra martyrum, si tamen martyrum, vendunt”⁶⁷⁸. El blamează deci un astfel de comerţ şi ridică un semn de întrebare asupra autenticităţii „membrelor” din care scot bani aceşti hoinari⁶⁷⁹. Acest trafic, devenit rentabil, căpătase probabil o anumită amploare din moment ce Teodosie, deşi respecta cultul martirilor la locul unde se aflau îngropaţi, interzice⁶⁸⁰ transferarea trupurilor martirilor şi tăierea lor în particele spre a fi vândute. În schimb, se permite înălţarea unui martyrium pe mormântul celor consideraţi sfinţi.

Câţiva ani mai devreme, într-o lege adresată prefectului de Constantinopole, Teodosie amintea că mormintele, fie că e vorba de înhumări sau de incinerări, trebuie făcute în afara oraşelor şi că nu era îngăduită abaterea de la această lege pe motiv că ar fi vorba de mormântul unui martir⁶⁸¹.

Toate legile lui Teodosie arată preocuparea constantă pe care a avut-o până la sfârşitul vieţii sale de a promova elementul creştin în toate domeniile. Delaţiunea⁶⁸², scrisorile anonime, cămătăria, adulterul⁶⁸³ au fost reprimate. Copiii minori şi orfanii, ocrotiţi; duminica⁶⁸⁴ declarată din nou zi sfântă şi fecioarele sacre ocrotite⁶⁸⁵.

Părinţii Bisericii stabiliseră şi ei pedepse aspre pentru anumite păcate comise de creştini, în măsură să distrugă viaţa duhovnicească, viaţa de familie etc. Printre aceste păcate aspru pedepsite de către Sinoade⁶⁸⁶ şi Părinţi se numără homosexualitatea. Aceştia stabilesc pedepse aspre, în sentinţe pe care tradiţia le-a numit canoane⁶⁸⁷, care îi îndepărtau pe aceşti păcătoşi de Sfânta Împărtăşanie. Teodosie îi loveşte pe homosexuali, ceea ce provoacă scandalosul incident de la Tesalonic.