Primul război mondial neutralitatea, 1914-1916

t J

⁵ Dinu Giurescu, „La diplomaţie roumaine et le pacte des Quatres (1933)", î° Revue roumaine d'histoire, 8/1, 1969, pp. 77-102.

⁶ Nicolae Titulescu, Discursuri, Bucureşti, 1967, pp. 388-392.

de instabilitate internaţională. Dar Pactul nu a avut efect asupra cursului relaţiilor internaţionale şi nu a dus la o sporire apreciabilă a cooperării între semnatari.

Pactul nu a îmbunătăţit nici şansele economice ale celor trei aliaţi. Susţinătorii lui sperau că prevederile referitoare la coordonarea econo­miilor lor vor duce, pînă la urmă, la o uniune economică a Europei Centrale. Dar obstacolele formidabile din calea cooperării economice nu au putut fi depăşite. La rădăcina problemei se aflau interesele diver­gente ale Cehoslovaciei industrializate, pe de o parte, şi ale României şi Iugoslaviei, ţări încă în mare măsură agrare, pe de altă parte. Cele trei ţări tindeau să rămînă izolate una de alta în domeniul economiilor lor naţionale şi au realizat doar mici progrese în extinderea comerţului dintre ele. Cehoslovacia şi Iugoslavia reprezentau doar o mică parte din comerţul exterior al României. Cehoslovacia trimitea bunuri manufac­turate în România, dar, datorită puternicei opoziţii a celor implicaţi în agricultura cehă, pieţele cehoslovace erau în general închise produselor agricole româneşti. Comerţul dintre România şi Iugoslavia era neglijabil, dintr-un motiv exact opus: economiile lor erau asemănătoare şi se aflau chiar în concurenţă pentru pieţe străine. întrucît, la sfîfşirul anilor '30, activitatea diplomatică şi economică a Germaniei în regiune s-a inten­sificat, comerţul celor trei ţări s-a orientat în acea direcţie.

înţelegerea Balcanică a reprezentat o extindere în Europa de Sud-Est a principiilor securităţii regionale întruchipate în Mica înţelegere. Tratatul ce stabilea alianţa, semnat de reprezentanţii României, Iugo­slaviei, Greciei şi Turciei, la 9 februarie 1934, declara că aceasta era pur defensivă; ea era însă clar îndreptată împotriva Bulgariei, princi­palul stat revizionist din regiune. înţelegerea Balcanică asigura coope­rarea politică permanentă a membrilor ei, dar, ca şi Mica înţelegere, nu a reuşit să creeze un front unit în privinţa problemelor internaţionale vitale.

Toate eforturile depuse de către guvernele României ce s-au succedat în anii '20 şi '30 de a asigura inviolabilitatea noilor frontiere ale ţării, la nord şi la est, s-au dovedit, pînă la urmă, lipsite de succes. Ele nu au putut domoli diferendele dintre ea şi cei doi principali vecini revizionişti ai săi — Ungaria şi Uniunea Sovietică — nici unul dintre aceştia neputîn-du-se consola cu pierderea teritorială suferită Yk sfîrşitul războiului.

Problema Transilvaniei stătea în calea oricărei apropieri semnificative între Ungaria şi România. Guvernele ungare ce au urmat unul după altul în întreaga perioadă interbelică nu au încetat să spere în redobîndirea teritoriului pe care ele îl considerau ca parte integrantă a Ungariei isto­rice, după cum nici un guvern român nu se gîndea nici la cea mai mică

428

ROMÂNIA, 1866-1947

POLLTICA EXTERNĂ

429

concesie care i-ar fi putut diminua suveranitatea asupra provinciei. Tipică pentru disputele celor două ţări în anii '20 a fost cea prilejuită de pro­testul a peste 500 de proprietari de pămînt unguri din Transilvania, împotriva exproprierii moşiilor lor, în virtutea prevederilor reformei agrare din România. Dîndu-li-se dreptul prin Tratatul de la Trianon să opteze fie pentru cetăţenia română, fie pentru cea ungară, ei au ales-o pe cea de-a doua şi, sprijiniţi de guvernul ungar, au argumentat că expro­prierea constituia o încălcare a tratatului de pace. Cazul a fost audiat de diverse foruri internaţionale, printre care şi Consiliul Societăţii Naţiu­nilor, în 1923, pînă cînd, la Conferinţa de la Haga cu privire la reparaţii, în 1930, problema a fost în sfîrşit rezolvată, în mare măsură spre satis­facţia României.⁷

Mărul discordiei între România şi Uniunea Sovietică era Basarabia. Reîncorporarea ei în România în 1918 precipitase ruperea relaţiilor şi va rămîne principalul obstacol în calea reluării acestora pînă în anul 1934. Cele două părţi au purtat, intermitent, negocieri pînă în 1924, cînd discuţiile de la Viena, între delegaţia română şi cea sovietică, au eşuat. Nici una dintre părţi nu s-a arătat dispusă să reia dialogul pînă în 1929, cînd România a aderat la protocolul de la Moscova, un instrument propus de către Uniunea Sovietică pentru punerea în aplicare anticipată a Pactului Kellogg-Briand. Polonia a jucat rolul de mediator pentru ca România să obţină invitaţia de a trimite o delegaţie la Moscova la semnarea actului la 9 februarie. Guvernul român era clar interesat să dobîndească recunoaşterea de către sovietici a noului statut al Basarabiei, dar oficialităţile sovietice insistau că semnarea Protocolului, prin care ambele ţări renunţau la război ca mijloc de rezolvare a disputelor, nu însemna o schimbare a politicii sovidtice.⁸

Reluarea unor contacte directe la Moscova nu a dus imediat la noi negocieri, întrucît ambele părţi se păstrau pe poziţiile lor iniţiale privind Basarabia. Maniu, prim-ministrul român, condiţiona existenţa unor relaţii normale de recunoaştere de către Uniunea Sovietică a Nistrului drept graniţă între cele două ţări; Maksim Litvinov, ministrul sovietic de Externe, respinsese tot atît de ferm o asemenea condiţionare. Lipsa unui comerţ semnificativ între cele două ţări a făcut să nu existe un stimulent economic pentru o înţelegere. Presiuni din alte părţi au făcut ca, în cele din urmă, ambele părţi să-şi atenueze intransigenţa lor. In 193 1 Franţa şi Polonia — ţări pe care România le considera cei mai

⁷ Nicolae lordache, La Fetite Emerite, Geneva, 1977, pp. 59-67.

⁸ I. M. Kopanski şi I. E. Levit, Sovetsko-rumînskie otnoşeniia (1929-1934), Moscova, 1971, pp. 12-15,24-25,41-42.

I importaiiţi^iaţi _aj _săi — şi-au exprimat disponibilitatea de a negocia 1 tratate C[il_nj_unea Sovietică şi au cerut României să facă acelaşi lucru. ) Dar discii|_e î_nu-_e delegaţia română şi cea sovietică, desfăşurate la Riga, ; în ianuati(i932, au eşuat încă o dată din cauza problemei Basarabiei. I Polonia, _llre condiţionase iniţial propria sa înţelegere cu Uniunea Sovietică)_e rezultatul întîlnirii de la Riga, a hotărît cu toate acestea să semneze^ p_act d_e neagresiune cu Uniunea Sovietică, la 25 iulie 1933, iar Franţa_iverţj_za că nu poate amîna la infinit normalizarea propriilor sale reiaţi _Cu Uniunea Sovietică.

Convojjjjriie româno-sovietice s-au reluat în septembrie 1932 la Geneva, ]ţ _scurt timp s-a căzut de acord asupra unui proiect de tratat, dar guveţuui _român a obiectat în privinţa exprimării ambigue privind „disputasxistentă", adică Basarabia. Ezitările sale reflectau serioasele deosebiri j_e vederi din cadrul Cabinetului şi din rîndul oamenilor politici în genera în legătură cu cît de departe putea merge apropierea de Uniu­nea Soviitică. Chiar acei politicieni care sprijineau o normalizare a relaţiilorrefuzau să cedeze în problema Basarabiei. Nicolae Titulescu, care în H32 era ministru îr» Marea Britanic şi reprezentantul permanent al ţarii sile la Societatea Naţiunilor, era dornic să includă Uniunea Sovietică într-un sistem general de securitate colectivă în Europa de Est. El era, ds asemenea, favorabil unui pact de neagresiune între România şi Uniunja Sovietică, dar ÎL condiţiona de recunoaşterea de către aceasta din urma a Basarabiei ca teritoriu românesc. întrucît o asemenea garanţie nu s-a ivit, guvernul român a respins în mod formal tratatul negociat la

Geneva.

Cu toite acestea, contactele dintre cele două ţări au devenit mai frec­vente. Semnarea, la 3 iulie 1933, a Convenţiei de la Londra privind defi­nirea agresorului în disputele internaţionale a plasat România şi Uniunea Sovietică de aceeaşi parte. Ea a adus o îmbunătăţire a relaţiilor, întrucît un număr de oameni politici români au interpretat aderarea Uniunii sovietice la această convenţie drept o tacită recunoaştere a apartenenţei Basarabiei la România. La rîndul ei, Mica înţelegere a încurajat o apro­piere, adoptînd, în ianuarie 1934, o rezoluţie ce sugera că a venit în sfîrşit vremea stabilirii de relaţii diplomatice între cele trei ţări ale alianţei şi Uniunea Sovietică. Cehoslovacia a exercitat o presiune spe­cială asupra României. Edvard Benes, ministrul de Externe, considera ^ca o înţelegere între România şi Uniunea Sovietică era esenţială dacă un pact de securitate europeană ar fi fost sâ devină vreodată realitate.

xemplul Franţei, căutînd să ajungă la uh pact cu Uniunea Sovietică, Pentru a menţine stătu quo-\x\ internaţioAal, a reprezentat un puternic

^l pentru mulţi români, precum Titulescu, care se bizuiau pe Franţa

430

ROMÂNIA, 1866-1947

ca principalul garant al sistemului de la Versailles, pentru a urmări o înţelegere similară cu Uniunea Sovietică. La 9 iunie 1934, la Geneva, sub auspiciile Micii înţelegeri, Litvinov, Beneă şi Titulescu au făcut schimb de scrisori prin care se stabileau relaţii diplomatice normale. Nu s-a făcut nici o referire anume la Basarabia.

Guvernului român îi lipsea încă garantarea frontierei răsăritene a ţării, care făcuse principalul obiectiv al negocierilor sale cu Uniunea Sovietică. Beneficiind de aportul lui Titulescu, devenit ministru de Externe, guvernul român a căutat să încheie un pact de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică, pact ce s-ar fi înscris într-o reţea de asemenea înţele­geri în Estul Europei. Semnarea unor tratate de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică de către Franţa şi Cehoslovacia, în mai 1935, a sti­mulat interesul României pentru o înţelegere similară. Respectivele tratate au sporit importanţa strategică a României. Din cauza ostilităţii Poloniei atît faţă de Cehoslovacia, cît şi faţă de Uniunea Sovietică, era îndoielnic că aceasta va permite trupelor sovietice să traverseze teritoriul său pentru a veni în ajutorul Cehoslovaciei. Astfel, dacă se dorea ca pactul cehoslovaco-sovietic să aibă vreo semnificaţie, trebuia să se asigure coridorul de trecere prin România. în eforturile lui Titulescu de a încheia un pact cu Uniunea Sovietică exista o anumită notă de urgenţă, întrucît el era sigur că, pînă la urmă, Hitler şi Stalin aveau să lase de o parte deosebirile lbr ideologice şi să ajungă la o înţelegere, şi în acest caz un tratat de asistenţă mutuală cu România nu ar mai fi avut nici un fel de valoare pentru Uniunea Sovietică.

După îndelungate negocieri, Titulescu şi Litvinov au căzut de acord asupra liniilor generale ale unui tratat. Asemenea tratatelor Franţei şi Cehoslovaciei cu Uniunea Sovietică, acesta prevedea acordarea de ajutor mutual în cadrul Societăţii Naţiunilor dar, spre deosebire de primele două, era îndreptat împotriva oricărui agresor, nu doar împotriva Germaniei. Totuşi, cele două părţi stipulau că îşi vor cere îndeplinirea obligaţiilor numai dacă Franţa va intra în acţiune. La 21 iulie 1936, la Montreux, Titulescu şi Litvinov au parafat înţelegerea, articol cu articol, semnarea formală fiind amînată pentru septembrie 1936. Dar la 29 august, Titulescu, ale cărui eforturi de apropiere de Uniunea Sovietică îi făcuseră duşmani puternici din partea dreptei, şi ale cărui ambiţii şi succesele internaţionale îi atrăseseră animozitatea Regelui, a fost pe neaşteptate scos din funcţie sub pretextul unei remanieri guvernamen­tale.⁹ Guvernul sovietic a interpretat demiterea lui Titulescu drept un semn al schimbării cursului politicii externe şi, în consecinţă, a declarat

⁹ G. Buzatu (ed.), Titulescu şi strategia păcii, Iaşi, 1982, pp. 275-304.

POLITICA EXTERNA

431

înţelegerea de la 21 iulie drept nulă şi neavenită.¹⁰ în situaţia inter­naţională deteriorată de la sfîrşitul anilor '30, nici una dintre părţi nu a făcut vreo încercare serioasă de reactualizare a problemei tratatului.

GERMANIA

Demiterea lui Titulescu din calitatea de ministru de Externe a fost simbolică pentru schimbarea subtilă a politicii externe a României în favoarea Germaniei. Obiectivul general a rămas acelaşi — securitatea —, dar acum Regele Carol, şi nu numai el, considera că este necesar să lărgească baza de sprijin pentru integritatea teritorială a ţării lor. Regele şi majoritatea politicienilor şi intelectualilor români ar fi preferat să continue tradiţionala alianţă cu Franţa şi Marea Britanic Relaţia cu Franţa nu era doar politică; ea se întemeia pe faptul că românii erau conştienţi de existenţa comunităţii generale de interese între cele două ţări, de înţelegere şi chiar de afecţiune mutuală, sentimente totalmente absente în contactele cu Germania. Dar eşecul Franţei şi Marii Britanii în a se opune asaltului Germaniei împotriva sistemului de la Versailles i-a determinat chiar şi pe cei mai înverşunaţi simpatizanţi ai Occidentului să reconsidere sistemul de alianţe pe care îl construiseră de la sfîrşitul războiului încoace. Relaţia incertă cu Uniunea Sovietică a sporit temerea cu care aceştia reexaminau politica lor externă. Atît suporterii cît şi oponenţii lui Carol aveau o teamă aproape iraţională de Uniunea Sovietică. Pentru ei, aceasta era inamicul ereditar, totdeauna prezent, totdeauna o ameninţare pentru existenţa ţării. La mijlocul anilor '30, Germania nu părea atît de periculoasă.

Pînă în acest moment, relaţiile României cu Germania nu trecuseră dincolo de aspectele diplomatice uzuale. Războiul, în special rigorile ocupaţiei, au reprezentat o ruptură bruscă în tradiţiile anterioare anului 1914, de respect pentru puterea economică şi militară a Germaniei şi de apreciere a realizărilor ei culturale, iar opinia românească nu a mai revenit de fapt niciodată la aceste sentimente. Criza economică mondială a dus la relaţii economice ceva mai strînse, dar conducătorii români, inclusiv Carol, se temeau de pătrunderea germană în economia ţării. Din punct de vedere politic, România continua să fie un stîlp al sistemului de securitate colectivă în Europa de Est, patronat de Franţa, căruia Germania i se opunea. Ministerul de Externe german recunoştea cît de

¹⁰ A. A. Şeviakov, Sovetsko-rumînskie otnoşeniia i problema evropeiskoi bezopasnosti, 1932-1939, Moscova, 1977, pp. 153-158, 170-208.

432

ROMÂNIA, 1866-1947

POLITICA EXTERNĂ

433

nepromiţător era terenul de la Bucureşti. El 1-a avertizat pe noul ministru în România, Wilhelm Fabricius, în aprilie 1936, că nu se putea aştepta să cîştige decît foarte puţin din punct de vedere politic şi că va trebui, în schimb, să se concentreze asupra îmbunătăţirii relaţiilor economice între cele două ţări.

Un impediment major pentru strînse legături economice şi politice cu Germania 1-a constituit intervenţia oficialităţilor partidului nazist în treburile politice interne ale României, fapt care 1-a pus pe Carol în gardă. încă din 1935, Oficiul de politică externă al partidului nazist a început să cultive relaţii cu Octavian Goga şi cu A. C. Cuza şi i-a contac­tat pe Alexandru Vaida şi pe Gheorghe Brătianu, cu obiectivul imediat de a-1 scoate pe Titulescu din funcţia de ministru de Externe şi de a-i uni pe adepţii lui Goga cu Garda de Fier. Ministerul de Externe şi Fabri­cius, totuşi, s-au opus unor astfel de acţiuni contraproductive. Decît să rişte să jignească sensibilităţi naţionale, au preferat ca mai strînsele relaţii politice să se nască în mod „firesc" din contacte mai intense în plan comercial şi financiar.¹¹ Ambele procese au avut loc, dar în ordine inversă. Rezistenţa lui Carol faţă de pătrunderea economică germană a slăbit treptat, pe măsură ce dependenţa politică de Germania creştea, ca ecou la schimbările cruciale intervenite în relaţiile internaţionale.

Politica externă a României, aşa cum era ea formulată de către Carol şi primul ministru Tătărescu, era marcată de eforturi susţinute pentru întărirea apărării ţării împotriva crescîndei presiuni germane. Ei s-au străduit să consolideze blocul statelor neutre din Europa de Est, ca mijloc de menţinere a unor relaţii bune atît cu Germania, cît şi cu Uniunea Sovietică, dar aveau grijă ca nu cumva să o ofenseze pe cea dintîi. Dificultăţile unei asemenea acţiuni de echilibrare se vădeau în eforturile guvernului, pe de o parte, de a consolida alianţa militară cu Polonia, orientată împotriva Uniunii Sovietice şi, pe de altă parte, de a evita slăbirea relaţiilor cu Mica înţelegere, în special cu Cehoslovacia, care încerca să stabilească relaţii mai strînse cu Uniunea Sovietică. Cînd Jozef Beck, ministrul de Externe polonez, a vizitat Bucureştiul, în aprilie 1937, el a propus ca România să creeze o nouă antantă cu Iugoslavia. Ungaria şi Bulgaria, care să acţioneze în comun cu Germania. Avantajul pentru România, sugera el, ar fi fost consimţămîntul lui Hitler de a modera pretenţiile teritoriale ale Ungariei în privinţa Transilvaniei. Ministrul român de Externe, Victor Antonescu, era favorabil acestui plan, însă Carol şi Tătărescu ezitau să pericliteze legăturile tradiţionale

¹¹ Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Caro] und Marschall Antonescu, Wiesbaden, 1954, pp. 11-12.

ale României cu Cehoslovacia şi, mai presus de toate, cu Franţa, printr-o astfel de schimbare radicală. în orice caz, ei doreau să-şi păstreze liber­tatea de acţiune.

Criza sudetă din primăvara şi vara anului 1938 a micşorat posibilităţile de alegere ale liderilor români. Carol şi miniştrii săi din nou-proclamata dictatură regală erau acum mai dornici ca oricînd să nu ofenseze Germa­nia. Problema imediată, aşa cum o vedeau ei, era dacă să vină în ajutorul Cehoslovaciei. Convinşi că iniţiativa în relaţiile internaţionale trecuse în mîna germanilor, ei au decis că orice acţiune întreprinsă în absenţa conducerii efective a Franţei n-ar face decît să pericliteze integritatea teritorială a propriei lor ţări. în consecinţă, la o întîlnire a miniştrilor de Externe ai Micii înţelegeri, la 4-5 mai, românii, alături de iugoslavi, n-au acţionat în nici un fel în sprijinul aliatului lor. Cu toate acestea, o sâptămînă mai tîrziu, în cadrul Societăţii Naţiunilor, la Geneva, ministrul de Externe român, Nicolae Petrescu-Comnen, a fost de acord cu omo­logul său francez, Georges Bonnet, că manifestarea agresivă a Germaniei constituia o gravă ameninţare la adresa securităţii tuturor vecinilor acesteia. în acelaşi timp, Petrescu-Comnen nu avea nici un dubiu cu privire la intenţia Germaniei de a dobîndi controlul asupra materiilor prime ale României. Dar el s-a opus trecerii Armatei Sovietice prin România pentru a veni în ajutorul Cehoslovaciei, de frică să nu provoace Germania şi să transforme ţara sa într-un cîmp de bătălie. în acelaşi timp, Carol 1-a informat pe Benes, ajuns preşedinte al Cehoslovaciei, că România nu-şi putea permite să fie implicată într-un conflict între Germania şi Cehoslovacia. în plus, nici el, nici alţi conducători români nu s-au gîndit în mod serios să-şi unească forţele cu Uniunea Sovietică. Mai curînd, ei continuau să spere că Franţa va ieşi din „inerţia" ei şi totodată se orientau din ce în ce mai mult către Marea Britanie, pentru a contracara ambiţiile germane de supremaţie pe continent.

In timp ce criza Sudeţilor se adîncea, oficialităţile române s-au men­ţinut ferm pe poziţia de a nu accepta trupe sovietice pe pămînt românesc. Dar au fost de acord să închidă ochii faţă de survolările avioanelor sovietice, o formulă pe care guvernul sovietic a declarat-o inacceptabilă. La 27 septembrie 1938, cu două zile înainte de semnarea Acordului de « Miinchen, Petrescu-Comnen 1-a informat pe Fabricius că România nu dorea nici un fel de conflict cu Germania şi că va face tot ce-i va sta în Putinţă să rămînă neutră. Ministrul de Externe român şi-a dat, de aseme-^ osteneala să sublinieze că Rorpânia nu era legată prin pactul Micii leri să intervină de partea Cehoslovaciei decît în cazul unui atac partea Ungariei.

434

ROMÂNIA, 1866-1947

POLITICA EXTERNĂ

435

La Bucureşti, Acordul de la Miinchen, din 29 septembrie, confirma părerea, împărtăşită de un spectru larg al opiniei publice, de la Carol la Maniu şi Constantin Brătianu, că deveniseră imperativ necesare relaţii mai strînse cu Germania, pentru a asigura frontierele ţării împotriva revizionismului ungar şi sovietic.¹² Dar nu s-a procedat la o intrare pripită în tabăra germană. Carol mai spera că Marea Britanie va deveni cumva o contrapondere a Germaniei în Europa de Sud-Est. El nutrea un mare respect faţă de puterea economică a Marii Britanii şi credea că aceasta va ieşi pînă la urmă învingătoare în orice nou război. La mijlocul lui noiembrie, el va vizita Londra şi Parisul, cu scopul de a obţine un angajament oarecare că poziţia independentă a României împotriva Germaniei va fi sprijinită, dar a părăsit aceste două capitale fără a fi obţinut ceva concret. Atitudinea guvernului britanic a fost în special dezamăgitoare. Primul ministru, Chamberlain, a fost de acord să trimită o delegaţie comercială la Bucureşti, dar a fost evaziv în problema unor achiziţionări britanice sporite de petrol şi grîu românesc şi în aceea a unor credite care să dea posibilitatea României să cumpere echipament militar britanic. Acesta a sugerat chiar că „forţele naturale" i-ar putea da Germaniei o preponderenţă în economia Europei de Sud-Est.¹³

Slabele rezultate ale eforturilor sale la Londra şi la Paris l-au convins pe Carol să-şi abandoneze rezervele de a-1 întîlni pe Hitler şi, la 24 noiembrie, cei doi âu avut o lungă convorbire la Berghof. Carol dorea să obţină din partea lui Hitler promisiunea sprijinului Germaniei împo­triva pretenţiilor teritoriale sovietice şi ungare privind România. El şi-a asigurat gazda că România era antirusă şi că el nu va permite niciodată trupelor sovietice să traverseze teritoriul românesc şi 1-a întrebat tranşant ce poziţie va adopta Germania în eventualitatea unui război între Româ­nia şi Ungaria. Răspunsul lui Hitler nu a fost deloc liniştitor. A vorbit puţin despre Uniunea Sovietică şi a apreciat că un conflict româno-ungar nu era de interes direct pentru Germania şi, în consecinţă, nu ar cere intervenţia ei.

Principala preocupare a lui Carol pe planul relaţiilor externe în lunile următoare întîlnirii sale cu Hitler a fost aceea de a evita o angajare faţa de oricare grup de putere. Pentru a realiza această delicată acţiune, 1-a adus pe Grigore Gafehcu (1892-1957), unul dintre liderii Partidului Naţional-Ţărănesc şi un proocidental, ca ministru de Externe. Gafencu

¹² Reacţia României faţă de criza cehoslovacă este analizată în detaliu în Viorica Moisuc, Diplomaţia României şi problema apărării suveranităţii şi independenţei naţionale în perioada martie 1938-mai 1940, Bucureşti, 1971, pp. 45-105.

¹³ Paul D. Quinlan, Clash over România, Los Angeles, 1977, pp. 36-38.

a încercat să adapteze alianţele la care România era parte la noile împrejurări, dar fără succes. Cea mai dezamăgitoare pentru el a fost incapacitatea sa de a-1 convinge pe Beck să reziste altor avansuri ger­mane sau să coopereze cu înţelegerea Balcanică. Gafencu s-a orientat, de asemenea, spre Occident în căutarea de garanţii pentru securitatea României. Dezmembrarea Cehoslovaciei de către Hitler, în martie 1939, care a provocat o înăsprire a poziţiei puterilor occidentale faţă de Germa­nia, îi oferea o nouă speranţă de succes.

Din primăvara anului 1939 pînă la încheierea Pactului germano-so-vietic din 23 august 1939, România s-a aflat sub presiunea crescîndă a Germaniei, care îi cerea să extindă legăturile economice între cele două ţări şi să evite angrenarea în orice bloc de securitate ostil Germaniei. Asemenea cereri nu erau incompatibile cu propria politică a lui Carol, aşa cum era ea prezentată în memorandumul lui Gafencu privind politica externă, din 15 aprilie 1939. în acesta, ministrul de Externe cerea ca România să-şi menţină o poziţie neutră între Germania şi puterile occi­dentale, dar să caute garanţii pentru securitatea sa din partea ambelor. El a recunoscut ameninţarea pe care atît Germania, cît şi Uniunea Sovie­tică o reprezentau pentru integritatea teritorială şi independenţa ţării şi a exprimat speranţa să le aţîţe una împotriva alteia. Dar, dacă era de făcut o alegere, el prefera în mod clar Germania Uniunii Sovietice şi recomanda să nu fie întreprinsă nici o acţiune în domeniul relaţiilor internaţionale care ar fi provocat Germania. Ura puternică a lui Hitler faţă de bolşevism a împiedicat astfel aderarea României la orice sistem de alianţă în care Uniunea Sovietică ar fi fost parte.

O măsură a influenţei crescînde a Germaniei în România şi, în general, în Europa de Sud-Est a fost Tratatul economic încheiat între cele două ţări la 23 martie 1939. Valabil de cinci ani, acesta prevedea o strînsă conectare a economiilor celor două ţări, prin coordonarea plani­ficării şi crearea de companii mixte. Ambele părţi au căzut de acord ca planul lor economic comun să acorde o atenţie specială necesităţilor şi posibilităţilor României, Germania angajîndu-se să furnizeze capital şi bunuri industriale pentru întărirea economiei româneşti. Principala sarcină a companiilor mixte era astfel aceea de a dezvolta resursele minerale ale României — cupru, crom, mangan şi, în special, petrol. Pînă acum, petrolul jucase doar un rol secundar în comerţul Germaniei cu România, datorită dificultăţilor de transportare a acestuia în Germania Şi datorită preţului său, care era superior celui de pe piaţa mondială. Sporirea interesului german pentru petrolul românesc era legată de Pregătirile pentru război şi de necesitatea de a dobîndi independenţă faţă de livrările de dincolo de Ocean, care ar fi putut fi întrerupte de o

436

ROMÂNIA, 1866-1947

blocadă britanică. Pentru aceleaşi raţiuni, Germania dorea să se asigure de regularitatea furnizărilor de produse agricole româneşti. România înţelegea şi ea să beneficieze de pe urma tratatului. în afară de ajutorul dat dezvoltării economiei sale, ea găsea în Germania un furnizor de echipament militar modern şi un cumpărător de nădejde al unor mari cantităţi de grîne, la un preţ mai bun decît ar fi plătit oricine altcineva. Ca document economic, tratatul a fost în general salutat de către politi­cienii şi economiştii români, deşi cîţiva, asemenea lui Virgil Madgearu, au exprimat temerea că s-ar ajunge la „colonizarea" economiei Româ­niei. Dar hotărîrea lui Carol de a semna tratatul s-a bazat mai puţin pe considerente economice, cît mai ales pe o recunoscută necesitate de a linişti Germania şi de a cîştiga timp pentru a realiza acorduri -€u Marea

Britanie şi Franţa.

După ocuparea de către Germania a ceea ce mai rămăsese din Ceho­slovacia, la 15 martie 1939, Marea Britanie şi Franţa au devenit mai active în încercarea de a bloca expansiunea germană în Europa de Est. Atenţia lor era îndreptată spre Polonia, care părea să fie următoarea victi­mă a lui Hitler, şi ceva mai puţin presant spre România. Noul ministru român în Marea Britanie, Viorel Tilea, a căutat să convingă Foreign Office-ul asupra necesităţii unui ajutor britanic imediat pentru ţara sa, informînd, la două zile după intrarea trupelor germane în Praga, că Germania dăduse României un ultimatum sub forma unor cereri econo­mice drastice. Cu toate că de fapt nu a existat nici un ultimatum — Tilea făcuse pur şi simplu exces de zel în îndeplinirea misiunii pe care o pri­mise din partea lui Carol, de a face tot ceea ce era posibil pentru a obţine sprijinul britanic pentru neutralitatea României — diplomaţii britanici la Bucureşti au avertizat că această acţiune era imperativă, întrucît Româ­nia nu putea continua să reziste de una singură presiunii germane.¹⁴

La început, Chamberlain şi ministrul de Externe, Halifax, au propus un bloc de patru puteri, compus din Marea Britanie, Franţa, Polonia şi Uniunea Sovietică, pentru a se opune agresiunii în Europa de Est şi a întări astfel rezistenţa României faţă de Germania. Dar nici Polonia, nici România nu doreau să se asocieze cu Uniunea Sovietică. Halifax n-a reuşit să convingă vreuna din aceste ţări să vină în ajutorul celeilalte în cazul în care era atacat*, chiar dacă Marea Britanie şi Franţa se alăturau eforturilor lor. în cele din urmă, la 31 martie, guvernele Marii Britanii şi Franţei, considerînd că Polonia se află în faţa unui pericol iminent, ţţ j| s-au angajat ele însele să apere independenţa Poloniei împotriva oricărei

¹⁴ în privinţa „cazului Tilea", vezi Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, I, Bucureşti, 1988, pp. 10-27.

^OLITICA EXTERNĂ

437

agresiuni între timp guv_{ernul român} ^

pentru el însuşi. In ultima r,_ar(„ „ 1 •■ ■ ' 5^aic"H¹¹ am

Britanii si Franţei să an^^mcS^H -' T

viitor schimbări de fronUef_ă £ Z_o^ V? ™ ^ ""* ****

oricărei ţări angajate în apCealdeoe ^ f

cerea ca o asemenea gara^ aoară H f

solicitat de România, de tea_mă canu c> r" ^

pe această cale si să recurg renre,, 1 T ^M ^ ^Pr°^V°^Cată

• • _r f a/t £^{a la re}P^resahi drastice. La 13 aprilie dună

negocien complicate, Mar_efl Rritani^ *; u _t ■ ^p

aiutoral nosibil oentru a _r^eaBntame ?^{J Fran}ţa au proims României tot ajutorul posibil pentru a_{rezista oncărd amenimărf {}

dentei sale. In ciuda car_Srtprniiii u^-_t * 1 ' uiuepen

franceze-eles-aurefent SenJd V ^^^ ^{britanice Ş1} ei teritorială - cercurile Poetice _de la fi" 7T™' ? '* ^^ că outerile occidentale Z f Bucureşti le-au salutat ca un semn

că

occidentale

^^dentale'^{Gafencu a căutat} să

din 12 mai, prin care cele ^^^** ^de^le_gerea anglo-turcă

cazul unui r£boi sau al n^Z^nT ™ Z T^ ^P™ *

3 orevedea că Turcia va ^ ," ^re§^mnea Mediteranei. Articolul 3 prevedea ca Iu ci a va _{Spnjim Marea Britanie}

veneau in ajutorul Romatii_ej ' eu.es> iea

De-a lungul întregii veri _P ,_nili„; imn i- • a continuat să un^ăreascâ^nte, eoh.'h ! ~ ^^ pale ameninţări la .adm^JSf^ ^ * Sovietică. în afara cultiv4 activizeze înţelegerea ^^^ cu lideri tur_C1, el a promov^TdetZ ¹".^C°^nVOrbm P^{urtate la Ankara}

Turcia si Polonia. Dar dTmwJlî ⁿ"^{Se C}°°^P* ^{miHtare întrc} alăture Turciei si Uniunii S ^mamt_A^estat circumspecţie, refuzînd să se -alăture iurcia şi Uniunii So_Vieuce într-u

ca o asemenea acţiune

Părţi si ar fi ofensat Gem^â _Caro ! T

vizitei sale la Ankara la 1 Uueust Fra ^? ^

trarea militară era îndrep,ISt^TT -

scopul de a cîstiga contro ^& 2^2™ î T' " * ^

_Ş1 oficialităţile tuL au c££T£™^panl?^{r s}f P^e^Hfere. Acesta

Britanii si a Frânte! repre^ t

a rezista si au hotărît ă ^

garanţnle în caz de

un _Pact de securitate cu

Privind intenţiile acesteia Zu

Privind o reacţie a Germ, " .

ţ să se

-un pact al Mării Negre pe motiv î_nri_in„_{f nr u} „ ; ^iNt-6^ie' P^e motiv