Primul război mondial neutralitatea, 1914-1916

§ ta o

a P^'³

iea

fă

ea ca O -3

- «ă

>ea

i 2-3,

S -« £ >ca

_ -a 2 3

•a ^

:3, ca

"&.'g "e3 S

v S ir! »

* tă^

^ 1 s I

'■8S-8-I

■3 4» *î

4)

ţ ■§ i, =

lila

2 'ca -rj

s a^

^ ^y ^>j . ti 3 rj 60

=aIii

--. 4) D

g -O fi

J2 00 >ca

«•«•8

fi ■

ea —1 _ r^ aca

C o ^M

ea c ea 2 -C -1

ta ^ C

5i"S

o 2 c

... li

ca S 8 S

4)

fi S <-'

O rt

a '3- -3

ca" fi

o

Cu42 5 •3 ta S

■11 "s 1

3

ÎS

o >—'

3.2

B-81 8

4) 'S ?

> ea

.3 S 1

£ a

fui

H ■O rt

-o 3 ~ H

« eS cS ^ 4) O O

60 'cî ca o ^ >1 -2 =

Hil

4) ^ 3

•rt :3 Cu

^ .a .2

o .-3 "O

T3 Cu Ş fS. -S -3

«5-

■ ^ca

•a -a

a ta ca "g ca -S

M

s s ^

4)

■Is

ca o c

t; o a

60

311

3 ii ii Ml "O "O

fi ea o c

S-s aâ .2 -a •- >

fi G C ^

^^JS

C ta o

-,i ;j ra

ls.58

330.,

t>0 Cu C «

t3 -O Ph

>ca .S 4) "3 'o "ea

«oii a

ea ea

a

Cu

fi 4J

Pi

ta |

4) *j

a-a

ea <£-

s °

^ ea

--p Cu

1-8 •° 3

fe o

55 ^M Q >ea

ca va

23 ca

>s a

-8 2

4> ca

ca o ⁰ c

3 3

O . 60

4> .H ^

S o^

— 00 _h

iea ca ^rt

C J) C

f^ >ca

,i

If

i §

E'

o „ > «i

3 ea 60 U

;. ca

o

)ea

o ta

a 2

O 4> «=■ W

I-H C

o 'ea

4) >ca

ÎS

3 ° I

S4> ca

Iii

•■S---3 3 o o ea ea C

cl^B

H « o . "î bo^ ^M o -g

■^
8

ca

ea c

Cu

ia o °

15 ^ =a -3 ca

^u > -^. § >ca

4) (U . MO

ţii

ca .. 3 .&W 3

J3 -d m

ea

ea

c«Z

3 .2

a .3 .-

ca Z. 'ta

1|

^a

3-a
') 4> ^S •■- •!-!

60 ca

„ tă O

3 .5

^sa

3 ca -i-1 "2 £ la u _

^ -S § 5 c ca o .2 > .ts

Ph o *f -c >g

fi 3C8 •-!

g e

o 2 •S3 S

O rH TS. ^:-î- 'S 'S.

i> ._rt 'g

T! 13 s a 2

ea

tfl 4)

8 "o I S

>c3 -55 V" £)

13 O

4)

Cu

3 ca ,

4> 4) jca 1- «-¹ >

&■?:§

ea

4)

13P

ii •Misirii

_3

3

5 C

o ea

^{s a}- a 2 n

4) . 60

O : 4)

O

W

5

oi

U O

2 w P

P

Z

3

O 60 ea

=a -S O

ea

8 :^ ^ ^

o

Os

ca câ ^ a a w

ea

X

^ __ 4)

3 _ u

ea

^Ill.a3

60-5

l?lfiei

E S

Scy

g,-a.« S^H

412

ROMÂNIA, 1866-1947

reuşit astfel să obţină aprobare pentru introducerea unui numerus Valachicus, prin care intenţiona să limiteze numărul evreilor şi al altor minorităţi în administraţie, în diverse profesiuni şi în universităţi. A demisionat în cele din urmă din funcţia de prim-ministru în noiembrie 1933, în special, după cum se pare, din pricina faptului că Regele Carol a fost nemulţumit de lipsa lui de fermitate faţă de Garda de Fier.

Carol s-a orientat către liberali. Aflat acum sub conducerea fermă a lui Ion Gh. Duca, care-i devenise şef în 1930, la moartea lui Vintilă Brătianu, Partidul Liberal se prezenta ca un partid al experienţei şi ordinii. în alegerile din decembrie, partidul a obţinut 51 la sută din voturi, pe care le datora în special eficientei sale maşini electorale. Programul său economic şi poziţia luată împotriva Gărzii de Fier au făcut să dobîndească sprijinul în rîndul multora dintre aceia care, de obicei, votau pentru candidaţii de centru. Duca era hotărît să ia măsuri drastice împotriva „forţelor subversive" şi, în timpul campaniei electo­rale, una dintre cele mai violente din istoria României, guvernul a dizol­vat Garda de Fier. Membrii Gărzii s-au răzbunat, asasinîndu-1 pe Duca la 29 decembrie. Gheorghe Tătărescu (1886-1957), subsecretar de stat la Ministerul de Interne în cîteva guverne liberale, în anii '20, şi lider al tinerilor liberali, i-a succedat ca prim-ministru.

In ciuda aparenţelor, Partidul Liberal nu va mai fi tăvălugul politic care fusese în anii '20. Acum era grav scindat. Guvernul Tătărescu din anii 1934-1937 diferea foarte mult de vederile şi obiectivele conducerii tradiţionale a partidului, întrucît ministerele erau conduse de tinerii liberali, în timp ce aparatul de partid era dominat de bătrînii liberali. Cei din urmă au rămas credincioşi principiilor care călăuziseră partidul în anii '20. Aceştia se opuneau extremei drepte şi au rămas ostili capitalului străin, în timp ce Tătărescu şi adepţii săi au tolerat, în anumite limite, Garda de Fier şi au deschis larg porţile conglomeratelor apusene.

Mijlocul deceniului al patrulea a fost marcat de o mişcare constantă către dreapta. Deşi continua să ţină în afara legii Garda de Fier, guvernul i-a permis totuşi să funcţioneze sub un nou nume — Totul pentru Ţară. Nici Carol, care se opunea Gărzii, nu a dorit de data asta să o elimine. Amîndoi, atît Carol cît şi Tătărescu au căutat mai curînd să o folosească în propriile lor scopuri, ca un mijloc de a cîştiga sprijin din partea seg­mentelor naţionaliste în continuă creştere ale electoratului. Ei înşişi erau, la urma urmei, înclinaţi spre o guvernare autoritară. Tătărescu căuta puterea de a legifera prin decrete, atunci cînd Parlamentul nu era în sesiune, iar Carol, încetul cu încetul, a adunat elementele unui regim personal, precum mişcarea de tineret regalistă, Straja Ţării, pe care a constituit-o în 1934. Amîndoi erau sensibili la schimbările în situaţia

VIAŢA POLITICĂ 413

internaţională. Au observat cu nelinişte ascensiunea statelor autoritare, în special a Germaniei, în dauna Marii Britanii şi a Franţei. Nu a ignorat nici implicaţiile influenţei economice germane crescînde în România, ce încuraja dezvoltarea şi îndrăzneala extremei drepte. în acelaşi timp, elementele democratice, în special Partidul Naţional-Ţărănesc, se aflau în derută şi nu puteau să se opună în mod eficient aspiraţiilor regale de autoritarism sau venind din altă parte.

Alegerile din 1937 au oferit ocazia unei puternice încercări de forţe între democraţie şi autoritarism.²⁴ Cînd a ajuns la capătul mandatului, în noiembrie, guvernul liberal a demisionat; Carol i-a cerut lui Ion Mihalache să formeze un guvern naţional-ţărănesc, dar Mihalache s-a opus introducerii lui Vaida în guvern şi a refuzat mandatul, Carol întorcîndu-se din nou spre Tătărescu. în plină campanie electorală, Maniu şi-a asumat conducerea opoziţiei. Scopul său principal era răstur­narea guvernului Tătărescu şi, în acest scop, el a semnat un pact electoral cu Codreanu, liderul Gărzii de Fier, şi cu Gheorghe Brătianu, şeful unei grupări liberale disidente. Desigur, Maniu nu avea nici o simpatie pentru Garda de Fier sau pentru dictatură, dar credea că Garda ar putea fi de folos pentru a descuraja guvernul să recurgă la tradiţionala folosire a tacticilor de mînă forte în timpul alegerilor. Partidul Naţional-Ţărănesc şi Garda nu au prezentat liste comune de candidaţi; ele au căzut pur şi simplu de acord să sprijine alegeri libere. Cu toate acestea, pactul a dat Gărzii o oarecare respectabilitate, ce i-a permis să-şi lărgească audienţa în rîndul electoratului.²⁵ Rezultatele votului au fost şocante: Partidul Liberal a cîştigat într-adevăr majoritatea (35,9 la sută) şi cele mai multe locuri în Cameră (152), dar nu a obţinut cele 40 la sută din voturi, necesare pentru a căpăta prima şi, o dată cu aceasta, majoritatea în Cameră. Pentru întîia oară în istoria parlamentarismului românesc,.un guvern pierduse alegerile. Extrema dreaptă obţinuse cîştiguri importante. Garda de Fier, prin intermediul partidului său, Totul pentru Ţară, şi-a asigurat 15,58 la sută din voturi şi a obţinut 66 de locuri, devenind cel de-al treilea partid din Parlament, după naţional-ţărănişti, care au obUnut 20,4 la sută din voturi şi 86 de locuri. Recent formatul Partid Naţional Creştin s-a descurcat de asemenea bine. Naţionalist şi antisemit, .^1 a obţinut 9,2 la sută din voturi şi 39 de locuri. Partidele de dreapta ?Sa^u datorat în mare măsură succesul concentrării asupra problemelor soi ^Q^^e şi economice imediate, ceea ce le-a/ătras importante elemente *

fi ■—---------------------------------------- )

²⁴ C. Enescu, „Semnificaţia alegerilor din decemvrie 1937 în evoluţia polit i neamului românesc", în Sociologie românească, 2/11-12, 1937, pp. 512-526.J

²⁵ Armin Heinen, Die Legion, pp. 346-352.

414

ROMÂNIA, 1866-1947

electoratului. Ele s-au străduit să creeze impresia că erau partide tinere şi novatoare şi că vor găsi soluţii problemelor pe care liberalii şi naţio-nal-ţărăniştii le eludaseră. Dacă nu altceva, alegerile i-au trezit la realitate pe liderii partidelor Naţional-Ţărănesc şi Liberal, ca şi pe Carol, făcîndu-i să-şi dea seama de iminentul pericol al dictaturii gardiste.

Tătărescu a demisionat la 28 decembrie 1937 şi, în aceeaşi zi, Carol i-a cerut lui Octavian Goga, şeful Partidului Naţional Creştin, să formeze un guvern. Coaliţia pe care a reuşit s-o realizeze părea sortită să se destrame de la început, întrucît a inclus în aceasta membri ai Partidului Naţional-Ţărănesc. Membrii partidului lui Goga urmăreau distrugerea sistemului parlamentar şi transformarea ţării într-un stat corporatist, iar în politica externă se pronunţau în favoarea unor strînse relaţii cu Germania şi cu Italia. Dar cei patru centrişti, provenind din Partidul Naţional-Ţărănesc, s-au opus cu fermitate acestor obiective. Conducă­torul lor, Armând Călinescu (1893-1939), numit ministru de Interne, ataca pe plan intern grupările fasciste, iar pe plan extern promova legă­turi mai strînse cu Marea Britanie şi Franţa şi nu cu Germania şi Italia, a căror prezenţă în creştere în Europa de Sud-Est o considera o amenin­ţare la adresa integrităţii teritoriale şi a independenţei României. Cu toate că miniştrii naţional-ţărănişti se aflau în minoritate în cabinet, ei deţineau portofoliile-cheie ale Internelor, Justiţiei şi Afacerilor Străine, ceea ce le-a permis să împiedice aplicarea politicii interne şi externe a guvernului. Cardl a salutat ocazia de a-şi urmări propriile sale ţeluri. Aducînd la putere un partid care obţinuse mai puţin de 10 la sută din voturi şi aprobînd un guvern slab şi divizat, el intenţiona să arate că alegerile, ce fuseseră deopotrivă o înfrîngere pentru el şi pentru liberali, nu aduseseră nici o schimbare reală, dar că, în ultimă instanţă, voinţa sa era aceea care conta. In orice caz, nu avea nici o dorinţă să instaleze un guvern puternic, întrucît considera că venise vremea să instaleze o dictatură regală.²⁶

Manevre politice intense aveau să aibă loc în ianuarie 1938. Goga se pregătise pentru o lungă guvernare şi, înainte de a ţine alegerile, a căutat să-şi lărgească bazele guvernării sale dincolo de propriul său partid şi de naţional-ţărăniştii centrişti. Folosindu-1 drept intermediar pe generalul Ion Antonescu, ministrul Apărării Naţionale, el a încercat să realizeze o înţelegere de colaborare cu Codreanu. în acelaşi timp, Carol era preocupat de crearea unei alianţe proprii. Atît el, cît şi liderii liberali şi naţional-ţărănişti erau dornici să preîntîmpine instaurarea unei dictaturi

²⁶ Florea Nedelcu, De la restauraţie la dictatura regală, Cluj-Napoca, 1981, pp. 248-260.

VI/AŢA POLITICĂ

415

fasciste, pe care Goga, în moci evident, o preconiza. Constantin Brătianu, liderul bătrînilor liberali, a cerut, şi Carol a acceptat, crearea unui guvern format din personalităţi politice de frunte şi din tehnicieni numiţi de Rege, care să suspende temporar drepturile constituţionale şi să guverneze prin decrete, pînă cînd viaţa politică ar fi revenit la normal, în ceea ce-1 priveşte, Maniu, care a refuzat să participe la un asemenea guvern, a fost de acord „să nu creeze dificultăţi", atunci cînd naţional-ţă­răniştii nu au fost chemaţi să formeze un guvern. Toţi trei doreau să prevină o lovitură de stat fas cistă, care, erau siguri, va subordona ţara Germaniei. Dar Carol avea propriile sale ambiţii şi s-a dovedit curînd că intenţiona să permanentizeze suspendarea garanţiilor constituţionale, în acest mod, el a reuşit să-şi introducă regimul autoritar sub o acoperire constituţională. Dictatura regală s-a născut repede şi liniştit, la 10 şi 11 februarie 1938, cînd Carol a înlocuit pur şi simplu guvernul Goga cu un „guvern consultativ", condus de Patriarhul Miron Cristea, incluzînd şapte foşti prim-miniştri, precum şi pe Ion Antonescu, ca ministru al Apărării NaţionaLe.

Carol a acţionat cu rapiditate pentru a-şi consolida puterea, eliminînd instituţiile sistemului parlamentar. La 20 februarie 1938, a abolitjConsti-tuţia din 1923, înlocuind-o cu o alta nouă, bazată pe principii corporatiste şi concentrînd puterea în mîinile Regelui. Constituţia a stabilirea funcţiile îndeplinite de partidele politice în vechluTregirn" parlamentar erau incompatibile cu noua ordine.²⁷ în consecinţă, la 30 martie, Carol va decreta dizolvarea tuturor partidelor şi grupărilor politice'dar va promite că,"3upă o perioadă de „calm" şi de „adaptare la noile împreju-rări", va fi elaborată o lege stabilind condiţiile în care se puteau constitui şi puteau funcţiona „asociaţiile" politice. Dar o serie de decrete-legi emise între aprilie şi septembrie, ce impuneau pedepse severe oricărei opoziţii faţă de noua ordine, au dovedit că Regele Carol nu avea nici o intenţie să restaureze vechiul sistem al partidelor.

Carol a luat măsuri drastice împotriva Gărzii de Fier, pe care o privea drept principalul său adversar. A dat instrucţiuni lui Armând Călinescu, ministrul de Interne şi omul forte din noul cabinet, să o distrugă prin orice mijloace, legale sau ilegale, pe care le considera necesare. Cam­pania a început prin promulgarea, la 15 aprilie 1938, a unei legi cu pri­vire la „menţinerea ordinii". Pe data de 18 aprilie, conducătorii Gărzii de Fier au fost arestaţi şi afmicaţi în închisoare pe termene îndelungate, iar Codreanu a fost condamnat la zece ani de muncă silnică pentru înaltă trădare. Un mare număr dintre membrii şi simpatizanţii Gărzii de Fier

²⁷ Alexandru G. Savu, Dictatura regală, Bucureşti, 1970, pp. 171-196.

416 ROMÂNIA, 1866-1947

au fost ridicaţi şi internaţi în lagăre de concentrare înfiinţate în acest scop. Severitatea represiunii este surprinzătoare, întrucît Codreanu şi alţi conducători ai Gărzii făcuseră tot posibilul să evite o ciocnire cu Regele. Totuşi, inacţiunea lor nu a însemnat o acceptare a noului regim, ci mai curînd o înţelegere a faptului că, pentru moment, erau prea slabi să pună mîna pe putere. Codreanu a recunoscut că era nevoie de timp pentru ca Garda să se pregătească în vederea unei lovituri şi, pentru acest motiv, a cerut adepţilor săi să nu facă nimic ce ar putea provoca represiuni din partea regimului. Se pare, de asemenea, că acesta a sperat că Germania va exercita presiuni asupra Regelui, determinîndu-1 să accepte un cabinet Codreanu. De fapt, vigoarea şi brutalitatea măsurilor luate de Carol împotriva Gărzii în 1938 şi mai tîrziu par să nu fi fost motivate în primă instanţă de opoziţia deschisă a lui Carol sau de supraestimarea de către acesta a forţei Gărzii, ci de faptul că el a perceput-o ca un agent al Germaniei. Dovada unei astfel de păreri este convingătoare. Guvernul a procedat la arestarea masivă a gardiştilor curînd după Anschluss-\i\ între Germania şi Austria, în martie 1938, iar uciderea lui Codreanu şi a altor 13 gardişti, „făcuţi scăpaţi de sub escortă", în noiembrie, a avut loc imediat după vizita lui Carol în Germania, în cursul căreia Hitler ceruse eliberarea gardiştilor şi formarea unui cabinet Codreanu. în orice caz, campania Regelui a distrus Garda ca mişcare politică, dat fiind că audienţa sa de masă a dispărut. A rămas doar un nucleu, care opera ca organizaţie clandestină, angajată în acte disparate de sabotaj şi asasinate, notabilă fiind uciderea lui Armând Călinescu în septembrie 1939.

Partidele Liberal şi Naţional-Ţărănesc o duceau mai bine. Imediat după promulgarea decretului din 30 martie, Iuliu Maniu şi Constantin Brătianu au declarat că partidele lor îşi vor desfăşura activităţile la fel ca şi înainte şi au sugerat ca toate partidele şi grupările să elibereze un memoriu de protest, punînd sub semnul întrebării constituţionalitatea măsurii. Protestul nu a mers mai departe, însă răspunsul ferm al lui Maniu şi al lui Brătianu faţă de Carol a avut rezultate. Carol a luat în serios avertismentul lor şi a tratat cu mare grijă cele două partide. Liderii partidelor aveau legături nestingherite cu organizaţiile lor din provincie, iar ziarele lor continuau să apară, numai arareori fiindu-le impusă cenzura. Relaţia dintre cele două mari partide şi Carol semăna cu un armistiţiu, întrucît fiecare parte îşi consolida poziţia pentru momentul în care vor fi reluate ostilităţile şi va avea loc confruntarea decisivă.

Aproape toate celelalte partide mai mici şi-au încetat existenţa. Cele

care sprijineau dictatura regală, precum liberalii lui Tătărescu şi naţio-

■ .■■- a—„,,*„, _r._qrp salutaseră eliminarea din viaţa politică a

VIAŢA POLITICĂ

417

organizaţiilor de partid cobişnuite, nu au avut nimic de pierdut de pe urma decretului de dizolv; are din 30 martie, întrucît le erau deschise cele mai mari funcţii în stat. îrn mod paradoxal, partidele de extremă dreaptă nu au prosperat. Fricţiunea între aripa Goga şi aripa Cuza din Partidul Naţional Creştin a dus la dezintegrarea acestuia, iar Liga Corporatistă a lui Mihail Manoilescu d& rămas un partid pe hîrtie. La stînga, Partidul Socialist şi organizaţiile nfnuncitoreşti au fost interzise, iar comuniştii şi partizanii lor au fost urm: ăriţi fără încetare, temniţele fiind umplute cu aceştia, în special în 1940.-'Micile partide minoritare, german şi maghiar, pe de altă parte, au fost tn'atate cu cea mai mare grijă, pentru că Regele Carol era preocupat să nu exacerbeze sentimente revizioniste în Germa­nia şi Ungaria, f

Carol şi sfetnicii săi a au perceput necesitatea unei noi organizaţii politice, care să ia locul veschilor partide şi să întărească dictatura regală. Tătărescu şi Vaida i-au stAipus propuneri în acest sens, însă Carol le-a respins în favoarea unui pioroiect elaborat de către Armând Călinescu în octombrie 1938, ce preconniza crearea unui partid unic, ca instrument de mobilizare şi canalizare a i sprijinului maselor pentru noul regim. Căli­nescu argumenta că dictatu:ura regală nu va putea supravieţui dacă rămî-nea un simplu cabinet de-e funcţionari. Acesta trebuia să devină un instru-ment prin care maresa masă a populaţiei să poată fi implicată în guvernare. Altfel, dictatuiina ar deveni izolată şi ar permite altor forţe politice să canalizeze intereaesele populaţiei în direcţii favorabile propriilor interese. Venise timpul sa ă se iniţieze o mişcare populară, conchidea Călinescu, dar el dorea să e evite partidul politic de tip vechi. Mai curînd avea în vedere o mişcare inintelectuală sau spirituală, care să ofere ţeluri înalte poporului, ce urmaeau să fie realizate printr-o acţiune comună generoasa ceva de felul Juimnimii.²⁸

Frontul Renaşterii Naţl»ţionale, aşa cum a fost cunoscută noua organizaţie, a fost constituitPt la 16 decembrie 1938. Principiul care a stat la baza activităţilor sale en=ra centralismul birocratic. Deciziile privind Politica şi cadrele erau luatlflte la nivel înalt şi transmise unităţilor locale ^ale Frontului. Nu exista niinici un fel de prilej, la nivele de mai jos, de aprobare sau chiar de discuţiuţie. Membrii Frontului nu aveau nici dreptul °^e a alege, nici acela de a fii fi aleşi în funcţii de conducere la orice nivel.

u toate că Frontul era singaguru>care avea dreptul să prezinte candidaţi a alegerile parlamentare ssîsay'cle alt fel, acestuia îi lipsea un program

icial sau o doctrină, dar as asemenea noţiuni generale precum „armonia

Alexandru G.Savu, Si_sten^mul partidelor politice din România 1919-1940 «ucureşti, 1976, pp. 154-158.

p

ROMÂNIA, 1866-1947 ţ *

_socl^iiu" şi „solidaritatea naţională" s-au bucurat de o mare atenţie în _cam-paniile sale propagandistice. în aceste sloganuri, în mod surprinzător, _natj^3nalismul tradiţional şi cîteodată agresiv, era subordonat ideii de _coe?cistenţă paşnică cu minorităţile creştine şi eforturilor de a limita _mar>ifestările deschise de antisemitism. Frontul a dat atenţie deosebită solidarităţii interne, ca mijloc de întărire a ţării împotriva ameninţării eres cînde a revizionismului din partea vecinilor săi şi împotriva aservirii poli ti^ce Şi economice faţă de Germania. Poate cel mai izbitor lucru în legătură cu organizarea şi funcţionarea Frontului a fost nereuşita lui Car^l şi a sfetnicilor săi de a formula un concept general privind tipul de r^gi"¹ P^e care-1 doreau. Astfel, întregul experiment a fost caracterizat de improvizaţie şi grabă.

L^a sfîrşitul anului 1939, Carol însuşi a admis în mod tacit că încer­carea sa de a obţine un sprijin de masă pentru dictatura regală, prin intermediul Frontului, eşuase. în mesajul său de Anul Nou, el a cerut _veC:hilor partide politice să lase deoparte diferendele din trecut şi să se _une-ască în jurul Regelui, cu scopul de a apăra naţiunea împotriva perico­lelor internaţionale creseînde. Alte declaraţii publice ale sale dovedesc că dorea în mod special să ajungă la o reconciliere cu liberalii şi naţio­nal -ţărăniştii şi să-i alăture pe aceştia sprijinitorilor nefascişti ai dictaturii. No^ul strigăt de adunare privind „gravul pericol naţional" nu a rămas f_arg ecou. Liderii vechilor partide erau preocupaţi să apere integritatea teritorială a ţării. Aceştia aveau conştiinţa acută a ameninţării pe care Germania o reprezenta pentru reglementările de la Versailles, ca şi a intenţiilor Uniunii Sovietice privind Basarabia, în special după Pactul gejrnano-sovietic din august 1939, ale cărui prevederi, în linii generale, _er^u cunoscute la Bucureşti. Carol a făcut primul pas în crearea unui front cu adevărat naţional cînd 1-a numit pe Tătărescu drept prim-mi-_m£tru în noiembrie 1939. Spera în mod evident să folosească largile relaţii ale lui Tătărescu în rîndul tuturor partidelor politice de dreapta _sj de centru, pentru a realiza o nouă alianţă politică. Dar Tătărescu n-a _avut decît un succes parţial. Maniu şi Brătianu au refuzat să intre în noul guvern, dar s-au angajat să nu încerce să provoace căderea acestuia profitînd de dificultăţile sale momentane pe plan intern şi extern. Nici _urţul dintre "aceştia n-avea cum să ştie că mişcarea pentru reconciliere _n&ţională va duce la o alunecare şi mai mare a dictaturii regale spre

dreapta.

Garda de Fier s-a bucurat de o renaştere. Atît grupul condus de Horia şjrna, care se refugiase în Germania la începutul lui 1939, pentru a scăpa de persecuţia lui Carol, cît şi cei din conducere, care mai rămăseseră în România, majoritatea lor aflîndu-se în lagăre de concentrare, au căzut

VIAŢA POLITICĂ

419

de acord să renunţe la orice activităţi subversive şi să conclucreze cu guvernul. Dar ambele grupări mai încercau să ajungă la putere, prima prin intervenţia directă a Germaniei, iar cea de a doua prin infiltrarea structurii politice şi preluarea din interior a acesteia la timpul potrivit. La 18 aprilie 1940, Carol a dus la bun sfîrşit reconcilierea cu Garda de Fier, primindu-i pe liderii acesteia într-o audienţă specială. Garda îşi va relua acum activitatea politică deplină, nestînjenită de autorităţi, dar nu mai era organizaţia de dinainte de 1938. Ca urmare a persecuţiilor lui Carol, aceasta fusese redusă de la o mişcare de masa la o mişcare com­pusă din lideri şi birocraţi.

Schimbări dramatice în situaţia internaţională au redus eficienţa eforturilor lui Carol de a menţine controlul asupra forţelor politice din ţară. Incapacitatea sa de a forma o largă coaliţie de partide, sub condu­cerea Frontului Renaşterii Naţionale, 1-a forţat să conlucreze cu liberalii lui Tătărescu şi cu naţional-ţărăniştii lui Călinescu, pe de o parte, şi cu adversarul lor neîmpăcat, Garda de Fier, pe de altă parte. în acelaşi timp, el a încercat cu disperare să păstreze politica externă în mîinile politi­cienilor prooccidentali, satisfăcînd în acelaşi timp interesele economice şi politice germane în România. Căderea Franţei în iunie 1940 i-a năruit în cele din urmă toate calculele: 1-a forţat să meargă şi mai departe către .dreapta. A decretat constituirea Partidului Naţiunii, un partid unic „totalitarist", a cărui sarcină, sub suprema conducere a Regelui, era „să conducă întreaga viaţă morală şi materială a naţiunii". Noul partid a fost de importanţă minoră, întrucît evenimentele internaţionale, mai curînd decît voinţa lui Carol, aveau să hotărască evoluţia politică a ţării.

10

POLITICA EXTERNĂ

POLITICA EXTERNA

1919-1940

421

SISTEMUL DE LA VERSAILLES

Obiectivul primordial al politicii externe a României de-a lungul întregii perioade interbelice a fost menţinerea frontierelor trasate la sfîrşitul primului război mondial. Toate partidele politice, cu excepţia celui comunist, au fost sprijinitori consecvenţi ai sistemului versaillez, o poziţie care a dictat alegerea aliaţilor şi a asigurat continuitate politicii externe urmărite în anii imediat anteriori declanşării războiului. Oamenii politici români priveau Franţa şi, într-o mai mică măsură Marea Britanic, drept principalii garanţi ai reglementării de pace şi se bizuiau pe ele pentru a contracara ameninţările din partea Uniunii Sovietice, Germaniei şi a statelor revizioniste mai mici, Ungaria şi Bulgaria, la adresa stătu quo-ului teritorial din Europa de Est. Guvernele României au căutat, de asemenea, să apere sistemul versaillez şi prin alte mijloace. Ele militau pentru securitatea colectivă şi, în consecinţă, au sprijinit eforturile menite să facă din Societatea Naţiunilor un apărător de nădejde al păcii şi stabilităţii europene, au promovat alianţele regionale, precum Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică, cu scopul de a descuraja revizio­nismul în Europa de Est. Asupra tuturor acestor probleme, liberalii, naţional-ţărăniştii şi chiar Carol al II-lea erau în general de acord. Toţi aceştia recunoşteau că frontierele României Mari vor fi sigure doar atîta vreme cît echilibrul politic stabilit în regiune în 1919 nu era dereglat şi, ca atare, au căutat să împiedice atît Germania, cît şi Uniunea Sovietică să cîştige supremaţia în problemele regionale.

I Relaţiile cu Franţa şi Marea Britanie de după Conferinţa de Pace au luat un curs pe care puţini lideri români l-ar fi putut prevedea. In mod neaşteptat, Comisia privind reparaţiile, care fusese constituită la Versailles pentru a rezolva această complicată problemă şi care se afla sub controlul Marilor Aliaţi, nu a acordat cererilor României atenţia cuvenită. înainte de toate, Comisia a conferit României statutul de ţara doar cu „interese limitate" şi nu a îngăduit delegaţiei române să ia parte la deliberările sale. Apoi, a stabilit valoarea pagubelor suferite de către România în timpul războiului la circa 31 miliarde lei aur şi a hotărît ca

România să primească 1 la sută din reparaţiile gerniane şi 10,55 l_a sută din acelea ce urmau să fie plătite de Ungaria, Austria, Bulgaria şi Turcia. România urma deci să primească, în mare, 5,3 miliarde lei, de departe mai puţin decît pierderile pe care le suferise, potrivit propriei evaluări a Comisiei. Insulta s-a adăugat nedreptăţii atunci cînd Marii Aliaţi au obligat România să plătească o parte din „cota de liberare". La Confe­rinţa de Pace, Lloyd George subliniase că Aliaţii cheltuiseră sume enorme pentru eliberarea unui număr de popoare şi exprimase opinia că acestea din urmă ar trebui, de aceea, să contribuie financiar la acest efort, în 1924 Marii Aliaţi au fixat României o sumă de 235 140 000 franci aur, din cota totală de 1,4 miliarde franci aur.¹ Resentimentul pe c_are o asemenea cerere 1-a stîrnit în România a fost doar parţial atenuat de negocierile ulterioare. Deşi reglementarea generala a plăţilor în contul reparaţiilor, consacrată prin aşa-numitul Plan Young, în 1930, scutea România de plata oricărei părţi a acestei sume, înţelegerile internaţionale privind reparaţiile o lipseau de cele mai stringente resurse financiare. Moratoriul Hoover din 1931 şi anularea întregului sistem de reparaţii de către Conferinţa de la Lausanne din 1932 au constituit lovituri puternice date guvernului român, care contase pe aceste plăţi ca ajutor în rezolvarea gravelor sale probleme financiare în toiul crizei economice. In ciuda răcelii generate de reparaţii şi de disputele fiscale aferente, conducătorii români au continuat să se bizuie p»e Franţa pentru a contracara orice ameninţare la adresa sistemului âC la Versailles. Dar interesul politic francez faţă de România a continuat să fie lipsit de entuziasm pînă la sfîrşitul anilor '30, chiar dacă aceasta era membră a sistemului de alianţe sprijinit de Franţa în Europa de Est. Lipsa unui interes francez este sugerată de faptul că un tratat formal de alianţa între cele două ţări nu a fost încheiat decît la opt ani după război. Chiar şi ^atunci, românii au fost cei care au luat iniţiativa. Ei au propus o garantare a stătu quo-ului teritorial şi angajamentul fiecărei părţi de a ^ni in ajutorul celeilalte în cazul unui atac neprov ocat. Dar guvernul cez nu era interesat într-o alianţă militară cu România, întrucît sidera armata acesteia din urmă incapabilă să susţină o campanie ^Seri°^asă' *^{n cele din urmă}, s-a realizat un compromis atunci reci ,^{două parţi au căzut de acord} ca statele lor majore să se consulte nu ^1Pn^{C în} °^{aZUl Unei a}S^rcsiuni- DeşHratatul semnat la 10 iunie 1926 co_n°H ^Fra"^{ţa sa vină în a}J^ut^rul României, 1 iderii români l-au solid ^{at dC mare valoare} P^olitic£ întrucît au presupus că el exprima ^Qa comunitate de interese dintre cele două ţări. guvernul francez a

miliari Bold, De la Versailles la Lausanne (1919- 1932), Iaşi, 1976, pp. 12-43. '

422

ROMÂNIA, 1866-1947

POLITICA EXTERNĂ

423

_aCordat tratatului doar o mică importanţă, privindu-1 ca un simplu mijloc printre multe altele de a menţine influenţa franceză în Europa de Sud-Est.² Reînnoit în 1936, acesta oferea puţine căi practice de materializare a semnificaţiilor şi presupunerilor.

Relaţiile politice dintre România şi Marea Britanie erau la nivel _sCâzut. în cea mai mare parte a perioadei interbelice aceasta din urmă _n_a avut o strategie politică bine definită în Europa de Sud-Est şi abia î_n mai 1938 Foreign Office a luat în considerare o serie de angajamente politice şi economice faţă de România, drept răspuns la ameninţarea germană crescîndă. în orice caz, guvernul britanic considera că România _se află total în orbita franceză şi, ca atare, nu merită să fie cultivată. Dar interesul economic britanic în România era mare. Volumul investiţiilor 0cea ca rolul Marii Britanii în dezvoltarea economiei româneşti să se înscrie imediat după cel ocupat de Germania. Petrolul reprezenta principala atracţie. Investiţiile britanice în industria petrolieră româ­nească depăşeau ca mărime oricare din cele făcute de vreo altă ţară străină, reprezentînd mai mult de jumătate din totalul capitalului în _această industrie şi o pătrime din totalul capitalului străin investit în România. între 1929 şi 1933, Marea Britanie a importat din România niai mult petrol decît oricare -altă ţară, iar în răstimpul de pînă la sfîrşitul deceniului importurile sale au fost aproape egale cu acelea ale Germaniei. Volumul total al comerţului cu România plasa Marea flritanie pe locul al doilea (10 la sută din exporturile şi importurile româneşti) după Germania (25 la sută). Totuşi, atunci cînd se iau în considerare interesele mondiale ale Marii Britanii, această activitate financiară şi comercială era doar de importanţă modestă.³

Guvernele României, indiferent de politica lor internă şi de preferinţele ideologice, s-au orientat în repetate rînduri spre Societatea Naţiunilor pentru a menţine reglementările de la Versailles. Ele au sprijinit acele iniţiative ale Societăţii care erau menite să consolideze securitatea colec­tivă şi să apere graniţele naţionale existente împotriva revizuirii. Astfel, delegaţii români erau dispuşi să adere la aşa-numitul Protocol de la Geneva din 1924, care califica războiul de agresiune drept o crirn^a internaţională şi stabilea proceduri pentru identificarea agresorului ޹ pentru impunerea arbitrajului obligatoriu de către Curtea Permanenta de Justiţie Internaţională. Ca întotdeauna precauţi în legătură cu

² Constantin Iordan-Sima, „Despre negocierile privind încheierea alianţe' franco-române (10 iunie 1926)", în Revista de istorie, 29/2, 1976, pp. 223-231-

³ Valeriu Florin Dobrinescu, Relaţii româno-engleze (1914-1933), Iaşi, 198&-pp. 83-148.

rivalităţile naţionale, aceştia au propus un amendament privind exclu­derea din acest protocol a disputelor referitoare la graniţele naţionale, pentru a împiedica folosirea lui de către statele revizioniste, Ungaria şi Bulgaria, în propriile lor scopuri. în orice caz, Protocolul nu a fost aprobat din cauza disputelor intervenite între Marile Puteri. Mai tîrziu, guvernul român a aderat la alte înţelegeri internaţionale, precum Pactul Kellogg-Briand din 1928, care scotea în afara legii războiul ca mijloc de rezolvare a disputelor între naţiuni; Convenţia pentru definirea agresiunii, semnată la Londra, în 1933, pe care oficialii români au inter­pretat-o ca întărind integritatea teritorială a ţării lor; Pactul de neagre­siune şi conciliaţiune semnat la Rio de Janeiro, în 1933, care condamna războaiele de agresiune şi achiziţiile teritoriale rezultînd din acestea şi impunea tuturor semnatarilor obligaţia de a-şi rezolva diferendele prin mijloace paşnice.

La Conferinţa de dezarmare desfăşurată la Geneva în anii 1932-1934 sub egida Societăţii Naţiunilor, România a sprijinit principiul general al dezarmării şi a fost de partea Franţei şi Marii Britanii, dar reprezentanţii ei au insistat ca orice formulă de reducere a armatelor şi armamentelor să fie aplicată egal tuturor statelor, ca Societatea Naţiunilor să impună cu stricteţe respectarea hotărîrilor şi să se includă o prevedere referitoare la ajutorul mutual în caz de încălcări. Delegaţii români au insistat, de asemenea, ca orice înţelegere la care se va ajunge să ia în considerare resursele economice şi poziţia geografică a fiecărui semnatar, întrucît se temeau că limitele generale, arbitrare, privind mărimea armatelor şi a bugetelor militare ar putea sa împiedice ţara lor să se apere. Dar opiniile României nu au avut cine ştie ce greutate. Marile Puteri au determinat cursul convorbirilor de dezarmare şi, atunci cînd Conferinţa s-a încheiat cu un eşec, în iunie 1934, responsabilitatea le-a aparţinut. -------

In acele situaţii critice, care puneau la încercare sistemul securităţii colective şi cu care se confrunta Societatea Naţiunilor la mijlocul anilor 30, România s-a situat invariabil de partea puterilor occidentale. în 1935, reprezentanţii ei au sprijinit sancţiunile economice adoptate împo-^triva Italiei, în semn de protest împotriva invadării Etiopiei de către ^aceasta, şi au susţinut o propunere britanică iniţială de instituire a ^embargoului asupra tuturor exporturilor spce Italia. Dar românii au cerut Membrilor Societăţii Naţiunilor să-şi/manifeste solidaritatea prin ^Curnpărarea de mărfuri din acele ţări —'România în special — care vor suferi greutăţi economice în cazul în care comerţul cu Italia era întrerupt. ^a urmare a hotărîrii Societăţii Naţiunilor de a cere aplicarea de sanc­hi împotriva Italiei, la 19 octombrie guvernul român a interzis toate

424

ROMÂNIA, 1866-1947

împrumuturile şi toate operaţiunile de comerţ cu armament şi alte mate­riale de război cu Italia.⁴ Dar, din cauza aplicării fără tragere de inimă a sancţiunilor de către Marile Puteri, contribuţia României şi a altor ţări mici nu a avut efect asupra cursului evenimentelor. România a sprijinit Franţa şi Marea Britanie, din nou, în 1935, atunci cînd Germania a denunţat clauzele Tratatului de la Versailles ce limitau forţele militare germane şi, în 1936, atunci cînd Germania a denunţat Acordurile de la Locarno şi a reocupat Renania. Liderii politici români, din guvern şi din afara acestuia, au fost alarmaţi de aceste acte, întrucît ele puneau sub semnul întrebării înseşi bazele securităţii colective, cît şi de faptul că reac­ţiile şovăielnice ale Franţei şi Marii Britanii erau prea puţin liniştitoare.

Guvernele României au promovat în mod consecvent alianţele regio­nale ca un mijloc de a păstra reglementarea de la Versailles. Ele au avut un rol de frunte în constituirea Micii înţelegeri şi a înţelegerii Balcanice, prin intermediul cărora au încercat să se alieze cu Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Grecia, pentru a contracara ambiţiile revizioniste ale Germaniei, Ungariei şi Bulgariei. Românii au salutat sprijinul Franţei pentru aceste alianţe, dar au respins un plan francez pentru o confederaţie danubiană avansat la semnarea Tratatului de la Trianon, ca impietînd asupra suveranităţii României. De-a lungul întregii perioade interbelice, românii au fost reticenţi faţă de proiectele de federalizare patronate de către Marile Puteri, preferind ca iniţiativa diplomatică să rămînă în mîinile propriilor autorităţi.

Guvernul român era dornic să includă Polonia într-o alianţă de cinci, dar conducătorii polonezi aveau preocupări speciale care excludeau un asemenea angajament. O dispută teritorială cu Cehoslovacia, în special, a împiedicat aderarea Poloniei la sistemul de alianţe est-europene. Eforturile repetate ale României de a media între cele două ţări au eşuat. Dar Polonia şi România au încheiat o alianţă între ele, dată fiind îngrijorarea cu privire la securitatea noilor lor frontiere cu Uniunea Sovietică. Guvernul cehoslovac şi-a dat aprobarea, întrucît spera ca, pînă la urmă, să atragă Polonia într-o alianţă est-europeană mai largă. Cel mai important articol al tratatului româno-polon, care a fost semnat la 3 martie 1921, prevedea o apărare comună în faţa unui atac sovietic. Acest tratat a fost reînnoit în 1926 şi 1931, dar angajarea ambelor părţi nu s-a făcut cu toată inima. Polonia era interesată de realizarea unei înţelegeri cu Ungaria şi, din acest motiv, nu a recunoscut validitatea Tratatului de la Trianon, care atribuise Transilvania României, în timp

⁴ Petre Bărbulescu, România la Societatea Naţiunilor, Bucureşti, 1975, pp. 302-313.......

POLITICA EXTERNĂ 425

ce România nu era pregătită să vină în ajutorul Poloniei dacă o asemenea acţiune era contrară propriilor sale interese.

Mica înţelegere a fost creată din necesitatea resimţită de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia de a-şi apăra propria lor securitate, pe măsură ce creşteau îndoielile lor nrivinH ,»f>v;_a-<- ----- ■■•■

_T____c~_u.~ . „ „. „^mu piupna îor securitate, pe măsură

ce creşteau îndoielile lor privind eficienţa garanţiilor conţinute de i Triancfri şi Neumy. Ele manifestau puţin interes pentru o ubiană. înainte de tm*tt* •>., ,,x~--* *

tratatele de la ~*._Uuuii ?i neumy. iile manifestau puţin interes pentru o federaţie danubiană. înainte de toate, au văzut în aceasta o limitare a propriei lor independenţe, realizînd, în acelaşi timp, că o asemenea federaţie, pentru a fi efectivă, trebuia să includă Austria şi Ungaria; se temeau că, acordînd acestora un statut egal, ar încuraja o renaştere a dominaţiei austro-ungare asupra regiunii. Propria lor înţelegere consta în trei înţelegeri bilaterale — Iugoslavia cu Cehoslovacia (semnată la 14 august 1920), România cu Cehoslovacia (23 aprilie 1921) şi România cu Iugoslavia (7 iunie 1921), fiecare dintre acestea obligînd pe semnatari să sară în apărarea propriului lor partener în cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei. Tratatul româno-iugoslav era îndreptat, de aseme­nea, împotriva Bulgariei. România a continuat să facă eforturi pentru a aduce Polonia în Mica înţelegere, dar chiar şi după ce Cehoslovacia şi Polonia au ajuns, în 1924, la un acord asupra teritoriului Teschen pe care şi-1 disputau, relaţiile dintre acestea au rămas reci. Polonia era interesată în relaţii mai strînse cu cei trei aliaţi, ca o garanţie suplimen­tară pentru graniţa sa răsăriteană, dar Cehoslovacia nu dorea să fie atrasă într-un conflict cu Uniunea Sovietică.

Caracterul defensiv al Micii înţelegeri a fost pus în evidenţă prin sprijinirea consecventă de către aceasta a dezarmării şi a înţelegerilor internaţionale pentru scoaterea în afara legii a războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor. Membrii Micii înţelegeri, atît individual cît şi ca grup, au participat, de asemenea, la încercările făcute în anii 1928-1933 de a ajunge la o definire a agresiunii. Ei şi-au arătat hotărî-rea de a menţine stătu quo-ul, opunîndu-se tuturor formelor de revizuire teritorială — restaurarea Habsburgilor, Mitteleuropa şi Anschluss-ul. România şi ceilalţi membri ai Micii înţelegeri se temeau de asemenea , , : de încercările Marilor Puteri, chiar ale prietenilor lor apuseni, de a adopta , decizii privind această regiune, fără a lua în considerare dorinţele naţiunilor din zonă. Una dintre principalele raţiuni ale creării înţelegerii a fost în primul rînd aceea de a arăta Marilor Puteri că naţiunile Europei Centrale se pot ocupa de propriile lor probleme şi că nu vor tolera să fie în continuare doar simple obiecte de tîrgujală între alţii. Astfel, ele s-au opus Pactului de la Locarno din 1925, considerat drept o concesie a Franţei faţă de Germania, din moment ce acesta ignora frontierele Europei de Est. Reacţia lor faţă de aşa-numitul Pact al celor Patru din

426

ROMÂNIA, 1866-1947

1933 a fost similară.⁵ Potrivit acestui proiect, avansat de către Mussolini, „cele patru puteri apusene" — Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia — urmau să se constituie într-un „directorat european", în scopul de a defini „o linie politică comună" în problemele europene, inclusiv în chestiunea revizuirii tratatelor de pace. Membrii Micii înţelegeri au pus sub semnul întrebării ideea că Marile Puteri ar putea dispune în proble­mele Europei de Est fără a-i consulta şi au respins net orice schimbare a frontierelor existente. Nicolae Titulescu, ministrul român de Externe şi, probabil, singura personalitate politică românească a perioadei interbelice privită în capitalele europene ca avînd o statură europeană, şi-a asumat din însărcinarea Consiliului Permanent al înţelegerii o misiune la Londra şi la Paris, în scopul de a convinge cele două democraţii apusene să nu facă „jocul revizionist" al Germaniei şi Italiei. Argumentele sale par să fi avut un oarecare efect, în special la Paris. în orice caz, proiectul lui Mussolini s-a născut mort, întrucît guvernul francez, dîndu-şi seama de pericolele pe care acesta le prezenta pentru propria sa poziţie în Europa Centrală şi de Sud-Est, 1-a respins.

în ciuda modestelor succese ocazionale, Mica înţelegere n-a reuşit să dobîndească coeziunea necesară, fie pentru o acţiune diplomatică concer­tată, fie pentru coordonarea intereselor economice ale membrilor săi. La întîlniri ale miniştrilor de Externe ai înţelegerii, desfăşurate în 1932 şi 1933, Titulescu.şi-a exprimat îngrijorarea faţă de absenţa unor puternice legături între cei trei aliaţi şi le-a cerut colegilor săi să iden­tifice căile pentru a facilita o acţiune comună în problemele critice aflate la ordinea zilei.⁶ Drept rezultat al unei intense activităţi desfăşurate de către Titulescu, Edvard Benes al Cehoslovaciei şi Bogoljub Jevtic al Iugoslaviei, aşa-numitul Pact de Organizare al Micii înţelegeri a fost elaborat şi aprobat la 16 februarie 1933. Acesta prevedea transformarea slabei alianţe existente într-o comunitate unită, avînd propria sa personalitate legală distinctă. El stipula că, din acel moment, fiecare tratat politic şi fiecare înţelegere economică avînd o semnificaţie politică, încheiate de unul dintre membrii comunităţii, trebuia să aibă aprobarea unanimă a celor trei parteneri, pentru a deveni angajant. Principala motivaţie aflată la baza Pactului a fost sentimentul crescînd de nelinişte faţă de cursul pe care îLJuaseră relaţiile internaţionale. Cerînd ratificarea în Parlamentul român, în martie 1933, Titulescu a atras atenţia ca asemenea acte privind securitatea colectivă erau cruciale într-un moment

POLITICA EXTERNĂ

427