Primul război mondial neutralitatea, 1914-1916

'2

|

ca ca o

o

£«

ca vh o >

2 ii

I—I _y 3

ca rf



6 3

ca '-S

° g

o

st.§

ii-si-sis^g-^-



o

CJ
ca

Oh CO

^1/3 ia. "O

— 'S ^ ^M "^

75 c« ca

>ca «" ^s S

ea g S

8 S

îliiiîlilîillllil!

5

1

ea

:S" i-i

-j .5 «j .S

1II!

8 ca <~

ilîPliIllPîIîllIlîîl iîfilîi

a "g -g - ^js a

St ^ ³

1§

-3 "G

s *i +_» jty C C «a *-;

S N C o
u ea

—' ca

a 3

s 1 =

3

O-

3 —->

<3
o

I

3 -h
c <2 ca C

J2

378 ROMÂNIA, 1866-1947

acesteia. Instalarea dictaturii regale în 1938 pur şi simplu a consolidat

centralizarea în dauna administraţiei locale.³

Viaţa politică de după primul război mondial promitea, în multe privinţe, să fie diferită de ceea ce atît politicienii, cît şi populaţia cunoscuseră înainte de 1914. Schimbările constituţionale fundamentale din anii 1918-1921 au lărgit perspectiva unei mai mari diversităţi a expresiei politice şi a unui activism sporit din partea populaţiei în gene­ral. Formarea statului naţional unitar a adus noi partide politice româneşti şi tradiţii din Transilvania, Bucovina şi Basarabia şi semnificative partide minoritare, maghiar şi german, din Transilvania. Introducerea sufragiului universal în noiembrie 1918 a deschis porţile vieţii politice unui număr mai mare de cetăţeni decît oricînd înainte. O astfel de creştere substan­ţială a electoratului activ sugera că viaţa politică nu se va putea desfăşura mai departe pe căi tradiţionale, de către cei puţini în dauna celor mulţi. S-au deschis astfel noi posibilităţi pentru asemenea grupuri, precum ţără­nimea mijlocaşă şi muncitorimea de la oraşe.

Cu toate acestea, au existat semnificative limitări ale participării la viaţa politică. Majoritatea ţărănimii, în principal straturile ei cele mai de jos, a rămas apatică. Cauzele nu erau de ieri, de azi. Viaţa economică şi socială a ţăranilor era cantonată de obicei la nivelul satului şi astfel aceştia erau lipsiţi de experienţa necesară pentru utilizarea tuturor mecanismelor sistemului politic, fapt ce i-ar fi făcut capabili să uzeze cît mai eficient de numărul lor. Partidelor politice le revenea şi lor o parte de răspundere pentru pasivitatea lumii rurale. Chiar şi acelea care îşi ziceau ţărăneşti nu au reuşit să atragă masele populaţiei rurale în activitatea politică. Compoziţia socială a Camerei şi a Senatului reflectă lipsa lor de interes. în legislaturile alese între anii 1922-1937, circa 40 la sută din totalul membrilor celor două Camere erau jurişti, 15-18 la sută mari proprietari de pămînt, 11,2 la sută învăţători şi profesori, 8,7 la sută clerici, 6,5 la sută profesori universitari şi 3,7 la sută medici. Deşi în această perioadă reprezentau aproximativ 80 la sută din populaţie, ţăranii au obţinut doar 1 la sută din locuri.⁴

In anii imediat de după război s-a realizat o semnificativă regrupare a forţelor politic^. Tradiţionala rivalitate dintre cele două partide — dintre liberali, reprezentînd, în general, clasa mijlocie, şi conservatori, partidul marilor moşieri — a dispărut, întrucît Partidul Conservator, aflat în serios declin încă înainte de război, s-a prăbuşit ca urmare a reformelor agrare

³ Erast Diti Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi, 1944,

pp. 146-153.

⁴ Matei Dogan, Analiza statistică, pp. 55-61.

VIAŢA POLITICA

379

din anii 1918-1921, ce au subminat puterea economică a marilor proprietari de pămînt. Ca urmare, şansele marii burghezii, grupate în principal în reîntineritul Partid Liberal, păreau mai luminoase ca oricînd. întrucît puterea economică şi politică a acesteia creştea constant, ea s-a instalat drept clasă dominantă. Dar preponderenţa sa a fost de scurtă durată, întrucît a fost confruntată cu provocarea hotărîtă pe care o reprezenta alianţa dintre Partidul Ţărănesc, creat în 1918, şi venerabilul Partid Naţional Român din Transilvania. Fuziunea lor din 1926, sub forma Partidului Naţional-Ţărănesc, a restabilit, într-o oarecare măsură, vechiul echilibru bipartit în viaţa politică a României, întrucît noul partid reunea în jurul său largi segmente ale centrului pentru a se opune liberalilor. în orice caz, ideea reîntoarcerii la sistemul rotaţiei celor două partide, aşa cum fusese în deceniile anterioare războiului, se bucura de un larg sprijin. Regele Ferdinand şi un număr de oameni politici, printre care şi Nicolae Iorga, doreau să creeze o contrapondere atotputernicilor liberali şi chiar unii liberali preferau o singură ţintă, mare, pentru atacurile lor, decît un talmeş-balmeş de partide mici. într-o era de schimbări sociale şi de criză economică, numeroase persoane din inte­riorul şi din afara sferei politice vedeau în sistemul bipartit o promisiu­ne de stabilitate politică.

Noul sistem de rotaţie nu a funcţionat totuşi fără piedici, în princi­pal din cauza marii diversităţi a partidelor şi a lipsei de coeziune în interiorul Partidului Naţional Liberal şi al Partidului Naţional-Ţărănesc. în primul deceniu de după război, a existat tendinţa de împuţinare a partidelor, aşa cum sugerează dispariţia Partidului Conservator şi fuziunea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional, dar această tendinţă şi-a schimbat sensul în anii '30, o dată cu apariţia unei multitudini de partide mici, în primul rînd ca răspuns la situaţia economică instabilă şi la dorinţa diverselor grupări de a utiliza viaţa politică în folosul propriilor lor scopuri, adesea limitate. Numeroase partide constituite în această perioadă erau doar cu puţin mai mult decît nişte facţiuni grupate în jurul unor puternice personalităţi, care se desprinseseră de partidul originar. Partidul Naţional Ţărănesc este un bun exemplu pentru ilustrarea lipsei coeziunii interne de-a lungul perioadei interbelice. Hibrid fiind, n-a reuşit niciodată să-şi adune cele două aripi principale mtr-un parteneriat care să funcţioneze bine. Numeroase grupuri mici din cadrul său şi-au păstrat identitatea: la dreapta se aflau foştii conservatori, care îl urmaseră pe Take Ionescu şi care erau conduşi ^acum de către George Mironescu, care, în 1930, se pronunţase în favoa­rea dictaturii regale şi un grup condus de Alexandru Vaida, favorabil, ^ae asemenea, unei guvernări autoritare; la stînga se aflau partizanii

380

ROMÂNIA, 1866-1947

VIAŢA POLITICĂ

381

dr Nicolae Lupu, care pleda pentru continuarea reformei agrare şi nentru o legislaţie socială în beneficiul muncitorimii urbane; un centru larg era ocupat de adepţii lui Iuliu Maniu, care reprezenta poziUa oficială a partidului în problemele sociale si economice V*tuturor încercărilor de a limita sau de a submina democraţia parlamentară. Partidul Naţional Liberal prezenta un tablou similar. Existau asa-numitii bătrîni liberali, care, în anii '30, constituiau partidul oficial si se opuneau încercărilor lui Carol al Il-lea de impunere a unei guvernări autoritare şi diverselor curente fasciste; tinerii liberali, conduşi de Gheorghe Tătărescu, care sprijinea proiectele lui Carol.de instalare a dictaturii; disidenţii grupaţi în jurul lui Gheorghe Bratianu, care erau favorabili menţinerii sistemului parlamentar şi se opuneau ambiţiilor politice ale lui Carol, dar în politica externă se pronunţau pentru o strînsă cooperare cu Germania, drept calea cea mai eficienta de asigurare a integrităţii teritoriale a României. Micile partide pur şi simplu pentru că erau mici sau reprezentau interese înguste, se bucurau în general de mai mult succes în menţinerea unităţii lor.

Liberalii au căutat să rezolve incertitudinile politice prilejuite de multitudinea partidelor şi grupurilor prin introducerea, în 1926, a unei noi legi electorale, care răsplătea partidul ce obţinuse cel puţin 40 la sută din voturi în alegerile parlamentare cu o „primă' sub forma a 50 la sută din locurile în Camera Deputaţilor. Dar partidul cişUgator nu obţinea doar jumătate din locuri; în plus, el împărţea proporţional şi cealaltă jumătate şi, astfel, putea, în cele din urmă, să dispună de 70 la sută sau chiar mai mult din totalul locurilor în Camera Deputaţilor. Liberalii, încrezători în capacitatea lor de a controla viaţa politica păreau acum preocupaţi să-şi asigure pentru sine o dominare tot atit de deplina a Legislativului, precum o aveau asupra administraţiei. .

Participarea sporită a cetăţenilor la alegeri, diversitatea partidelor şi spiritul de activism politic au schimbat caracterul alegerilor parlamentare de după război. Acestea au devenit adevărate campanii electorale ce au pus în mişcare milioane de alegători. Chiar dacă n era inca difid depăşească avantajele celor aflaţi la putere, mai ales sa ciştige 60 la suta din voturi, opoziţia nu a intrat niciodată în campanie parata de gîndul că pierduse de la bun început. Opoziţia unita s-a descurcat bine ta numeroase alegeri, obţinînd, de exemplu, 52,5 la suta din vo uri in 1931, 59,7 la sută în 1932 şi, spre surpriza tuturor celor interesaţi, 63,6

^ întmi ^partidele politice si-au păstrat rolul-cheie în formarea noilor guverne Ca şi înainte de război, după demisia guvernului, Regele

intra în consultări cu liderii diferitelor partide, după care încredinţa formarea cabinetului unuia dintre aceştia. Sarcina imediată a noului guvern era aceea de a organiza alegeri pentru Cameră şi Senat. Procesul de desemnare a noului prim-ministru se desfăşura de obicei lin, întrucît Regele îl alegea pe acesta doar dintr-un număr limitat de partide. Erau excluse partidele de stînga, partidele minorităţilor naţionale şi, aproape întotdeauna, partidele mici. Liderii celor mai mari partide — Naţio-nal-Liberal şi Naţional-Ţârănesc — aveau de aceea cea mai mare influ­enţă asupra hotărîrii regale.

Totuşi, această metodă de formare a noilor guverne a schimbat treptat rolul partidelor în viaţa politică. în anii '20, naţional-liberalii şi, mai tîrziu, naţional-ţărăniştii exercitaseră o puternică influenţă asupra Palatului, influenţă care adesea a limitat în mod sever puterea de decizie a suveranului. Dar, în anii '30, Carol a reuşit să se elibereze de aceste constrîngeri, aţîţînd marile partide unul împotriva celuilalt. înainte de urcarea pe tron a acestuia, era obiceiul ca partidele să vină la putere nu prin forţa lor potenţială la urne, ci ca rezultat al influenţei exercitate la Palat. în competiţia pentru dobîndirea favorurilor regale, acestea se slăbeau într-adevăr unul pe celălalt. Sub Carol, rivalitatea între partidele politice a luat forme acute, întrucît mulţi dintre conducătorii partidelor au pus la dispoziţia acestuia întreg capitalul lor politic, iar fiecare par­tid avea grijă să aibă printre conducătorii lui una sau mai multe legături bune la Palat, pe care se putea conta pentru protejarea intereselor propriului partid.

în anii '30 s-au evidenţiat şi alte forţe politice în afara partidelor. Camarila — favoriţii Palatului — a dobîndit o situaţie extraordinară în timpul domniei lui Carol. Acesta a folosit-o efectiv în campania sa . neîntreruptă de subminare a partidelor politice, considerate de el drept principalul sprijin al sistemului parlamentar pe care era hotărît să-1 dis­trugă. Astfel, spre deosebire de Reg ele Carol I, care a căutat să conso­lideze puterea Tronului prin alternarea celor două partide importante, ce acţionau unul împotriva celuilalt, şi, spre deosebire de Regele Ferdi-nand, care legase soarta dinastiei de puterea Partidului Liberal, Carol ^al H-lea a transformat Coroana într-un instrument de distrugere a par­tidelor politice. Un alt element pe care se bizuia erau marii industriaşi ޹ bancheri, atît din interiorul, cît şii din afara camarilei, printre marii tavoriţi aflîndu-se Nicolae Malaxa,, proprietarul unui mare combinat Metalurgic, Max Auschnitt, director ai numeroase întreprinderi industriale ޹ o personalitate de frunte în divterse organizaţii de industriaşi, şi Aristide Blank, conducătorul unei bânci particulare de frunte. Nu erau

Ii
382

ROMÂNIA, 1866-1947

VIAŢA POLITICĂ

383

legaţi de nici un partid politic, deşi menţineau strînse contacte cu diverşi politicieni şi se aflau într-o acerbă competiţie cu liderii liberali şi naţional-ţărănişti pentru influenţă la Palat.

PARTIDE

Partidul Conservator nu a supravieţuit sfîrşitului războiului. Două facţiuni s-au luptat pentru a duce mai departe principiile conservatoare, dar acestea, amîndouă, au dispărut de pe scena politică. Liderii conser­vatorilor tradiţionali s-au străduit cu disperare să se adapteze împre­jurărilor politice şi economice în schimbare. Alexandru Marghiloman a anunţat formarea Partidului Conservator-Progresist în decembrie 1918 şi a promis să înfăptuiască reformele agrară şi electorală, dar propunerile sale nu au răspuns aşteptărilor populaţiei în general şi erau sub ceea ce alte partide erau pregătite să facă. S-au năruit, de asemenea, şi eforturile lui Marghiloman de a realiza alianţe cu alte partide. Nu exista interes pentru un partid al cărui număr total de voturi pentru alegeri în Camera Deputaţilor a scăzut de la 3,98 la sută în 1919 la 2,82 la sută în 1920. După alegerile din 1922, în care partidul său nu a obţinut nici un man­dat, Marghiloman s-a retras din calitatea de şef al partidului, dat fiind că încetase să mai aibă vreo pondere în viaţa politică. După decesul acestuia, în*1925, cei care mai rămăseseră în Partidul Conservator-Pro­gresist s-au alăturat Partidului Poporului al generalului Alexandru Averescu. Celălalt partid conservator a fost Partidul Conservator-Demo-crat al lui Take Ionescu, care se consolidase în 1916 prin fuziunea cu aripa lui Nicolae Filipescu din Partidul Conservator. A încercat să adune laolaltă puţinii mari moşieri care mai rămăseseră şi acele elemente ale burgheziei care erau legate de capitalul străin. Take Ionescu se întorsese de la Conferinţa de Pace de la Paris în vara anului 1919 cu mari speranţe de dobîndire a puterii politice, pe care căuta să o obţină de mult timp, dar Ionel Brătianu era omul pe care Regele continua să se bizuie, în timp ce Averescu era eroul popular. Take Ionescu a căutat să se adapteze noilor împrejurări de după război. A schimbat numele partidului său în Partidul Conservator Democrat-Unionist şi a revizuit programul, pentru a se adresa unui spectru mai larg al populaţiei, dar în zadar. Cînd a fost numit prim-ministru, ca urmare a demisiei primului guvern Averescu, în decembrie 1921, n-a reuşit să realizeze o coaliţie viabilă şi, neobţinînd votul de încredere al Parlamentului, în ianuarie 1922 şi-a înaintat demisia. Acest eveniment însemna sfîrşitul carierei sale politice şi dispariţia o dată pentru totdeauna a conservatorilor ca forţă politică.

După moartea lui Take Ionescu, în iunie 1922, foştii săi aderenţi, cîţi mai rămăseseră, s-au alăturat Partidului Naţional Român.⁵

Sorţii Partidului Liberal nu au părut niciodată mai luminoşi decît în anii interbelici, întrucît acesta a devenit una din cele două mari forma­ţiuni politice ale vremii, aflîndu-se la guvernare lungi perioade de timp, în special în anii 1922-1926. Elementul dominant în cadrul Partidului Liberal a fost „oligarhia financiară" grupată în jurul Băncii Româneşti, în care un mic grup de mari bancheri şi de industriaşi, conduşi de familia Brătianu, deţinea controlul. în anii imediat următori primului război mondial, oligarhia şi Partidul Liberal au format o singură entitate, asupra căreia prezida Ionel Brătianu, ca un „temut rege neîncoronat al ţării", pentru a folosi caracterizarea lui Nicolae Iorga. în acest timp, oligarhia era relativ omogenă, iar potenţialul său economic nu avea rival în inte­riorul capitalismului românesc. Liberalii îşi întemeiaseră puterea lor economică profitînd de semnificativele schimbări în sistemul bancar românesc de dinainte de război, în special de concentrarea capitalului bancar şi de investiţiile acestuia în industrie. Din 556 de bănci funcţionînd în 1912, 21 de bănci mari (3 la sută din total) deţineau 44,6 la sută din întregul capital bancar. Băncile deveniseră, de asemenea, principalii finanţatori ai industriei. înainte de război, acestea îşi investi­seră de obicei capitalul lor în comerţ şi agricultură, dar în perioada inter­belică se găsea cu greu o bancă, mare sau mică, care să nu aibă cel puţin o întreprindere industrială proprie. Astfel, prin multiplele sale legături cu principalele bastioane ale finanţei româneşti, grupul Brătianu din cadrul partidului controla numeroase fabrici şi alte unităţi industriale. De exemplu, Vintilă Brătianu, care a fost ministru de Finanţe în guvernul fratelui său, în anii 1922-1926, şi prim-ministru, în anii 1927-1928, a controlat Banca Românească. Aceasta, la rîndul ei, în 1919, domina 28 de alte bănci şi întreprinderi industriale cu numeroasele lor anexe şi ra­muri. El şi fratele său, Constantin (Dinu), au influenţat politicile a numeroase alte bănci şi concerne industriale, prin faptul că erau membri în consiliile de administraţie ale acestora.

Interdependenţa sistemului bancar, industriei şi puterii politice pe o asemenea scară largă era pur şi simplu o consecinţă a faptului că statul îşi asumase rolul principal în promovarea dezvoltării economice. Astfel, exista o întrepătrundere a intereselor comerciale şi financiare cu cele ale clasei conducătoare şi ale birocraţiei de stat, iar controlul industriei,

⁵ O relatare succintă a dispariţiei partidelor conservatoare se află în Mihail Rusenescu şi Ioan Saizu, Viaţa politică în România, 1922-1928, Bucureşti, 1979, pp. 40-47.

384 ROMÂNIA, 1866-1947 ' „

băncilor şi guvernului a căzut inevitabil în mîna aceloraşi per soane. întrucît industria depindea în foarte mare măsură de sprijinul fim anciar de stat, această relaţie tindea să elimine concurenţa şi să mic- foreze eficienţa, dat fiind că alianţele politice şi prieteniile, mai curîn«d decît meritul şi experienţa, erau cele ce hotărau acordarea de subss-idii şi

contracte.⁶

Oligarhia financiară şi industrială şi-a menţinut poziţiile dor«rainante în Partidul Liberal de-a lungul întregii perioade interbelice. "Totuşi, compoziţia generală a partidului era în continuă schimbare, ca :*~ăspuns la dezvoltarea economică şi politică a ţării. La începutul perioada i» acele grupuri sociale care sprijiniseră tradiţional partidul, aşa cu-tn erau conducătorii băncilor populare şi ai cooperativelor rurale, în r>xrincipal învăţători şi preoţi, i-au părăsit pe liberali, pentru a înfiinţa S*artidul Ţărănesc, luînd cu ei un mare număr de ţărani. Dar liberalii au jşşăsit noi surse de sprijin. Pentru a-şi atinge scopul, şi anume acela de ^ deveni un partid cu adevărat naţional, ei au curtat diverse grupuri, care &m alterat treptat compoziţia partidului şi au diluat puterea grupului Brătiarivi. După 1918, partidul a făcut un efort hotărît de a atrage interesele? comer-cial-financiare ale noilor provincii, dar oligarhia nu a putut întotdeauna să controleze pe noii veniţi. Noii întreprinzători au umflat arîndurile partidului şi, astfel, au mărit elita economică liberală, dar, în acest proces, partidul a pierdut o parte din omogenitatea sa. Confruntaţi cu incertitudinile implicate de sufragiul universal, liberalii au încercat, de asemenea, să-şi sporească puterea în alegeri, atrăgînd întregi %>artide şi grupări politice, precum rămăşiţele vechiului Partid Conservator şi elementele disidente din partidele naţionale române din Transilvania, Bucovina şi Basarabia. Astfel, un număr crescînd de indivizi, crare aveau doar legături firave cu oligarhia, au intrat în aparatul liberal, "în special

la nivel provincial.

în anii '20, unii teoreticieni liberali, în special Ştefan ^eletin şi

Dimitrie Drăghicescu, au încercat să cîştige acceptarea generală a ideii

că Partidul Liberal, dat fiind locul său dominant în viaţa economică şi

politică, reprezenta întreaga naţiune. Liderii liberali înşişi îşi prezentau

propriul partid ca aflîndu-se deasupra claselor şi ca promotor al unor

măsuri în beneficiul tuturor elementelor societăţii. îşi argumentau aceste

pretenţii, subliniind faptul că partidul lor iniţiase reformele agrară şi

electorală şi că realizase unitatea naţională, prin crearea Rom âniei Mari.

în 1923, Ion Gh. Duca (1879-1933), la vremea aceea ministru al Aface-

⁶ Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, II. partea 1, 1918-1933, Bucureşti, 1986, pp. 55-70.

VIAŢA POLITICĂ

385

rilor Străine în guvernul Brătianu şi, mai tîrziu, prim-ministru, afirma că partidul se călăuzea după ideea de progres, pe care îl promova nu prin violenţă şi salturi bruşte înainte, ci printr-o activitate organizată, treptată, în limitele proprietăţii private, armoniei sociale, democraţiei şi conştiinţei naţionale. Ionel Brătianu era de acord. El argumenta că liberalii ţineau seama de nevoile şi interesele tuturor grupurilor sociale şi se străduiau să le armonizeze. întrucît partidul lor era un „partid al naţiunii", Brătianu şi colegii săi au denunţat partidele bazate pe clasă ca „străine spiritului românesc". în opinia lor, atît Partidul Ţărănesc, cît şi Partidul Socialist, reprezentau un pericol pentru România Mare, întrucît, prin promovarea unor interese înguste de clasă, ameninţau să distrugă înseşi fundamentele statului naţional.

La începutul anilor '20, Partidul Liberal părea să-şi fi asigurat un lung mandat. Pînă în 1926 nu apăruse nici un rival politic puternic, situaţie ce a ferit partidul de presiuni externe şi a făcut astfel ca tensiunile interne să pară mai puţin acute. în plus, Brătianu şi Regele Ferdinand realizaseră o relaţie în general armonioasă, funcţională. Dar aceste întîmplări favo­rabile s-au schimbat în mod brusc; formarea Partidului Naţional-Ţă-rănesc în 1926 i-a confruntat pe liberali, în sfîrşit, cu un adversar formidabil; moartea neaşteptată a lui Ionel Brătianu în 1927 a lipsit partidul de o conducere dinamică, chiar dacă autoritară; înfrîngerea în alegerile din }32&. a dus la conflicte puternice, separatiste, în interiorul partidului, dar, mai mult decît orice, poate, urcarea pe tron a lui Carol al II-lea în 1930 şi ostilitatea evidentă faţă de partidele importante, în special încurajarea de către acesta a mişcărilor disidente, au slăbit Partidul Liberal şi l-au făcut tot mai dependent de palat. Un exemplu concludent a fost sprijinul lui Carol pentru „tinerii" liberali, care au devenit cei mai vehemenţi oponenţi ai „bătrînilor", ai conducerii brătieniste a partidului. Conflictul nu era între generaţii, ci între oligarhie, pe de o parte, şi între specialişti, micii întreprinzători din provincie şi chiar mari capitalişti, care fuseseră vremelnic atraşi spre Partidul Liberal prin speranţele de putere şi profit, dar nu se angajaseră cu nimic faţă de tipul de liberalism brătienist, pe de altă parte. Lupta între cele două puternice aripi ale partidului a luat încetul cu încetul un curs favorabil tinerilor liberali. Graţie sprijinului Regelui, şi dincolo de obiecţiile conducerii oficiale a partidului, ei au ajuns în cele mai înalte funcţii în ^stat. Cu timpul, diferen dele între cele două facţiuni au devenit msurmontabile; erau ca două partide separate, ce nu se separaseră încă.

Liberalismul practicat d e Partidul Liberal se deosebea substanţial de ^varianta vest-europeană. în politică, liberalii recurgeau la orice mijloace disponibile cu scopul de a-şi asigura victoria la urne: mobilizau poliţia,

386

ROMÂNIA, 1866-1947

VIAŢA

MITICĂ

387

serviciile publice şi atotputernicii prefecţi, pentru a-şi promova propriile lor scopuri şi pentru a descuraja opoziţia. Conduceau economia în acelaşi mod autoritar. Fără nici un fel de ezitare, ei au organizat carteluri, au stabilit tarife, au distribuit subsidii şi au acordat alte favoruri financiare, pentru a-şi realiza scopurile lor principale — industrializarea şi crearea unei infrastructuri moderne bazate pe modelele occidentale. Asemenea politici erau aducătoare de beneficii pentru oligarhia financiară şi industrială, dar nu satisfăceau celelalte grupuri şi clase.

Contradicţiile evidente între teorie şi practica liberalismului în Româ­nia interbelică erau mai profunde decît ambiţiile politice şi economice ale familiei Brătianu şi ale sprijinitorilor ei. Sursele acestor contradicţii se identifică cu mult timp în urmă, chiar la începuturile liberalismului românesc. în deceniul premergător Revoluţiei de la 1848 şi, în special, în timpul revoluţiei însăşi, scopurile liberale şi naţionale erau insepa­rabile. Paşoptiştii şi succesorii lor liberali, pînă în anii interbelici, s-au străduit să creeze un suficient de puternic stat modern, pentru a apăra naţiunea română şi pentru a păstra identitatea sa etnică. Statele avansate ale Europei Occidentale reprezentau modelul lor, iar întrucît în Franţa şi Anglia liberalismul prospera, liberalii români erau siguri că acesta ar putea servi drept temelie ideologică propriului lor stat naţional. Dar României îi lipsea acea burghezie urbană, liberală, care realizase trans­formările economice şi sociale din Europa Occidentală. Chiar dacă o burghezie românească a apărut în a doua jumătate a secolului al XDC-lea, ea era prea slabă pentru a îndeplini o sarcină asemănătoare. în schimb, statul i-a luat locul de promotor al dezvoltării economice şi politice.⁷ 0 Partidul National-Ţărănesc, celălalt partid important al perioadei interbelice, s-a constituit în 1926, cînd Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat s-a unit cu Partidul Naţional din Transilvania. Deşi ambele partide împărtăşeau cîteva idealuri fundamentale — fiecare se pronunţa pentru dezvoltarea instituţiilor politice democratice şi pentru libertăţi civile pentru toate clasele populaţiei — liderii acestora apreciaseră iniţial programele lor respective drept incompatibile şi, ca atare, un obstacol insurmontabil în calea fuziunii. în anii imediat postbelici, Partidul Ţărănesc viza o reformă agrară radicală, în timp ce Partidul Naţional, deşi se bucura de un sprijin substanţial din partea ţăranilor români din Transilvania, dădea expresie concepţiei clasei mijlocii, fiind mai curînd naţionalist decît ţărănesc în ideologia sa. Unirea celor două partide a surprins, ca atare, pe contemporani.

⁷ Henry L. Roberts, Rumania: Political Problems of an Agrarian State, New Haven, Conn., 1951, pp. 108-109.

Partidul Ţărănesc s-a creat la lW^{UreŞti 1& 18 decembrie 1918}' ^la ° adunare a circa 160 de învăţători nr/^{Oţl Ş1 ţărani înstănţi}-⁸ Acţiunea lor încununa luni de discuţii la nivel k/*¹ ™ ^{legătură CU im}P^ortanţa un_Ul partid aparte, care să apere interesă ^^{ăramlon Inl}ţ^iatlva constituim noului partid i-a aparţinut lui Ion Mif ^ala°^he t¹⁸⁸²"¹⁹⁶³)' preşedintele Asociaţiei Generale'a învăţătorilor". ^Ca,^înVaţat°₁^{r în Zona rurala> el} cunoscuse direct mentalitatea si asr/^{raţ ţaramlor Ş1 rămăsese} de-a lungul întregii sale cariere angajat^ ^ democraţia.

Sprijinul de masă pentru noul part/"? I™ tuturor păturilor ţărănimii din Vechi/ înstăriţi. Dar Mihalache şi alţi lideri, /" ~" slujba intereselor ţărănimii, pretindeau ^ negustorii, fabricanţii şi meşteşugarii ^ ₁₉₂₂ doilea congres al partidului, desfăsu/ • - ' statut, ce deschidea rîndurile partidul, "' °^nCflnn apartenenţa sa de partid anterioară; în mai spectaculoasă creştere în raport perioade. Dar, în calea deschiderii rîntf o piedică serioasă: partidul a devenit 4 crescut disensiunile interne. Majoritate;' din Muntenia. în afara Vechiului Regat*

succes în recrutări. în Transilvania $ ■ ţ " _A " "„'"•*" i" sprijine Partidul National în ceea ce^ ^{pnVeŞte conducerea} Partidului Ţărănesc, aceasta provenea iniţial din ^conducătorii bănator populare şi ai cooperativelor săteşti, dar din ce î/" ^Ce ^ ^ ^intelectualn' ^care fuseseră atraşi spre noul p'artid de ^{S an}Ş^aJ^{amentul acestuia fa}^^{ă de} democraţia politică şi reformele conducere. Printre

servi bunăstarea lor

primul rînd din t, nu doar din partea devotamentului lor, pus în ' o intenţi

La cel d un

ui oricărui cetăţean, indiferent de anii următori, partidul a trăit cea politice ale acelei ii, a apărut curînd şi, în consecinţă, au . noilor membri ţărani proveneau partidul s-a bucurat de mai puţin exemplu, ţăranii continuau să

se remarcau

cunoscutul antropolog social, şi care acesta îl fondase la

care avea să devină un

care a

de

în mod deosebit Dimitrie Guşti, ii Institutului Social Român, Virgil frunte a devenit colaborator la organele

Ţărănesc nu s-a sfiit să forrr/ ?^e care intenţiona să le folosească pentr/™ ^{reallzarea acestora}-^{9 La} primul

^! loan Scurtn n,„ ■ , ,■ ■ .mâniei, 1918-1926, Bucureşti, 1975,

PP. 11-18 ^U' ^{Dln Vla}?^a Pohtică a Homâf

fnesc din România aprobat de Congresul ^nesf'pti, 1921, pp. 4-25. i, i

388

ROMÂNIA, 1866-1947

VIAŢA POLITICA

său congres general, în noiembrie 1921, delegaţii au adoptat un program ce a declarat că lupta de clasă este forţa decisivă în evoluţia societăţii, a confirmat că partidul este reprezentantul clasei ţărăneşti şi şi-a declarat opoziţia faţă de toate celelalte partide. Totuşi a- ^neS^{at orice inten}Ue de a distruge aceste partide şi a propus cooperare^ ^{cu toate} clasele avînd un rol productiv în societate. Evident, partidul ^a înţeles lupta de clasă ca o mişcare pentru reformă mai curînd decît o Răsturnare revoluţionară a ordinii sociale existente, întrucît şi-a proclami devotamentul faţă de principiile democratice. Problema agrară avea ^{un r}°l de prim plan în ' preocupările sale, iar soluţiile pe care le propu^nea reflectau ideile lui Constantin Stere şi principiile ţărănismului elabc^rate î^{n anu} '20 de către Virgil Madgearu: ţărănimea care lucrează păir?^mtul trebuie să deţină controlul asupra mijloacelor de producţie; organi^^area agriculturii trebuie să se bazeze pe mica gospodărie independentă, V0¹ mişcarea cooperatista trebuie să asigure cadrul de producţie. Programi?! partidului lăsa loc de asemenea „industriei ţărăneşti", ca mijloc de ri^{XHCare a} productivităţii agriculturii şi de îmbunătăţire a nivelului de trai a^l ţăranului.y elul politic suprem al partidului era transformarea ţărantiliri în cetăţean, prin angrenarea sa deplină în viaţa politică. îşi prop^^{inea sa} realizeze acest lucru asigurîndu-i ţăranului egalitate în faţa l<£g" ŞLd^eJL^{centralizînd} administraţia centrală, o reformă care ar fi pus res^^onsabilit^atea~^^eD^ui"^or locale în mîna localnicilor. Pe măsură ce trecea ^impul, în special după fi

sură ce trecea ^p, special după

fuziunea cu Partidul Naţional şi influxul de intele?^ctuali Şi de specialişti, Partidul Ţărănesc a pierdut ceva din entuziasmul ^sau radical — ideea luptei de clasă a trecut în plan secundar —, dar ^acesta nu a abandonat niciodată angajarea sa faţă de ideea guvernării parJ^amentare democratice.

ţ, Partidul Naţional din Transilvania reprezenta ^toate elementele populaţiei româneşti a Transilvaniei, aşa cum făci^^se Şi frunte de primul război mondial. Deşi conducerea sa aparţinea clas ^ei mijlocii, el continua să aibă aceeaşi bază socială largă, ca şi partidul c?^are apărase drepturile naţionale ale românilor în Ungaria de dinainte de făzboi. Evident, masele

¹ de ţărani îl sprijineau. La fel se întîmpla şi cu intelectualii şi cu pătura micilor profesionişti de la oraşe. El reprezenta, de^ ^asemenea, burghezia financiară şi industrială, care, după 1918, se s^inl^^{se am}eninţată de oligarhia financiară liberală din Vechiul Regat. într-adevăr, partidul devenise duşmanul declarat al liberalilor. Aceştia c^^m urmă n-au întîrziat să ridice mănuşa, întrucît priveau această nouă f*^OI1^a din ^viaţ^a politica a României Mari ca o gravă ameninţare adusă predominanţei lor.

în disperata lor acţiune de apărare a drepturile?¹" naţionale, fruntaşii Partidului Naţional reuşiseră, înainte de război, să fţ^{ina sub} control diver­genţele ce-i opuneau în probleme sociale şi politice^- Dar, după realizarea

Unirii din 1918, diversitatea vieţii de partid şi posibilităţile ^Un°n.'^_oi combinaţii politice au supus vechea coaliţie unei grave tensi^un!". p^ -puternice tendinţe au început acum să se manifeste. Prima, c&^re~¹¹ !u dea pe Vasile Goldiş, unul dintre principalii teoreticieni ai P^ar \ ■ insista pentru menţinerea caracterului regional al partidului- .^eS_f X, sigur că, pe această cale, partidul îşi putea cîştiga o voce în orice '\ guvern s-ar fi format, întrucît — considera el — România n-0* f¹ P^U , l ţ-guvernată fără participarea politică a Transilvaniei. în conS^ecin^^a_A' , j ■ colegii săi se opuneau net alianţelor cu alte partide. A doti^a' ^avl \ \ drept exponent pe Iuliu Maniu, pleda pentru o strategie de-a df^eP Jj -— abandonarea regionalismului. Maniu, principalul purtător de ^cu^ democraţiei româneşti din perioada interbelică, şi aderenţii ^sal ^

convinşi ca, daca partidul lor urma sa crească şi sa prospere,

^au V

rospere, V

să fie extinsă propria-i bază de sprijin* o sarcină care, socote^{aU ex}'" \ fi îndeplinită doar prin fuziuni şi alianţe cu alte partide. A^ce- ' o convinşi, de asemenea, că nu puteau înfrînge singuri putere^ econ şi politică a liberalilor. Maniu a primit încurajarea Regelui F^er ..ţ-_f A_t a strînge la un loc „forţe politice suficiente" care să-i dea p^oS ' să formeze un guvern atunci cînd va veni timpul să fie înloctiH^{1 u} u Regele avea în mod clar în minte reei l hil it*¹ ^^{e r} .';

Regele avea în mod clar în minte revenirea la vechiul sister* .;

ca un mijloc de dobîndire a unui punct de sprijin în propriii^ ^sa • .V ••' cu liberalii. în anii imediat de după război, elementele clasei myⁱ⁰ ' V Partidul Naţional au încercat să realizeze strînse legături C^{u e} .^e . 'l

¹

care gîndeau la fel, aparţinînd partidelor din celelalte provi^nCU i Bucureşti programul lor politic şi economic a stîrnit doar un ^^cr \ deşt. Astfel, pentru moment, partidul şi-a menţinut caracterul 5^alJ J^e Xi Aripa Maniu a partidului a dus negocieri îndelungate şi' ^qyă' pline de acrimonie cu Partidul Ţărănesc, pînă în primăvara an^u^^ul J₁₍j Venirea la putere a lui Alexandru Averescu, şeful Partidului * °P Y-în martie, a şocat ambele părţi. I-a convins în sfîrşit că sef^af .. ' putea să fie niciodată suficient de puternici pentru a-i înlocui P^e ., V Acordul lor, elaborat de către Maniu şi Mihalache, chema l^a •^rea .' \ unui partid unic şi unit, mai curînd decît la o alianţă, în c&*^c \ partener şi-ar fi păstrat propria identitate. Acceptau sistem¹¹^ ^co j V ţional existent, dar se angajau să adauge Constituţiei garant¹¹ i L privind libertăţile civile şi drepturile politice, să asigure co:T^e , L alegerilor, să realizeze o descentralizare a administraţiei ^^e !₍«

¹⁰ I. Ciupercă, „Formarea Partidului Naţional-Ţărănesc", în Anuaf^u' ^ A. de Istorie şi Arheologie, 14, 1977, pp. 245-260; 16, 1979, pp. 385-4-03 ; 1 ^f' V pp. 513-531.

390

ROMÂNIA, 1866-1947