Primul război mondial neutralitatea, 1914-1916

z <<

o

T3 • =

*lî

O in

Vş g "-S H

~ 3 £ ° -n

— cn-

o

o o

o

|S.§ 3 ^ Ş

C H g

ii;-!

- ^ ^c ^- S a< o «- - u -o

I

I

60

•o

>

c

18
II

u

îi

S-a

!t

l¹ i l

322

ROMÂNIA, 1866-1947

MAREA DEZBATERE

323

Madgearu îşi întemeia afirmaţia sa despre superioritatea micii gospo­dării ţărăneşti faţă de întreprinderea agricolă mare pe demonstrarea pro­fitabilităţii mai ridicate a celei dintîi. Cita, spre exemplificare, cheltuielile reduse de producţie pe unitatea de suprafaţă, posibile datorită capacităţii familiei de a îndeplini o multitudine de sarcini fără ajutorul unui personal specializat sau fără forţă de muncă angajată şi fără mari investiţii de capital. Un asemenea grad de independenţă economică avea un merit în plus, în opinia sa, acela de a proteja micul proprietar de complicaţiile sistemului capitalist. în consecinţă, Madgearu argumenta că gospodăria ţărănească demonstrase din plin superioritatea agriculturii mici, necapi-taliste, în timpul crizei economice mondiale din anii 1929-1933. Sub­linia că micul gospodar a putut rezista mai bine crizei decît marele fermier capitalist, întrucît a fost capabil să reducă cheltuielile la mini­mum minimorum, să trăiască din propria sa producţie fără să cumpere hrană şi a putut să nu-şi desfacă marfa pe piaţă pînă la creşterea preţurilor.

Madgearu era de asemenea optimist în legătură cu trăinicia micii gospodării familiale. Era atît de sigur că viitorul agriculturii româneşti depindea de producătorul ţăran, încît a refuzat să considere altceva decît nişte simple aberaţii temporare asemenea contradicţii evidente precum accentuarea diferenţierii sociale în rîndurile ţărănimii. A prezis, încreză­tor, în 1924, că micul proprietar, lucrîndu-şi pămîntul cu ajutorul familiei sale şi *bucurîndu-se de autonomie economică, era sortit să devină categoria ţărănească dominantă.²⁶

în anii '20, Madgearu s-a opus în mod ferm expansiunii sistemului capitalist şi marii industrii în România. Le considera pe amîndouă ca fiind fundamental în contradicţie cu caracterul agrar al acesteia. într-o cuvîntare ţinută în faţa Camerei Deputaţilor în 1927, a mers atît de departe încît a afirmat că România nu va deveni niciodată un stat indus­trial şi a cerut ca o asemenea „iluzie", pe care Partidul Liberal şi sprijini­torii săi din clasa mijlocie o promovau, să fie abandonată o dată pentru totdeauna.

Opoziţia lui Madgearu faţă de capitalism se sprijinea pe analiza sa cu privire la dezvoltarea acestuia în România secolului al XIX-lea, dezvol­tare considerată „anormală". El argumenta că acesta n-a evoluat în mod firesc în condiţiile economice şi sociale existente în România, ci îşi datora dezvoltarea în primul rînd interesului străin pentru alimente^ româneşti şi pentru materiile prime după 1829, cînd aceste bunuri an

²⁶ Virgil Madgearu, „Doctrina ţărănistă", în Doctrinele partidelor politic?-Bucureşti, 1924, p. 72.

ajuns pe piaţa internaţională din abundenţă. Madgearu recunoştea că, jin acel moment, mari cantităţi de capital occidental au intram în Româ­nia, dar el a negat că acest capital a determinat schimbări fundamentale în structura economică a ţării, esenţialmente „agrar feudală"*, sau că ar fi revoluţionat modul de producţie, întrucît investitorii europeni nu aveau interes să facă aşa ceva; aceştia aveau doar o singură preocupare şi anume aceea de a-şi asigura materiile prime pentru propriile lor necesităţi. La rîndul său, capitalul autohton nu a exercitat o influentă mai mare asupra organizării economiei României; acesta a servit doar _ca o „anexă" a capitalului străin. Ca atare, conchidea el, o adevărată burghezie, în sensul vest-european al cuvîntului, nu s-a de=zvoltat în România. Mai curînd, clasa conducătoare a fost o oligarhie politică si economică; aceasta, în loc să procedeze la abolirea feudalismului din agricultură şi, astfel, să elibereze forţele productive ale axesteia a preferat să menţină structurile economice şi sociale existente si să creeze alături de agricultură, o nouă sursă de venit — industria naţională. Acea industrie, considera el, era artificială, întrucît oligarhia _o „forţase" prin asigurarea unor tarife protecţioniste şi prin alte stimulente, si fusese sprijinită de Occident prin exportul de tehnologie şj capital. Cu toate acestea, oligarhia a trecut la crearea unui cadru politic şi legal pe care îl considera nimerit pentru statul modern, dar care, de f_apt_ţ a__vea p_Uti_n de a face cu realitatea economică şi socială.

Madgearu i-a atribuit teoreticianului român social-democrat Constantin Dobrogeanu-Gherea faptul că a observat contradicţia fundamentală din organizarea societăţii româneşti la începutul secolului ai XX-lea — insti­tuţii politice şi juridice potrivite societăţii burgheze occidentale care sînt suprapuse unei structuri economice agrare înapoiate, caracteristice timpurilor premoderne - un sistem numit de el Heoiobăgm Pentru Madgearu, aceasta reprezenta contradicţia supremă dintre formă si fond

Alţi ţărănişti aveau şi ei puncte de vedere similare cu cele susţinute de Madgearu cu privire la proprietatea ţărănească. Ion Mihalache (1882-1963), unul dintre fondatorii Partidului Ţărănesc, în 1??18 si o figură politică de frunte a perioadei interbelice, a încercat să. pună în concordanţă teoria ţărănistă cu problemele curente a|_e vieţii economice Şi ale competiţiei politice. Scriind în 1925, el a procedat ia o abordare ^mai radicală a chestiunii pămîntului decît colegul _{sau ma}-j _eru(ji_t Madgearu. Sub „noul regim agrar" pe care îl prevedea Mihalache în K-Omânia, nu va mai exista marea proprietate, cu ejeepţia unor ferme model şi a altor forme de sprijin necesare pentru ag_ri_cu'i_tura p_{e scară} ^mică. In orice caz, aceasta nu va mai constitui baza_Unei _ci_{as& SO}ciale ^Care exploata alţi muncitori în agricultură. Ideile lui Mihalache cu privire

m ~r

Sâ

w

Di

w

< ca

w

<

a os

-a:

s

f.

o .„;

3 ÎS .-5

c ii 2 ^ â"

'5 >ca C 3 ", „

* - o & ^ -53-
^w - c u d b> 2 - ,S «2 ,- -"

3 K-

»■» | =s?-î^;i:iî«'³»^-ltî* 1

lilîiHlî I MI lîlll llsîilll

ia «

« I > ^

« 3 ia

«-^-C c^)S 3 o 2 '3 «si •= 5^u^cu^.3.t5gg>f2^o

«ea

ii >ea

O 1 3 3 "

ii sil

ca ca -s. &< g

■a e 1 <

>ca

ca _ 'ea o

ca

c

ca «J

s- ? .-

o

r-

■«t

Ov

I

vD ^O 00

3 e* c

g O < ■ ■

O 3 « ^ -n

^! ai X O, ^u

O

o

la

.~ ca o .« ,ca o

u C S

ca 'i³-" b b ca -o

ă)S

-î ca

ca

o 3

C o o

ca

§Il!|l3lHlr|I!

z

S

o

oi

^3 ^ai i-f 12 §^s I j-i^sl

00

I

&

00
s o

MAREA DEZBATERE

327

326

ROMÂNIA, 1866-1947

produselor —, dar ele pur şi simplu nu prosperaseră. în faţa unor asemenea rezultate descurajante, Madgearu a cerut în mod repetat revizu­irea întregului sistem cooperatist; de altfel, avea prea puţină speranţă ca obstacolele aflate în calea unei agriculturi sănătoase să poată fi depăşite. Totuşi, existau anumite limite sub raportul gradului de cooperativizare peste care Madgearu nu permitea să se treacă. De exemplu, s-a opus cu fermitate unui proiect de lege, introdus în 1931 de către Gheorghe Ionescu-Şişeşti, ministrul Agriculturii, în vremelnicul guvern condus de Nicolae Iorga, ce prevedea organizarea unui nou tip de cooperative de producţie, care ar fi combinat toate gospodăriile diverselor categorii de ţărani într-o singură unitate economică. Ionescu-Şişeşti, specialist în problemele agrare, era convins că asemenea complexe mari vor fi în avantajul tuturor celor interesaţi, întrucît vor reduce cheltuielile şi vor spori atît cantitatea, cît şi calitatea producţiei. Dar Madgearu avea o opinie diferită. I se părea că este deosebit de riscant să se atingă de mica proprietate şi de sistemul de producţie bazat pe aceasta şi, oricum, se temea că asemenea asociaţii de producători nu ar fi operaţionale din cauza psihologiei individualiste înnăscute a ţăranului. In mod evident, se gîndea la ataşamentul dovedit al ţăranului faţă de propria sa bucăţică de pămînt, dar angajamentul ideologic al lui Madgearu faţă de gospo­dăria familială, ca bază a organizării agriculturii, îl făcea, de aseme­nea, să. se îngrijoreze de orice plan care aducea a colectivizare. Oricum, Madgearu pare să fi fost corect în evaluarea sa privind reacţia ţărănească faţă de acest plan. Deşi li s-au oferit diverse stimulente financiare, precum creditele cu dobînzi scăzute, s-au creat doar în jur de o sută de asemenea cooperative, majoritatea acestora avînd o existenţă scurtă.

Madgearu nu vedea decît slabe posibilităţi, cel puţin în anii '20, de dezvoltare a unei industrii puternice în România. în afară de argumentele obişnuite despre caracterul predominant agrar al ţării, el invoca absenţa unei pieţe interne puternice pentru industriaşii români, determinată de nivelul scăzut de viaţă şi de lipsa puterii de cumpărare a majorităţii ţărănimii. Madgearu a continuat să se opună industriilor „artificiale", întrucît, pe termen lung, asemenea întreprinderi ar fi afectat în mod negativ economia naţională prin devierea resurselor, şi aşa puţine, de la dezvoltarea „factorilor naturali" ai economiei, adică de la agricultură.²⁸ Totuşi, a anticipat momentul cînd se va naşte o „industrie sănătoasă", servind nevoile ţărănimii. Considera că iniţiativa trebuia să vină din lumea rurală însăşi, întrucît succesul gospodăriei familiale ridica productivitatea şi îmbunătăţea nivelul de trai. Prosperitatea crescîndă în

²⁸ Virgil Madgearu, Ţărănismul, Bucureşti, 1921, pp. 24, 57-58.

ea rurală ar fi creat, la rîndul ei, noi nevoi şi ar fi lărgit piaţa internă

ntru bunurile niimfacturate. Madgearu era sigur că popul aţia urbană

^pen_{avea mu}i_t (j_e ppfitat şi, pe măsură ce nivelul ei de trai va. creşte, vor

i în mod firesc achiziţiile acesteia de produse din lumea rurală.

Aceasta era, dupâpărerea sa, baza „reală" a industriei naţionale.

în căutarea uneibaze politice pentru ţărănism, Madgearu a preconizat

crearea unui nou«P de stat, care să satisfacă o dată pentru totdeauna

necesităţile şi aspiraţiile marii mase a populaţiei şi care, în acelaşi timp,

ă admită că dezvoltarea socială şi economică a României era destinată

ă rămînă diferită^ cea a Occidentului capitalist. Din aceasta decurgea

implicit presupunea sa că ţărănimea forma o clasă separată, distinctă,

atît din punct de tfdere economic, cît şi din punct de vedere psihologic,

de burghezie şi (fc proletariatul urban şi că, în consecinţă, statul care

reprezenta ţărănimea ar trebui să se deosebească de structurile politice

burgheze şi socialiste. A denumit noua entitate statul ţărănesc.

în centrul doctrinei sale cu privire la statul ţărănesc se afla con­vingerea sa că ţărănimea devenise forţa hotărîtoare în dezvoltarea politică românească, drejt rezultat al reformelor adoptate după primul război mondial. Credea ca venise în sfîrşit vremea pentru crearea unei puternice organizaţii politice ţărăneşti, ca mijloc de materializare a obiectivelor economice si sociale ţărăniste. El a respins, considerînd-o un nonsens, afirmaţia fruntaşilor liberali şi social-democraţi că ţărănimea era incapa­bilă să-şi aibă piopriul ei partid şi chiar să-şi formuleze un program distinct, ea fiind lipsită întru cîtva de conştiinţă de clasă şi de „instinct politic". Madgesru nu a văzut nici o raţiune pentru care ţărănimea trebuie să fie întotdeauna la remorca unuia sau altuia dintre partidele politice constituite şi a declarat ţărănismul drept începutul unei „renaşteri politice", care vatransforma complet structura socială şi politică a ţării, în privinţa formelor politice care ar fi fost cele mai avantajoase pentru electoratul său Madgearu a optat fără ezitare pentru democraţia parla­mentară. Pe tot parcursul perioadei interbelice, în special în anii '30, cînd dreapta se afla în plin avînt, el s-a afinnat ca apărător al guvernării pentru şi de către popor. Spre deosebire de mulţi intelectuali sprijinitori ai cauzei ţărăneşti, care respingeau nu numai societatea industrială burgheză, ci şi formele ei politice, ca importuri nepotrivite condiţiilor României, el n-aezitat în angajarea sa faţă de „democraţia autentică". Prin acest termen înţelegea un sistem de guvernare bazat pe voinţa liber exprimată a majorităţii şi pe un legislativ cu adevărat reprezentativ, capabil să împiedice „oligarhia industrială şi financiară" să folosească procesele democratice în scopurile sale egoiste.

328

ROMÂNIA, 1866-1947

Madgearu era suficient de realist ca să-şi dea seama că funcţionarea tipului său de democraţie impunea ca masa de ţărani să dobîndească experienţă politică. Era sigur că acest lucru s-ar putea întîmpla doar dacă sistemul administrativ era suficient de deschis să permită o participare cetăţenească largă la treburile publice. Ca prim pas, a propus o reformă a administraţiei săteşti şi judeţene, care ar fi înlocuit administratorii numiţi de autorităţile centrale şi răspunzători faţă de ele cu oficiali şi reprezentanţi aleşi pe plan local care să conducă treburile locale. în orice caz, a respins schimbarea bruscă sau violentă considerînd-o un preludiu al „catastrofei sociale". Schimbarea, pentru a fi benefică şi durabilă, trebuia să fie „organică", avertiza el, un proces treptat, avîndu-şi rădă­cinile în experienţa naţională.²⁹ Ideea de schimbare a lui Madgearu ne ajută să înţelegem rezerva sa faţă de instituţiile politice vest-europene. In viaţa politică, la fel ca şi în dezvoltarea economică, el făcea o dis­tincţie netă între experienţa răsăriteană şi cea occidentală. Această abordare comparativă 1-a convins că tipul său de democraţie ţărănească se va dovedi, pe termen lung, superior formei „burgheze" care evoluase în Europa Occidentală. Criza economică de la începutul anilor '30 cristalizase gîndirea sa în materie. Convins fiind că „ordinea socială burghezo-liberală" era în declin, a intuit, drept principala cauză a acestui fenomen, o contradicţie extraordinară în societatea occidentală, care fusese exacerbată de recenta depresiune. A remarcat o infrastructură bazată .pe inegalitatea economică şi socială, pe de o parte, şi o suprastructură democratică, bazată pe egalitatea în faţa legii şi votul universal, pe de altă parte. Această contradicţie era, în opinia lui Madgearu, inerentă democraţiei burgheze individualiste şi, ca atare, n-ar fi putut să fie niciodată rezolvată. Dar nu-şi pierdea, în nici un caz, speranţa în democraţia în sine. N-a căutat alternativa în vreo formă oarecare de autoritarism, aşa cum o arată asprele sale condamnări atît la adresa dictaturii naziste, cît şi a celei comuniste.

Cu toate acestea, era hotărît să ocolească „capcanele" democraţiei occidentale, care ajunseseră, după părerea sa, la o accentuare exagerată a drepturilor individuale şi la o aproape completă desconsiderare a răspunderilor individuale faţă de societate. Acest tip de democraţie, care proclama libertatea ca un drept inalienabil, dar ignora principiile şansei egale şi justiţiei sociale, se baza, conchidea Madgearu, pe abstracţiuni legale şi nu reuşise să ţină pasul cu evoluţia generală a societăţii.

329 MAREA DEZBAT _ErE

oe care o recomanda cu

Spre deosebire de aceasta, demo^Ua rurală _româneşti şi, ca atare, _âtîta entuziasm, apăruse din condi!»le spejcifi^ _{b beza} nevoilor pre-ar fi putut răspunde mai eficient de* denu^cra^ _dem0Craţia parlamen-_cUmpănitoare ale societăţii române!»- Convin? _rornanească s-ar fi tară cu responsabilitatea socială, democraţia f ^ _ _sUperi_Oară demo-dovedit — el nu avea nici o îndoit în ac-est i

craţiei occidentale. speculaţii privind natura

Şi alţi ţărănişti, în afară de Madg»ru> ^faceal),_{a nat}j_Onalâ. Constantin statului ţărănesc şi rolul acestuia!» ^dezVţo^lta^_ănesc de pe o poziţie Rădulescu-Motru a abordat idee! statuai ţf ^_{& punea accentu}i

r M^

Ră ^_{& punea}

filozofico-culturală. Spre deosebire M^ge^.J^ _Ră(j_ulescu-Motru pe o restructurare a instituţiilor economice _şi p<\. ^^e a poporului concepea statul ţărănesc ca fundam^ al ^r^naşf ^_lr economice şi

^_elor economice şi

român. El nu ignora în nici un caz import^_nţ_{a se rob}iemele sociale politice, dar, încă de la sfîrşitul viului, _el ti _sus^_eptibile de soluţii în primul rînd ca probleme morale Şi, ^ca ataf j ^ ^ Cultura română morale. Ostilitatea sa faţă de „ statul burghez, e^v _a£j_{a inle}rbelică. El şi politicianismul (1904), nu s-atenua* _în P.^ _din 1923, ca fiind dispreţuia sistemul politic „sancţio»t" de Cofl^ ' _temeliile burgheze „contractual" şi „neorganic", întrudtplasa*, _stf _n^_iunii. Pentru a lua şi ignorase contribuţia ţărănimii 1» dezv_oi_t£tf ^ _organizare politică locul vechiului stat burghez liberal,ⁱ P^roPUs urt ^p ._{Qr mu}iţi_{? a}le căror ce ar fi restabilit relaţia „naturală" între "Uere^^ _{care e}rau angajaţi destine erau legate de pămînt, şi interesele celaf* • Asemenea formuLă în industrie şi comerţ. Rădulescu-Motru _{a nX}) _iderare contribuţiile - o politică a „realităţilor", întru* ea lq_{a în pop}ulaţiei. Deşi a

aduse naţiunii şi aspiraţiile majorau covîrşi' _mice, statului ţărfc-atnbuit numeroase sarcini specifice, sociale şi _{ie gă fie de natu?}ă

nesc, el a considerat că misiunea sspnmordia' • _{puţin decît o}

²⁹ Virgil Madgearu, ,,Tendinţele de renovare ale democraţiei", în Viaţa românească, 28/5-6, 1935, p. 13.

' • _{puţin decît}

spirituală. Avea în vedere nici mai m_ult, _tabilirea continuităţii regenerare naţională, care trebuia lahrat* pri' _{ttebuia să} înceapă

cu instituţiile tradiţionale. în opinca, într_eguL ^' _{si sociale mra}i_e,

cu satul. Deplîngînd dispariţia vector structu^ ^P" _soluţie durabilă, a ^el se pronunţa pentru o „reîntoarcere la s_at" ^{p v} '-contradicţiilor" României modeme.³⁰ ,_{3Q care a pTOVoCat}

Cnza economică mondială de laîncepu_tui ^ _Rnrtlânia, _a influenţat ravagii în ţările cu economii agrare pr_ecuI^ _gă__{si modiflce}

Profund gîndirea ţărănească. Madgearu _a fd^sl

T~------- phismul ^{unei noi} spiritualităţi,

Constantin Rădulescu-Motru, Ro0msmul_{: cat}A H-a, Bucureşti, 1939, pp. 169-177

v

330

ROMÂNIA, 1866-1947

MAREA DEZBATERE

331

poziţia privind industrializarea. El fusese influenţat în mod deosebit de incapacitatea României şi a altor ţări est-europene de a obţine concesiuni tarifare pentru produsele lor agricole din partea statelor industrializate ale Europei Occidentale. Eşecurile în serie ale conferinţelor economice internaţionale de a ajunge la o înţelegere l-au condus pe Madgearu la concluzia că singura soluţie pentru ţările agrare era aceea de a-şi diver­sifica economiile. Se alarmase în mod special din cauza tendinţei state­lor industrializate ale Europei Occidentale de a-şi dobîndi independenţa economică prin intensificarea propriei lor producţii agricole, acţiune care putea reduce permanent - se temea el - achiziţiile lor din Europa Răsăriteană. Manifesta îngrijorare faţă de ceea ce i se părea a fi, prin anul '38, planurile expansioniste germane ce-şi propuneau să atragă economiile agrare ale Europei de Sud-Est în zona lor economică autarhică.

La început, Madgearu a crezut că ar fi suficientă o politică de indus­trializare orientată spre prelucrarea produselor agricole şi a principalelor materii prime ale ţării, care ar micşora suprapopulaţia rurală şi ar spori venitul ţăranului. Se opunea în continuare industriilor „parazitare", adică acelora care nu se puteau susţine prin ele însele, „drenînd" bugetul de stat şi „jefuindu-1" pe consumator. Dar „reagrarizarea" Vestului in­dustrializat, în special a Germaniei, îl convinsese în cele din urmă că industrializarea forţată, chiar dacă era contrară „condiţiilor naturale", predominante în România, era singura cale de lărgire a pieţei interne pentru* produsele agricole şi de micşorare a dependenţei ţării faţă de piaţa internaţională.

Pe la mijlocul anilor '30, în timp ce România cunoştea o refacere economică treptată, Madgearu lăuda industrializarea ca „fenomen natu­ral" şi ca un aspect al „procesului general" de evoluţie economică a popoarelor. Recunoscînd legătura strînsă între agricultură şi industrie, el a identificat variatele avantaje ale industrializării pentru ţările sub­dezvoltate, precum introducerea unor noi metode de producţie, mai eficiente, reducerea costurilor şi preţurilor, creşterea generală a puterii de cumpărare, lărgirea pieţelor. Madgearu socotea, de asemenea, că industrializarea ţărilor agricole nu numaiTcă nu va leza, dar va întări schimburile economice cu OccideniurTmtrucît prosperitatea şi puterea de cumpărare crescîndă a celor dintîi vor crea o cerere pentru noi pro­duse de l

întrucît studia multiplele faţete ale reformei agrare şi ale industri^a~ grii si se concentra deopotrivă asupra unei sarcini tot atît de îndrăzneţe vind conducerea unei economii complexe, Madgearu a atribuit statul^ul lul-cheie de coordonator. Nu era pentru el o idee nouă. La începutul arierei sale, preconizase rolul activ al statului în economia naţională, , _crj_za economică generală din anii '30 îl convinsese că epoca libera­lismului economic în Europa trecuse o dată pentru totdeauna. Cu to^te că nu împărtăşea presupunerile unora dintre colegii săi în legătură ^cu dispariţia iminentă a capitalismului occidental, el nu dorea să lase iniţia­tiva economică doar în mîini particulare. A propus în schimb planificarea si coordonarea de stat, pe care a denumit-o dirijism. Primele succ£^se ale Noii Orientări (New Deal) — sau „revoluţia Roosevelt", cuni îi spunea el — în revitalizarea şi refacerea economiei americane l'^au încurajat să creadă că intervenţia statului ar putea avea rezultate benefi^ce similare în propria sa ţară.³¹

Madgearu a considerat că dirijismul va funcţiona cel mai bine într-"^un cadru socialist, dar nu a ajuns să susţină o transformare socialist^ a economiei româneşti, în parte, cel puţin, datorită angajării sale faţă de gospodăriile ţărăneşti particulare şi concepţiei sale despre individualist¹¹¹! ţărănesc. Cu toate acestea credea că România, datorită structurii s^al^e agrare unice, ar putea fi capabilă să adapteze principiile dirijismului la nevoile ei particulare. Nu-şi făcea nici un fel de iluzii, dată fiind co^m~ plexitatea sarcinii. Apărea, în primul rînd, acea dificultate în raf^io~ nalizarea organizării şi producţiei agricole a mii de gospodării mici» risipite. Un obstacol tot atît de greu era şi mentalitatea ţăranului c^^e^ susţinea Madgearu, îşi lucra pămîntul conform propriilor sale nevo¹ ޹ propriului temperament şi puţin îi păsa de piaţă sau de obiectivele economice naţionale.

In ultima sa lucrare importantă, Evoluţia economiei româneşti dt*pă războiul mondial, publicată în 1940, Madgearu a analizat evenimentele economice şi sociale din perioada interbelică. Nu a putut discerne i^ici o schimbare fundamentală în structura economiei româneşti: secte?™! capitalist în general era încă redus, întrucît capitalismul, ca mod de producţie, pătrunsese în mod semnificativ doar în cîteva ramuri indus­triale, iar agricultura continua să fie predominantă. A conchis că ^nu exista încă posibilitatea ca economia românească să fie integrată ^m sistemul capitalist mondial, deoarece structura sa continua să fie deter­minată de cîteva milioane de gospodării ţărăneşti, care formau o

Madgearu, „Revoluţia Roosevelt", în Viaţa romînească 26/9,

332

ROMÂNIA, 1866-1947

economică guvernată de valori calitativ diferite de cele ale economiei capitaliste. Cu toate acestea, el nu putea ignora faptul că asupra agriculturii româneşti capitalismul exercita o influenţă puternică. Deşi continua să nege că acesta transformase modul de producţie al gospo­dăriilor ţărăneşti, el a fost nevoit să admită că pătrunsese în mecanismul repartiţiei şi că, drept consecinţă, subordonase pieţei capitaliste „întreaga esenţă" a gospodăriei ţărăneşti.³²

Toţi participanţii la dezbaterea cu privire la caracterul naţional şi la căile de dezvoltare au căzut de acord cel puţin asupra unui aspect: ca România cunoscuse o rapidă şi semnificativă schimbare în secolul ante­rior. Dincolo de retorică, recunoşteau că ţara lor începuse să semene mai mult cu Europa Occidentală. Dar nu erau unanimi în a aprecia dacă procesul de europenizare fusese bun sau rău, nici în privinţa gradului în care această europenizare afectase strucura societăţii româneşti şi dacă procesul trebuia să continue. Europeniştii accentuau schimbările structurale fundamentale şi insistau că nu exista alternativă la continuarea integrării culturale şi economice în Europa, în timp ce tradiţionaliştii tratau europenizarea ca o simplă spoială de civilizaţie, care nu afectase resursele spirituale interne ale comunităţii şi care putea fi înlăturată. Ţărăniştii căutau o a treia cale de dezvoltare, care să împace democraţia politică şi tehnologia Occidentului cu structurile agrariene indigene unice. Crizele interne economice şi politice şi dezechilibrarea relaţiilor internaţionale în perioada interbelică au pus însă la grea încercare aceste previziuni în legătură cu viitorul României.