Primul război mondial neutralitatea, 1914-1916
Yüklə 1,51 Mb.
|
i ' lipsea de aceste articole şi înregistra un declin în nivelul său de trai, în timp ce numeroase întreprinderi pierdeau o parte a pieţei lor. Reformele agrare au fost în avantajul anumitor segmente ale ţărănimii şi astfel au avut consecinţe favorabile pentru viaţa economică şi socială a satului şi a ţării în general. Se poate stabili o legătură între aceste reforme şi sporirea consumului pe cap de locuitor la anumite alimente, o îmbunătăţire în construcţia caselor ţărăneşti, ca şi a altor clădiri, creşterea ştiinţei de carte. Este de-a dreptul izbitoare transformarea treptată a satului patriarhal de dinainte de reformă, care se străduise să-şi asigure autoaprovizionarea, într-un consumator regulat al bunurilor manufacturate. Industria şi-a găsit astfel o piaţă în creştere la ţară pentru bunurile sale, pe care oraşele, din cauza populaţiei lor relativ mici, nu i-o puteau oferi. Producătorii de bunuri de larg consum au beneficiat în mod deosebit de această stare de lucruri şi s-au dezvoltat anumite industrii, ca aceea de unelte agricole. în 1937, potrivit unor estimări, agricultura consuma 20-25 la sută din producţia industrială a ţării. Reformele agrare au avut un efect favorabil asupra activităţii economice în general, chiar dacă ele nu au schimbat structura economică a ţării. De exemplu, ţăranul care dobîndise suficient pămînt şi era astfel în măsură să-şi sporească nivelul de trai tindea să devină un cumpărător constant al bunurilor manufacturate, o practică ce a încurajat unele industrii să-şi dezvolte producţia, să angajeze un plus de muncitori de la ţară. Cîteya industrii, aşa cum am văzut, produceau chiar în mod special pentru sectorul agricol. Totuşi, rămîne un fapt că ţărănimea în general cumpăra încă relativ puţine bunuri manufacturate. După criza economică din 1929-1933, de pildă, consumul ţărănesc de bunuri desfăcute pe piaţă a fost în declin, cel puţin temporar, întrucît multe gospodării erau nevoite să recurgă din nou la propria lor producţie. După reforme, agricultura românească a cunoscut trei etape. Cea dintîi, de pînă la 1928, a fost o perioadă de refacere lentă, după pustiirea provocată de război şi de ocupaţie. Situaţia a fost absolut disperată între 1919 şi 1921, exact momentul cînd se pregătea o vastă reformă agrară. Suprafaţa de pămînt cultivată (ţinînd seama de schimbările de frontieră postbelice) a scăzut cu circa 40 la sută, de la 13 700 000 ha, media între 1911-1915, la 8 300 000 ha în 1919-1920, fiind urmată de o scădere drastică a producţiei. La cele cinci cereale principale (grîu, porumb, secară, orz şi ovăz), producţia din anul 1922 a fost de doar circa două treimi din media anilor 1911-1915. O severă descreştere a avut loc şi în privinţa numărului animalelor. în 1919, erau 1 860 000 capete de cornute mari, faţă de 2 940 000 în 1916. Cu toate că în 1921 numărul lor a fost în creştere, lipsa de animale de povară a rămas critică şi a încetinit refacerea agriculturii. Economia în întregul ei a avut de suferit, dat fiind că agricultura nu a putut contribui precumpănitor, aşa cum o făcuse înainte, la exporturile ţării. Spre deosebire de situaţia de dinainte de război, în 1919 a fost necesar importul unei cantităţi de 220 000 tone de cereale. Chiar în 1921, la trei ani după încheierea războiului, exporturile ţării ajunseseră doar la trei cincimi din nivelul antebelic. Refacerea agriculturii a rămas inegală pe întreg parcursul anilor '20. Suprafaţa de pămînt cultivată a crescut de la 10 400 000 ha la 12 750 000 ha, dar producţia de cereale la hectar a rămas sub cantităţile antebelice: 8 chintale la hectar în 1928, în comparaţie cu aproape 14 chintale în 1914. Totalul animalelor de povară a scăzut chiar cu peste un milion de capete în această perioadă. Numărul mare de boi folosiţi este un indiciu al caracterului extensiv al agriculturii, în timp ce sporirea numărului de cai, în cazul gospodăriilor mici, în care veniturile agricole erau scăzute, arată tendinţa proprietarilor acestora de a se angaja în activităţi neagricole, în special în cărăuşie, pentru a-şi suplimenta veniturile. Cantitatea de maşini şi unelte agricole a crescut, dar repartiţia lor era inegală. Masa de ţărani săraci era nevoită, ca de obicei, să se descurce cu unelte învechite sau chiar fără acestea. Dar şi pe proprietăţile mai mari, numărul maşinilor moderne, precum tractoarele, era mult sub necesar. în 1927, în gospodăriile de peste 50 ha revenea doar un singur tractor la fiecare 863 ha de pămînt arabil. Mulţi ţărani pur şi simplu au abandonat agricultura, dat fiind că neîncetata fragmentare a gospodăriilor, lipsa de credite şi ratele înalte ale dobînzilor distruseseră viabilitatea economică a gospodăriilor. Refacerea agriculturii la sfîrşitul anilor '20 a fost întreruptă brusc de criza economică mondială, ce a început să afecteze România în 1929, provocînd o cădere constantă a preţurilor la cereale, pînă la punctul lor cel mai scăzut în 1934. După aceea, preţurile agricole au crescut, întrecînd chiar nivelul anului 1930, dar ele nu au mai reprezentat acelaşi nivel al puterii de cumpărare. Totuşi, în timpul crizei agrare, suprafaţa totală de teren cultivat a întrecut media anuală a perioadei 1925-l929.14 Principala excepţie o constituia griul. Suprafaţa cultivată cu grîu a cunoscut un declin important, pentru că acesta era cereala principală la export şi, ca atare, deosebit de sensibilă la condiţiile pieţei internaţionale. în schimb, s-a extins cultivarea porumbului, pentru că acesta era cultivat de micii gospodari, care încercau cu disperare să compenseze căderea preţurilor de pe piaţa indigenă prin creşterea producţiei principalului articol din alimentaţia lor. Acestor ţărani li s-a datorat uşoara creştere a suprafeţei cultivate cu in şi cînepă, întrucît se reîntorseseră la meşte- 14 Ibidem.pp. 99-109. 354
ROMÂNIA, 1866-1947 SOCIETATE ŞI ECONOMIE 355 şugurile casnice, pentru a-şi asigura îmbrăcămintea şi alte articole pe care nu-şi puteau permite să le cumpere. Lovind în industria românească şi, prin aceasta, reducînd folosirea materiilor prime, depresiunea a accentuat criza din agricultură. Efectele acesteia arată că satul şi oraşul deveniseră din ce în ce mai dependente unul de altul. Micşorarea cererii de materii prime din partea filaturilor, a fabricilor de alcool, de zahăr, de ulei vegetal, textile şi pielărie a provocat o reducere drastică a venitului ţăranilor. Căderea producţiei industriale şi închiderea fabricilor s-a dovedit în timp dezastruoasă pentru miile de gospodării ţărăneşti ce depinseseră de lucrul în fabrică pentru a-şi suplimenta modestele venituri agricole. Şomajul de la oraşe i-a afectat pe cei de la ţară prin reducerea cererii de alimente. Adevărata natură a structurii agrare a României — agricultura ţărănească, ceea ce înseamnă agricultură făcută de familiile ţărăneşti pe proprietăţile lor — a fost cauza fundamentală a crizei agrare. Această agricultură era neeconomică sub raportul organizării, primitivă ca metode şi împovărată de suprapopulare şi datorii. Mai devreme sau mai tîrziu, toţi reformatorii au descoperit că aceste deficienţe erau atît de strîns interconectate, încît nu puteau să separe cauzele de efecte. Agricultura ţărănească era extensivă şi se baza pe cultivarea cerealelor, în special a porumbului şi a grîului. Producţia de grîne pentru piaţă, obţinută în gospodăriile ţărăneşti, caracteristică pentru agricultura românească începînd cu prima jumătate a secolului al XlX-lea, fusese consolidată de reformele agrare de după război. Dar multor observatori li s-a părut că această concentrare asupra cerealelor era nepotrivită pentru mica gospodărie ţărănească. în primul rînd, dat fiind că a descurajat creşterea animalelor, principala sursă de îngrăşăminte în agricultura ţărănească, cultura cerealelor a îngrădit şi dezvoltarea grădinăritului şi cultivarea plantelor industriale, mari consumatoare de substanţe nutritive din sol. Aceasta a împiedicat, de asemenea, diversificarea culturilor, care ar fi dus la o folosire mai intensivă a mîinii de lucru şi ar fi uşurat astfel povara suprapopulaţiei la ţară. O problemă aparent insolubilă în agricultură era subfolosirea forţei de muncă disponibile.15 De pildă, populaţia activă în agricultură între 1927-1932, care număra 9,9 milioane de persoane, era capabilă de 1 865 100 000 gjle muncă, dar de fapt nu executa decît 814 400 000, sau 44 la sută din potenţialul său. Dacă se au în vedere zilele folosite pentru îndeplinirea altor obligaţii în gospodăria ţărănească, de exemplu cărăuşia şi mersul pe jos la şi de la cîmp, energia totală cheltuită nu depăşea probabil 55 la sută din disponibil. Relaţia dintre populaţia agricolă şi suprafaţa de teren arabil oferă un alt exemplu concludent al neîncetatei presiuni demografice: în 1930, densitatea populaţiei era de 112 locuitori per km2, foarte înaltă după standardele europene, dar tipică pentru zonele mai puţin dezvoltate ale Europei Răsăritene. Situaţia s-a înrăutăţit în anii '30, ajungîndu-se la 116 locuitori per km2. Fragmentarea continuă a proprietăţilor ţărăneşti a exacerbat problemele suprapopulaţiei, reducînd capacitatea acestor loturi, din ce în ce mai mici, de a asigura cele necesare gospodăriilor respective. Productivitatea agriculturii ţărăneşti a rămas scăzută. Producţia de gnu între 1928-1932 a fost de 9,5 chintale la hectar, cea mai joasă din toate ţările din Europa de Sud-Est, cu excepţia Greciei. Producţia de porumb a fost întrucîtva mai bună, dar de asemenea joasă, dacă este să o comparăm cu a altor ţări din regiune. Situaţia nu s-a îmbunătăţit în anii '30, întrucît producţia de grîu, porumb, orz şi ovăz la hectar a fost mai mică în 1934-1938 decît fusese în 1906-1910. Cauzele erau multiple. Probabil cea mai importantă ţinea de metodele primitive de cultivare a pămîntului: semănatul cu mîna, aratul superficial, lipsa de îngrăşăminte, proasta rotaţie a culturilor — ceea ce ducea la secătuirea solului — şi ne-realizarea grăpatului şi plivitului. Maşinile necorespunzătoare de care dispuneau micii cultivatori erau doar o parte a problemei. O altă parte o reprezenta calitatea animalelor de povară, ce s-a deteriorat în perioada interbelică, date fiind hrana proastă, grajdurile necorespunzătoare şi folosirea lor în exces. Agricultura pe fîşii, pe care reformele au ignorat-o, s-a dovedit deosebit de dăunătoare, atît în privinţa risipirii pămîntului, cît şi a energiei umane. Recensămîntul agricol din 1941 a arătat că mărimea medie a gospodăriilor era de 4,5 ha şi că media numărului loturilor separate pe gospodărie era de cinci. Loturile erau uneori lungi de 125-150 m şi doar de 3-6 m lăţime. O asemenea configuraţie împiedica ţăranul să folosească maşini moderne, chiar dacă şi-ar fi putut permite acest lucru, şi-1 obliga să parcurgă distanţe mari între loturi şi să menţină necesarele, dar risipitoarele, poteci între numeroasele fîşii de pămînt. Avantajele agriculturii intensive faţă de cea extensivă sar în ochi de îndată ce se compară producţia din Ţara Bîrsei, o regiune din jurul Braşovului, cu aceea din Dobrogea şi din Basarabia.15 în acestea din urmă, producţia de grîne era predominantă şi în 1936 acoperea 83 la
356
ROMÂNIA, 1866-1947 SOCIETATE ŞI). ECONOMIE sută din terenul arabil în Dobrogea si 86 la sută din acelaşi teren in Basarabia. Producţia la hectar era în general sub nivelul pe ţară. T£™ Bîrsei, în schimb, era spaţiul în care se realiza cea mai variată agricultura din România, incluzînd creşterea plantelor industriale, a sfeclei de zar^* culturile de seră şi zootehnia, dar rezerva suprafeţe relativ mici cerealelor. Agricultura era aici cea mai productivă. In 1935, producţille crescuseră la 17,9 chintale de gnu şi 16,6 chintale de porumb la hectar, faţă de 7,6 chintale şi, respectiv, 10,4 chintale la nivelul ţării în general-Asemenea producţii reflectau înaltul nivel al investiţiei de capital. <-ei puţin în parte datorită naturii intensive a agriculturii, suprapopulaţii S1 problemele ce decurgeau din aceasta în mediul rural erau minime. v , , INDUSTRIA Războiul provocase distrugeri enorme în industrie şi dezorgani£ase aproape totalmente producţia, dar, cu toate acestea, refacerea în anii '20 a fost rapidă şi substanţială. Ea se datorează în mare măsură liberali l°r> care s-au aflat la guvernare cea mai mare parte a deceniului şi care ş£~au pus considerabila putere politică şi economică în slujba industrializări1 -Alipirea noilor provincii, în special a Transilvaniei şi a Banatului f sporit semnificativ capacitatea productivă a Vechiului Regat, cea dlntîi provincie în domeniul ceramicii, industriei lemnului, energiei elect?ice şi metalurgiei, cea de a doua provincie, în industriile metalurgic ă Ş1 textilă. Dinamismul anilor '20 este sugerat de creşterea numărului de întreprinderi de tot felul, de la 86 000 în 1918 la 273 000 în 1930, ş \ de creşterea producţiei între 1924-1928, în minerit cu 189 la sută Ş'1 în producţia bunurilor manufacturate cu 188 la sută. Dezvoltarea industriei petroliere, care a fost stimulata de investiţiile substanţiale de capital în special străin, a fost spectaculoasă. Producţia a crescut de la 968 000 *one în 1918 la 5 800 000 tone în 1930, plasînd România pe locul al şas^3 printre producătorii mondiali. Industria metalurgică a cunoscut o cre^tere impresionantă, întrucît producţia de oţel a sporit de la 38 000 ton e în 1925 la 144 000 tone în 1928. Au intrat în funcţiune mari conglomerate industriale, dotate cu o tehnologie avansată, capabile să produc?a ° enormă varietatejie bunuri. Uzinele Malaxa din Bucureşti, speciali zate în producţia de oţel, muniţii, motoare, instrumente de precizie, nu>me" roase alte produse, şi Industria Aeronautică Română de la Braşov, care producea toate componentele de avion, sînt exemple ale tipulu x de complexe industriale care se născuseră de la război încoace. Statul, abdică liberalii, dădea o atenţie specială industriei metalurgice, asigîd1-1 ° 357 masivă finanţare şi o protecţie conţi; Criza economică de la începutul a.*tmua ^potriva concurenţei străine creştere promiţătoare a industriei. Wamlor 30 a stoPat temporar această întreprinderi industriale, volumul capx*11 ann 1929-1932 numărul marilor rul muncitorilor pe care îl foloseau galului investit în acestea şi numă- ă idtială a suferit c1 lor pe care îl foloseau sa şi numă ramură industrială a suferit c^1 au scazut' iar producţia în aproape O dată ce industria a depăşit ef\ ° scardere drastică, niveluri ăc productivitate între 193^f«**î d^slunii' ea a fns noi dnctiei industriale aproape s-a dublat^4-.1938-17 Valoarea globala a pro-la 64 600 milioane lei. Industria met/' ajungîhd de la 34 900 milioane lei constant cantitatea de minereu de fgalurgica s-a extins, întrucît a sporit crescut de asemenea, producţia de c£*ier extras S1 cea de oţel produs. A triei grele şi ale căilor ferate, dar cărbune, ca răspuns la cererile indus-întregul său potenţial, deoarece marţ ea nu a reuŞl1 sa Pună în valoare industria petrolieră, ce oferea benefi^1 sume de bani erau îndreptate spre înregistrat un record în 1936 - 8,7 ^lcn mai mari- Producţia petrolieră a la 6 6 milioane tone în 1938. Descre; milloane tone - înainte de a cădea î rezervelor cunoscute şi, î^Şterea a fost determinată de treptata intern. W 1934-1937, si de o diminuare Creşterea industrială a fost însoţi^, „ mîini din ce în ce mai puţine, întm ta de ° concentrare a controlului în înmulţit ÎO 1937, 57 la sută din tot^clt cartelurile şi holdingurile s-au din industrie era deţinut de 3 la sută^lul caPitalului societăţilor anonime carteluri care repartizau companii^ dintre acestea. In acelaşi an, cîteva stabileau preţurile, dobîndiseră con^or membre pieţele de desfacere şi din capitalul' investit şi din produ^rolul asuPra a cel puţin 90 la sută ciment de hîrtie, de rafinare a zahăn^le ln industmle metalurgică, de industriilor petrolieră, chimică şi de^lm S1 50 la sută din controlul asupra monopoluri în viaţa economică şi p> sticlărie. Rolul acestora şi al altor marcat o semnificativă schimbare c«>lltlcă a tării, în anii 1934-1938, a de la începutul secolului. Concentrar^ntltatlva S1 calitativă faţă de situaţia tive şi a desfacerii s-a realizat cu sr^a caPltalului, a capacităţilor produc-3,.„„™„„*,,i ,-s mnnnnnini înse.amnă^nJlnul liberalilor, care au acceptat argumentul că monopolul înseamnă ^ijinui liberalilor, care au acceptat costurilor şi, în consecinţă, a preţulix raţionalizarea industriei, reducerea o încetare a concurenţei inutile într-o^1 lmpus consumatorului, precum şi se lupta să-şi confirme rolul de raK vreme în care industria românească economiei naţionale. Dezvoltarea m^ura independentă şi profitabilă a a fost însoţită de o participare mai ^nopolunlor în industrie, în anii '30, ' ntensa a băncilor în întreprinderile 17 I. Puia, Le Developpement de V Mustri 'o Seconde Guerre Mondiale, în Revue rour^ roumaine dans Ies annees qui ont precede ^aine d'histoire, 10/3, 1971, pp. 483-504. 356
ROMÂNIA, 1866-1947 SOCIETATE ŞI ECONOMIE 357 sută din terenul arabil în Dobrogea şi 86 la sută din acelaşi teren în Basarabia. Producţia la hectar era în general sub nivelul pe ţară. Ţara Bîrsei, în schimb, era spaţiul în care se realiza cea mai variată agricultură din România, incluzînd creşterea plantelor industriale, a sfeclei de zahăr, culturile de seră şi zootehnia, dar rezerva suprafeţe relativ mici cerealelor. Agricultura era aici cea mai productivă. în 1935, producţiile crescuseră la 17,9 chintale de grîu şi 16,6 chintale de porumb la hectar, faţă de 7,6 chintale şi, respectiv, 10,4 chintale la nivelul ţării în general. Asemenea producţii reflectau înaltul nivel al investiţiei de capital. Cel puţin în parte datorită naturii intensive a agriculturii, suprapopulaţia şi problemele ce decurgeau din aceasta în mediul rural erau minime. INDUSTRIA Războiul provocase distrugeri enorme în industrie şi dezorganizase aproape totalmente producţia, dar, cu toate acestea, refacerea în anii '20 a fost rapidă şi substanţială. Ea se datorează în mare măsură liberalilor, care s-au aflat la guvernare cea mai mare parte a deceniului şi care şi-au pus considerabila putere politică şi economică în slujba industrializării. Alipirea noilor provincii, în special a Transilvaniei şi a Banatului, a sporit semnificativ capacitatea productivă a Vechiului Regat, cea dintîi provincie în domeniul ceramicii, industriei lemnului, energiei electrice şi metalurgiei, cea de a doua provincie, în industriile metalurgică şi textilă. Dinamismul anilor '20 este sugerat de creşterea numărului de întreprinderi de tot felul, de la 86 000 în 1918 la 273 000 în 1930, şi de creşterea producţiei între 1924-1928, în minerit cu 189 la sută şi în producţia bunurilor manufacturate cu 188 la sută. Dezvoltarea industriei petroliere, care a fost stimulată de investiţiile substanţiale de capital, în special străin, a fost spectaculoasă. Producţia a crescut de la 968 000 tone în 1918 la 5 800 000 tone în 1930, plasînd România pe locul al şaselea printre producătorii mondiali. Industria metalurgică a cunoscut o creştere impresionantă, întrucît producţia de oţel a sporit de la 38 000 tone în 1925 la 144 000 tone în 1928. Au intrat în funcţiune mari conglomerate industriale, dotate cu o tehnologie avansată, capabile să producă o enormă varietate de bunuri. Uzinele Malaxa din Bucureşti, specializate în producţia de oţel, muniţii, motoare, instrumente de precizie, numeroase alte produse, şi Industria Aeronautică Română de la Braşov, care producea toate componentele de avion, sînt exemple ale tipului de complexe industriale care se născuseră de la război încoace. Statul, adică liberalii, dădea o atenţie specială industriei metalurgice, asigurîndu-i o masivă finanţare şi o protecţie continuă împotriva concurenţei străine. Criza economică de la începutul anilor '30 a stopat temporar această creştere promiţătoare a industriei. în anii 1929-1932 numărul marilor întreprinderi industriale, volumul capitalului investit în acestea şi numărul muncitorilor pe care îl foloseau au scăzut, iar producţia în aproape fiecare ramură industrială a suferit o scădere drastică. O dată ce industria a depăşit efectele depresiunii, ea a atins noi niveluri de productivitate între 1934-1938.n Valoarea globală a producţiei industriale aproape s-a dublat, ajungînd de la 34 900 milioane lei la 64 600 milioane lei. Industria metalurgică s-a extins, întrucît a sporit constant cantitatea de minereu de fier extras şi cea de oţel produs. A crescut, de asemenea, producţia de cărbune, ca răspuns la cererile industriei grele şi ale căilor ferate, dar ea nu a reuşit să pună în valoare întregul său potenţial, deoarece mari sume de bani erau îndreptate spre industria petrolieră, ce oferea beneficii mai mari. Producţia petrolieră a înregistrat un record în 1936 — 8,7 milioane tone — înainte de a cădea la 6,6 milioane tone în 1938. Descreşterea a fost determinată de treptata epuizare a rezervelor cunoscute şi, între 1934-1937, şi de o diminuare a consumului intern. Creşterea industrială a fost însoţită de o concentrare a controlului în mîini din ce în ce mai puţine, întrucît cartelurile şi holdingurile s-au înmulţit. în 1937, 57 la sută din totalul capitalului societăţilor anonime din industrie era deţinut de 3 la sută dintre acestea. în acelaşi an, cîteva carteluri, care repartizau companiilor membre pieţele de desfacere şi stabileau preţurile, dobîndiseră controlul asupra a cel puţin 90 la sută din capitalul investit şi din producţie în industriile metalurgică, de ciment, de hîrtie, de rafinare a zahărului şi 50 la sută din controlul asupra industriilor petrolieră, chimică şi de sticlărie. Rolul acestora şi al altor monopoluri în viaţa economică şi politică a ţării, în anii 1934-1938, a marcat o semnificativă schimbare cantitativă şi calitativă faţă de situaţia de la începutul secolului. Concentrarea capitalului, a capacităţilor productive şi a desfacerii s-a realizat cu sprijinul liberalilor, care au acceptat argumentul că monopolul înseamnă raţionalizarea industriei, reducerea costurilor şi, în consecinţă, a preţului impus consumatorului, precum şi o încetare a concurenţei inutile într-o vreme în care industria românească se lupta să-şi confirme rolul de ramură independentă şi profitabilă a economiei naţionale. Dezvoltarea monopolurilor în industrie, în anii '30, a fost însoţită de o participare mai intensă a băncilor în întreprinderile 17 I. Puia, Le Developpement de l industrie roumaine dans Ies annees qui ont precede la Seconde Guerre Mondiale, în Revue roumaine d'histoire, 10/3, 1971, pp. 483-504. as CI W O z o o w w tu *-4
U O C/5 V. o O o)
'o S u o ca
Oh t/l -< ><3 1 d • i—i
ca ca jeg jca 2, T3 "e? C 60 u ca 3 oi & o -S jca •-< > d 53- .5 ^ s ,5 g rt « t-i o jca u
Yüklə 1,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|