Primul război mondial neutralitatea, 1914-1916
Yüklə 1,51 Mb.
|
* J prierea sau alte măsuri care ar fi dezorganizat producţia în vremuri atît de critice. Cea mai dăunătoare problemă internă ce confrunta Partidul Liberal era prăpastia dintre organizaţiile tradiţionale ale partidului şi facţiunga Tătărescu, care a luat fiinţă în timpul domniei lui Carol al II-leaTAceasta Tîmpiedicat revitalizarea partidului, mai ales în Muntenia, unde nici o facţiune nu putea învinge. Numeroase încercări de reconciliere au eşuat. O profundă antipatie personală separa familia Brătianu de Tătărescu. Aceasta fusese provocată în primul rînd de ambiţiile politice prost ascunse ale celui din urmă, ca şi de disponibilitatea acestuia de a sacrifica principiile de dragul puterii, aşa cum o demonstrase în timpul domniei lui Carol. în lunile următoare loviturii de stat, deosebirile de vederi în privinţa politicii şi tacticilor au despărţit şi mai mult cele două părţi. La mijlocul lunii decembrie, Tătărescu a procedat la o ruptură completă, prin formarea Partidului Naţional Liberal disident. La 19 decembrie, el a anunţat programul acestuia. A asociat noul partid cu „stînga", un termen care, după cum a explicat el, voia să însemne că acesta va servi interesele „claselor producătoare" - ţărani, muncitori urbani, burghezia mică şi mijlocie a oraşelor şi a satelor şi intelectuali. Maselor de ţărani le promitea pămînt, care urma să le fie atribuit pe diverse căi, inclusiv prin exproprierea marilor proprietăţi, iar muncitorilor urbani le promitea numeroase avantaje economice şi sociale, în special un salariu minim şi o mai echitabilă repartiţie a venitului naţional, pentru a preîntîmpina ca un număr mic de persoane să devină „superbogaţi" pe seama maselor muncitoare. Prin asemenea promisiuni, Tătărescu spera să se plaseze între cele două partide istorice, aflate la centru, şi comunişti, situaţi la extrema stîngă. Strategia sa a fost aceeaşi în domeniul politicii externe. Manifestînd o previziune neobişnuită, el a insistat pentru încheierea unui tratat de asistenţă mutuală şi „prietenie veşnicii','" cu Uniunea Sovietică, dar a lăsat de asemenea uşile deschise pentru reluarea legăturilor tradiţionale ale României cu Occidentul.8 La mijlocul lunii octombrie, noua coaliţie politică promovată de către Partidul Comunist se constituise în Frontul Naţional Democrat. în afara comuniştilor, în componenţa sa intrau Partidul Social-Democrat; Frontul Plugarilor; Uniunea Patrioţilor, care fusese creată în 1942, în principal de către intelectualii de stînga ce se opuneau dictaturii lui Antonescu şi se pronunţau pentru o pace separată cu Aliaţii; Apărarea Patriotică, o organizaţie de masă, creată în 1940, din iniţiativa Partidului Comunist; Uniunea Muncitorilor Maghiari din România (Româniai Magyar Dolgo- ■-({ Mihai Fătu, Sfîrşit, pp. 137-140. TRANZIŢIA 1944-1947 503
zok Szovetsege), o organizaţie politică de stînga, înfiinţată în 1934 la Tîrgu Mureş. Programul Frontului evita retorica revoluţiei sociale. Era destinat să capaciteze pe scară largă organizaţiile democratice şi persoanele care nu doreau reîntoarcerea la sistemul social şi la politica anilor interbelici^P politica externă^Frontul susţinea mobilizarea tuturor resurselor umane şi materiale pentru continuarea războiului împotriva Germaniei şi încetarea politicii de ostilitate faţă de Uniunea Sovietică. Pe plan intern, milita pentru crearea unui nou sistem politic, fundamentat pe o extindere cît mai mare a drepturilor civile şi a libertăţilor politice, inclusiv pentru o nouă lege electorală, acordînd drept de vot tuturor cetăţenilor în vîrstă de peste 18 ani. Se adresa în special celor mai sărace pături ale ţărănimii, cerînd o amplă reformă agrară şi împroprietărirea ţăranilor, care aveau foarte puţin pămînt sau deloc şi căuta sprijin printre micii producători din zonele urbane şi rurale, promiţîndu-le credite în condiţii avantajoase. Frontul Naţional Democrat s-a născut oficial la 12 octombrie. în aceeaşi zi, el a invitat/Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţio-nal-Liberal să i se alăture, dar Maniu şi Brătianu au refuzat net. Două zile mai tîrziu, Pătrăşcanu şi Titel Petrescu i-au informat că partidele lor părăseau Blocul Naţional Democratic, act ce punea capăt coaliţiei care răsturnase regimul de dictatură al lui Antonescu şi armistiţiului politic stînjenitor pe care îl patronase. Pentru moment, Frontul rămînea o coaliţie lipsită de coeziune, întrucît Partidul Social-Democrat şi Frontul Plugarilor, cele doua componente principale ale sale, în afara Partidului Comunist, îşi menţineau independenţa. Social-democraţii, de exemplu, erau în favoarea naţionalizării mijloacelor de producţie, se pronunţau pentru lichidarea tuturor formelor de exploatare economică şi pentru crearea unei societăţi bazate pe egalitatea tuturor membrilor săi, dar erau hotărîţi să realizeze aceste scopuri prin mijloace democratice şi paşnice. Frontul Plugarilor a dovedit o vitalitate considerabilă şi, cel puţin în toamna anului 1944 şi în primăvara anului următor, a fost în măsură să-şi extindă rapid organizaţiile sale în ţară. Constituirea Frontului Naţional Democrat a precipitat criza în interiorul guvernului Sănătescu. Acesta nu primise niciodată ffiai mult decît un sprijin simbolic din partea comuniştilor, care îl considerau, pe bună dreptate, drept un instrument al celor două partide istorice şi al Regelui. Au atacat constant guvernul în presa lor şi în adunările publice, din ce în ce mai puternic, în septembrie şi la începutul lui octombrie. La 16 octombrie comuniştii şi social-democraţii au părăsit guvernul, iar la 18 octombrie Consiliul Naţional al Frontului a cerut formarea unui nou 504 ROMÂNIA, 1866-1947 guvern, condus de Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor. Naţional-ţărăniştii şi liberalii au respins ideea, dar, la 4 noiembrie, cabinetul a fost remaniat. Naţional-ţărăniştii şi liberalii aveau zece portofolii în cabinet, iar Frontul şapte, Groza fiind vicepremier, Gheor-ghe Gheorghiu-Dej, şeful Partidului Comunist, fiind ministru al Comunicaţiilor, iar Pătrăşcanu, ministru de Justiţie. Reprezentarea formală a Frontului în cadrul guvernului indică forţa sa crescîndă şi, în special, sprijinul primit din partea Uniunii Sovietice, căreia îi revenea principalul merit pentru succesul dobîndit în confruntarea cu guvernul Sănătescu. Cu toate că obţinuseră astfel semnificative cîştiguri şi deveniseră de fapt partid de guvernămînt, comuniştii au continuat să atace guvernul. Au încercat să-1 îndepărteze pe Nicolae Penescu, ministrul de Interne şi unul din fruntaşii Partidului Naţional-Ţărănesc, care nu făcea un secret din sentimentele sale antisovietice şi anticomuniste. Acesta le stîrnise furia prin crearea unei secţii speciale în cadrul ministerului pe care îl conducea, avînd sarcina de a urmări activităţile comuniste şi de a nu-i lăsa pe comunişti şi pe aliaţii acestora să procedeze la înlocuirea cu propriii lor oameni a prefecţilor şi primarilor care li se opuneau. Sănătescu, din ce în ce mai puternic decepţionat de propria sa incapacitate de a guverna ţara în condiţiile obstrucţiei comuniste şi a amestecului sovietic, izolat de propriii săi sprijinitori (inclusiv Maniu, care considera că Sănătescu nu fusese destul de dur în relaţiile sale cu comuniştii), a demisionat la data de 2 decembrie. Un nou guvern, puţin schimbat faţă de precedentul, a intrat în funcţie la 6 decembrie. Era condus de generalul Nicolae Rădescu, cunoscut pentru limbajul său direct, o trăsătură de caracter care-1 adusese într-un lagăr de concentrare în timpul războiului, după ce denunţase ocuparea României de către nemţi. Din toate problemele moştenite de la Sănătescu de către noul guvern, nici una nu provocase o mai mare îngrijorare partidelor istorice şi apărătorilor României Mari decît soarta Nordului Transilvaniei. Ei îşi dădeau seama că teritoriul respectiv abia urma să fie cîştigat de către România, în ciuda limbajului asigurător al Convenţiei de armistiţiu. Atît din acest document, cît şi din starea reală a lucrurilor după alungarea trupelor germane şi ungare, la sfîrşitul lunii octombrie, reieşea limpede că Uniunea Sovietică va juca un rol decisiv în atribuirea în cele din urmă a acestei regiuni. Nordul Transilvaniei era acum scena unei confruntări dure între cei de stînga, aliaţi cu Frontul Naţional Democrat de la Bucu-f reşti, condus de comunişti, pe de o parte, şi partizanii Partidului Naţional-Ţărănesc şi ai Partidului Naţional-Liberal, pe de altă parte. Primii au avut avantaj, întrucît teritoriul se afla sub administraţie militară sovie- TRANZIŢIA 1944-1947 505
tică. Sub auspiciile sale, un Front Naţional Democrat pentru Nordul Transilvaniei, compus din elemente politice de stînga, atît româneşti, cît şi ungare, a fost alcătuit pentru a asigura o administrare civilă, pînă la adoptarea deciziei finale în legătură cu acest teritoriu. Comitetul Executiv al Frontului nutrea serioase speranţe privind crearea unei Transilvanii de Nord autonome. Membrii acestuia căutau să asigure pe această cale victoria socialismului şi să garanteze drepturile civile şi politice depline şi egale pentru toţi cetăţenii, indiferent de naţionalitate, scopuri pe care le considerau de neatins într-o Românie guvernată de unul sau mai multe dintre partidele istorice. La mijlocul lunii februarie 1945 a procedat la organizarea unei administraţii provizorii, cu 11 comisii sau ministere, care urmau să se ocupe de probleme ţinînd de finanţe, justiţie şi învăţămînt ş.a.9 Dar acest scurt experiment de autonomie avea să ia brusc sfîrşit atunci cînd, la 9 martie, Stalin, ca urmare a instalării unui guvern reprezentînd Frontul Naţional Democrat, guvern condus de către Petru Groza, instalat la 6 martie, a atribuit Nordul Transilvaniei României. Comitetul Executiv al Frontului din Nordul Transilvaniei n-a avut/altă alegere decît aceea de a consimţi. Totuşi, salutînd formarea guvernului Groza, acesta a proclamat, de asemenea, ataşamentul său la o ],Transilvanie democratică, într-o Românie liberă şi democratică". Problema cea mai urgentă pentru Rădescu şi sprijinitorii săi era supravieţuirea propriului guvern. Un timp, comuniştii şi-au atenuat opoziţia, dar, la mijlocul lui ianuarie 1945, Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker au făcut o călătorie la Moscova pentru convorbiri cu conducătorii de partid sovietici. Aceştia din urmă pare că se hotărîseră că venise timpul să profite de acordul de procentaj cu Churchill. Intervenţia britanică împotriva comuniştilor şi a partizanilor lor în Grecia, în decembrie 1944, pare să fi motivat acordul dat comuniştilor români de către liderii sovietici pentru a-şi instala propriul lor guvern la Bucureşti. în orice caz, această întîlnire s-a dovedit hotărîtoare pentru România, deoarece Gheorghiu-Dej şi ai săi s-au asigurat de sprijinul de care aveau nevoie în drumul lor de a pune mîna pe putere.10 După întoarcerea delegaţiei, Frontul Naţional Democrat — de fapt comuniştii — a iniţiat o campanie sistematică pentru înlocuirea guvernului Rădescu cu un guvern propriu. La 29 ianuarie, Frontul a cerut instalarea unui „guvern cu adevărat democratic", înlăturarea „fasciştilor" din administraţia civilă, „epurarea"
506
ROMÂNIA, 1866-1947 armatei de „elementele reacţionare şi fasciste" şi reorganizarea acestuia într-un „spirit democratic". Comuniştii foloseau termenii „democratic" şi „fascist" într-un sens aparte. Primul se referea la ei înşişi şi la partizanii lor şi era menit să realizeze o distincţie între ei şi national-ţărănişti şi liberali; „fascist" era, într-adevăr, o acuzaţie cuprinzătoare, vizînd pe oricare din opozanţii noilor „forţe democratice". Guvernarea, atît la nivel naţional şi local, cît şi în armată, implica numeroase persoane care serviseră în timpul dictaturii regale şi dictaturii antonesciene, dar majoritatea cu greu puteau fi consideraţi fascişti. în plus, comuniştii înşişi deschiseseră rîndurile partidului celor mai eterogene elemente, într-un efort de a crea o organizaţie de masă cît mai curînd posibil. în privinţa obiectivelor economice, Frontul apărea relativ moderat. Oricum, cerea reforma agrară imediată, realizabilă pe calea exproprierii tuturor proprietăţilor individuale depăşind 50 de hectare. Dar nu se atingea de proprietăţile bisericilor şi mînăstirilor, precum şi ale Casei regale, neîndoielnic pentru a evita înstrăinarea clerului şi a unor largi pături ale populaţiei, în special ţărănimea, ataşate Bisericii şi Regelui. Frontul nu menţiona nimic despre naţionalizarea mijloacelor de producţie sau despre dictatura proletariatului. Comuniştii au manifestat o oarecare moderaţie în problemele economice, în scopul de a atrage facţiunile disidente din Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal şi social-reformatorii, în general, într-un moment în care propriul lor partid era slab şi ei se aflau în minoritate. încă din toamna anterioară, comuniştii recrutaseră cu zel noi membri de partid. Dornici să-şi sporească rîndurile, ei au salutat pe toţi cei ce băteau la uşa lor. în afara muncitorilor urbani, au acceptat ţărani, oameni de afaceri, specialişti în diverse profesii, angajaţi ai Siguranţei, membri ai Gărzii de Fier, pe oricine care putea de fapt fi folositor în lupta lor de dislocare a partidelor istorice. Comuniştii au purtat negocieri cu disidenţi naţional-ţărănişti şi liberali. în februarie 1945, Anton Alexan-drescu, din Partidul Naţional-Ţărănesc, care preconiza schimbări sociale mai rapide decît Maniu şi Mihalache şi care căuta să aibă un cuvînt mai greu de spus în problemele partidului, s-a alăturat Frontului Naţional Democrat, dar a luat după el doar un număr mic de funcţionari de partid. Mult mai serioasă a fost curtea făcută de comunişti lui Gheorghe Tătă-rescu, care era gata să accepte unele reforme economice radicale şi pleda pentru relaţii prieteneşti cu Uniunea Sovietică, socotindu-le un ele-ment-cheie al politicii externe a României. Acesta nu avea nici un fel de intenţie de a contribui la distrugerea ordinii sociale existente, dar, întrucît comuniştii păreau doritori să coopereze cu alte partide, a consi- TRANZIŢIA 1944-1947 507 derat că este posibil să realizeze o înţelegere reciproc avantajoasă cu aceştia şi să-şi asigure un rol de frunte în viaţa politică postbelică. Comuniştii au combinat acţiunile lor de recrutare şi negocierile lor cu grupările disidente din Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal cu o virulentă campanie, tot mai puternică, împotriva partidelor istorice şi a lui Maniu şi Brătianu personal, pe care îi denunţau drept fascişti. Comuniştii s-au bucurat de întregul sprijin al autorităţilor sovietice şi al lui Andrei Vîşinski, care a sosit la Bucureşti la mijlocul lui februarie, pentru a coordona cursa spre putere sau, aşa cum s-au exprimat unii observatori români, „pentru a pregăti viitoarele evenimente".11 Cînd Rădescu a opus rezistenţă presiunilor vizînd acceptarea unei noi ordini, venite din partea comuniştilor români şi a oficialilor sovietici, aceştia şi-au orientat focul împotriva sa. Autorităţile sovietice de ocupaţie au impus, de asemenea, drastice reduceri ale efectivelor poliţiei române, ale jandarmeriei şi ale armatei, acţiune care 1-a lipsit pe Rădescu de forţele ce îi erau necesare pentru a menţine ordinea şi a rezista violenţei adversarilor tfăi. i'-!-"^' Lupta pentru putere a atins apogeul la 24 februarie"', 'cind o demonstraţie organizată de Fronml Naţional Democrat s-a îndreptat spre Ministerul de Interne. S-au tras focuri de armă — de către cine anume nu se ştie sigur — şi cîteva persoane au fost omorîte. Rădescu i-a acuzat public pe Ana Pauker şi pe alţi comunişti de responsabilitatea acestui incident şi de încercarea de răsturnare a guvernului. Comuniştii şi autorităţile sovietice, la rîndul lor, au blamat guvernul Rădescu, înfierîndu-1 ca „fascist", iar oficialii sovietici l-au convocat pe Rădescu însuşi la sediul Comisiei Aliate de Control pentru a se explica în legătură cu acuzaţiile aduse conducătorilor comunişti. Această convocare a fost preludiul unui amestec direct al lui Vîşinski în procesul constituţional. într-o audienţă la Rege, din 28 februarie, Vîşinski a insistat ca guvernul Rădescu să fie înlocuit imediat de un guvern al Frontului, condus de către Petru Groza. Atunci cînd Regele a replicat că va trebui să aştepte rezultatul consultărilor cu liderii partidelor, Vîşinski a acordat acestuia două ore pentru a-1 demite pe Rădescu şi a-i desemna succesorul.12 Era clar că Vîşinski, care acţiona potrivit instrucţiunilor precise ale Moscovei, va folosi orice mijloace necesare pentru a instala un guvern pro-sovietic. în acelaşi timp, comuniştii păreau pregătiţi să pună mîna pe putere, folosindu-se de faţada unei demonstraţii de masă a Frontului sau 11 FRUS, 1945, V, Washington, 1967, pp. 470-471: Berry către secretarul de stat, 19 februarie 1945. 12 lbidem, V, p. 487: Berry către secretarul de stat, 28 februarie 1945. 508
ROMÂNIA, 1866-1947 TRANZIŢIA 1944-1947 509
chiar prin mijloace mai directe. Vîşinski a făcut cunoscut că dacă Regele nu accepta un guvern Groza, el nu-şi va asuma nici o răspundere pentru menţinerea României ca stat independent, ameninţare care pare să fi fost decisivă în rezolvarea crizei. Un mesaj adresat Regelui de către Groza era ceva mai liniştitor: oficialii sovietici îi promiseseră o substanţială îmbunătăţire a relaţiilor româno-sovietice după formarea unui guvern al Frontului, inclusiv o uşurare a condiţiilor de armistiţiu, precum şi retrocedarea Nordului Transilvaniei. Un timp, Regele a luat în considerare ideea de abdicare, dar Maniu şi Brătianu l-au convins să nu abandoneze ţara. în lipsa oricărei promisiuni de ajutor semnificativ occidental, Regele nu a mai putut rezista presiunilor sovietice şi, la 6 martie, a anunţat formarea unui guvern condus de Groza. Noul regim era astfel impus de către Uniunea Sovietică. Frontul nu se bucura de sprijin larg. Cu toate că era în stare să adune mulţimi mari pentru demonstraţii în Bucureşti şi cu toate că Partidul Comunist avea la dispoziţia sa formaţiuni înarmate, aceste forţe n-ar fi însemnat mai nimic pentru Armata Română dacă Rădescu ar fi fost în măsură să se folosească de ea. Dar, comandanţii militari sovietici îşi luaseră precauţia de a muta unităţile armatei române din Bucureşti şi din zonele învecinate, în scopul prevenirii oricărei rezistenţe a guvernului faţă de o lovitură comunistă. Uniunea Sovietică a acţionat decisiv pentru a-şi consolida poziţia în România mai curînd decît oriunde altundeva în Europa de Est, întrucît, la fel ca pe vremea ţarilor, România era poarta de intrare spre Balcani şi Strîmtori. Declaraţia privind Europa Eliberată, la care Uniunea Sovietică împreună cu Statele Unite şi Marea Britanie aderaseră la Ialta, la 12 februarie 1945, doar cu cîteva săptămîni înainte de numirea lui Groza ca prim-ministru, nu a avut nici un rol în fixarea politicii Sovietelor faţă de România. Noţiunea de guverne democratice şi larg reprezentative, instalate ca urmare a unor alegeri libere, răspunzînd voinţei cetăţenilor lor, stipulată în Declaraţie, era în contradicţie cu teoria şi practica sovietică şi, dacă ar fi fost aplicată în acest caz particular, ar fi împiedicat instalarea unui guvern prieten şi docil la Bucureşti. Antipatia pe care majoritatea românilor o resimţeau faţă de Uniunea Sovietică şi dorinţa lor de a menţine legăturile tradiţionale cu Occidentul făceau ca perspectivele venirii la putere a unui regim prosovietic, liber ales, să fie foarte îndepărtate. Conştienţi de lipsa de popularitate a partidului lor, conducătorii comuniştilor români nu aveau, de asemenea, nici o dorinţă să lase alegerea guvernului în seama electoratului. Aliaţii occidentali, confruntaţi cu sfidarea deschisă de către sovietici a Convenţiei de armistiţiu cu România, n-au făcut nimic altceva decît să protesteze, acţiune care nu a avut nici un efect asupra cursului evenimentelor, întrucît războiul continua şi problemele de mai mare anvergură ale reglementării general-europene nu fuseseră încă rezolvate, iar asaltul final asupra Japoniei se declanşase, guvernele americane şi britanic s-au simţit obligate să-şi limiteze criticile cu privire la comportamentul sovietic. Inacţiunea americană şi britanică a trezit dubii printre politicienii români prooccidentali în legătură cu judiciozitatea continuării rezistenţei faţă de presiunile sovietice. în decembrie 1944, Maniu se convinsese că Uniunea Sovietică intenţiona să „comunizeze" România şi se temea că puterile occidentale se vor mulţumi să rămînă simpli observatori ai acestui proces. La vremea încheierii Armistiţiului, el considerase că Statele Unite şi Marea Britanie vor păstra o Românie independentă, dar acum i-a întrebat pe reprezentanţii acestora dacă preferă ca ţara sa să devină o parte a Uniunii Sovietice. în caz afirmativ, el era convins că ar putea asigura condiţii mai bune decît comuniştii români.13 1 LUPTA PENTRU PUTERE Guvernul condus de Petru Groza a fost un guvern minoritar. Impus de Uniunea Sovietică, acesta nu a reprezentat voinţa majorităţii români-jlor, care erau antiruşi şi anticomunişti. Nici unul dintre membrii acestor ^două partide, cele mai numeroase — Partidul Naţional-Ţărănesc şi < Partidul Naţional-Liberal — nu făcea parte din acest cabinet, în care / comuniştii deţineau posturile-cheie, inclusiv Ministerul de Interne. Deşi Gheorghe Tătărescu, disidentul liberal, era ministru de Externe, iar Anton Alexandrescu, disidentul naţional-ţărănist, era ministru al Coope- V. raţiei, aceştia reprezentau doar mici facţiuni ale partidelor lor. I Pentru a compensa lipsa de sprijin în ţară, noul guvern a adoptat un ansamblu de măsuri în vederea consolidării sale şi a paralizării opoziţiei. Cele mai importante au fost schimbările radicale în administraţia locală, efectuate de către Ministerul de Interne în mai 1945. Au fost numiţi prefecţi comunişti şi în fiecare judeţ au fost constituite consilii dominate de comunişti, dispunînd de puteri sporite. Acestea erau alcătuite dintr-un membru al fiecărui partid reprezentat în guvern şi, astfel, îi excludeau practic pe naţional-ţărănişti şi pe liberali. Absenţa partidelor care avuseseră în mod tradiţional o influenţă decisivă în treburile locale a facilitat acţiunea noilor consilii. Desemnate drept executori ai politicii guvernului, 13 lbidem, 1944, IV, p. 279: Berry către secretarul de stat, 9 decembrie 1944. 510
ROMÂNIA, 1866-1947 acestea au fost împuternicite să se ocupe de „toate problemele importante la ordinea zilei" — reconstrucţia economică, reforma administrativă, ordinea publică şi „democratizarea aparatului de stat" — şi aveau responsabilitatea mobilizării populaţiei locale în sprijinul acestor politici. Organe similare au fost instalate în oraşe şi sate. Guvernul Groza a iniţiat „comitete de supraveghere" locale care au preluat îndatoririle poliţiei şi ale jandarmeriei în multe locuri şi, asemenea consiliilor politice, au servit drept instrumente ale politicii sale. La ţară, guvernul a încurajat nou formatele comitete ţărăneşti să exproprieze şi să împartă marile moşii, iar în centrele urbane a aţîţat comitetele muncitoreşti să preia controlul fabricilor şi al altor întreprinderi din mîinile proprietarilor lor, chiar dacă acestea nu aveau nici o autoritate legală să acţioneze în acest sens. Toate aceste organisme administrative şi comitete ad-hoc aveau drept ultim obiectiv să submineze structura politică şi economică existentă, ca un mijloc de a netezi terenul pentru instituirea unei noi ordini. Guvernul, sau mai bine zis Partidul Comunist, şi-a extins neîncetat influenţa în rîndul tuturor partidelor şi grupărilor reprezentate în cadrul Frontului. Conducătorii comunişti au acordat o atenţie deosebită întăririi legăturilor cu Partidul Social-Democrat în cadrul Frontului Unic Muncitoresc, pe care cîţiva comunişti şi social-democraţi îl creaseră în aprilie 1944, ca parte, a mobilizării generale a opoziţiei faţă de Anto-nescu. Acum, în mai şi iunie 1945, comuniştii n-au precupeţit nici un efort pentru a-şi consolida controlul asupra Frontului Unic Muncitoresc şi pentru a-1 folosi în scopul dobîndirii supremaţiei asupra Partidului Social-Democrat şi a întregii mişcări muncitoreşti. Dar Constantin-Titel Petrescu, liderul social-democraţilor, şi alte cadre de conducere ale acestui partid au respins îmbrăţişarea comunistă. In primul rînd, se pronunţau pentru un sistem politic democratic, cu adevărat reprezentativ, pe care, după cum se părea, comuniştii nu aveau nici o intenţie să-1 creeze; în al doilea rînd, se considerau adevăraţii reprezentanţi ai clasei muncitoare şi refuzau să-şi sacrifice individualitatea sau programul prin propria lor subordonare faţă de Partidul Comunist. Mai curînd, în primăvara şi vara anului 1945, ei au făcut eforturi extraordinare pentru a atrage masele de muncitori spre partidul lor şi pentru a-i organiza pe aceştia în sindicate socialiste. Numai o mică aripă de stînga a partidului, grupată în jurul lui Lothar Rădăceanu, ministrul Muncii în guvernul Groza, se pronunţa pentru o strînsă cooperare cu comuniştii. Liderii comunişti au fost dezamăgiţi, de asemenea, în demersurile făcute pe lîngă celelalte partide reprezentate în guvern. Cu toate că liberalii lui Tătărescu arătaseră disponibilitatea de a accepta coordonarea TRANZIŢIA 1944-1947 511
de către stat a economiei, aceştia nu au acceptat să cauţioneze progfamul economic comunist. La primul congres al partidului lor, la 1 iu^e' ei şi-au reafirmat angajamentul faţă de menţinerea proprietăţii particu^are şi a capitalului privat drept cele mai eficace mijloace de promovare a refacerii economice a ţării şi a progresului social în general. Tăt^rescu însuşi a făcut cunoscut în mod clar că principala raţiune a exiSterHei partidului său era aceea de a găsi căile de integrare a clasei mijlocu m noile structuri politice şi economice ale ţării.14 Ruptura finali ^ntre Partidul Liberal şi facţiunea Tătărescu a apărut în momentul în care congresul a adoptat un program separat şi şi-a însuşit numele de partidul Naţional-Liberal. Conducătorii Frontului Plugarilor păreau, de asemenea' decişi să-şi menţină identitatea partidului lor, ca resprezentant ^ ţărănimii mai sărace. La primul său congres, desfăşurat între 24-2^ iUIue> delegaţii, în majoritate ţărani (fapt vrednic de reţinut), şi-au e^Prmlat gratitudinea faţă de Partidul Comunist şi faţă de clasa muncitoafe de la oraşe, pentru sprijinul acordat intereselor ţărănimii, dar au treut aP°i la aprobarea unui program/;e urmărea consolidarea micului pr°Prietar de pămînt individual şi îndeplinirea unora dintre ţelurile ţărănist re~ vitalizarea cooperativelor săteşti, acordarea de credite avantaJoase' crearea unor industrii specializate în prelucrarea produselor ag^co^e §* îmbunătăţirea învăţămîntului agricol.15 vţ— Naţional-ţărăniştii şi liberalii lui Brătianu au continuat să rePrezinte principala opoziţie faţă de guvernul Groza şi faţă de comunişti- Maniu se instituise drept lider al tuturor acelora care încercau să creeze ° democraţie cu adevărat parlamentară, după modelul occidental, şi să protejeze ţara împotriva dominaţiei sovieticei Dar el însuşi nu era optimist *n Pn~ vinţa viitorului. LÎn iunie, condusese că România nu mai er# un slat suveran, pentru că guvernul era format în întregime din persoane doritoare să se pună la ordinul Uniunii Sovietice si pentru că ţ?r0Pusele Yüklə 1,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|