Primul război mondial neutralitatea, 1914-1916
Yüklə 1,51 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- «ă 2- -^ g II 8*1 lSSă8»B.S3 J *Ba|d
* 1 T T * * * acorduri economice între cele două ţări'ar fi asigurat controla1 Uniunii Sovietice asupra industriilor României şi ar fi „comunizat" îr>tr-adevăr întreaga structură economică! Propriile sale eforturi pentru a mobiliza opoziţia au fost continuu contracarate de către guvern. De e^ernPm' i s-a refuzat permisiunea de a organiza conferinţe ale fruntaşilor naţional-ţărănişti din provincie, pe temeiul că partidul său nu era rePre~ zentat în guvern şi că, astfel, nu putea fi bona fide drept partid politic. Cu toate acestea, el s-a pregătit pentru riscul unei confruntări^ cu Groza şi comuniştii, recomandînd Regelui să demită guvernul ca n^rePrezen" I M Mihai Fătu, Sfîrşit, pp. 244-246. îs G. Micle, Răscoala pămîntului, Bucureşti, 1945, pp.
512
ROMÂNIA, 1866-1947 ■* J# tativ şi, ca atare, încălcînd Armistiţiul şi înţelegerile aliate ulterioare. El condiţiona însă orice asemenea iniţiativă riscantă de sprijinul american şi britanic care, în cele din urmă, n-a reuşit să-1 primească. Oficialii americani i-au spus clar că politica Statelor Unite se baza pe Armistiţiu şi pe Declaraţia privind Europa Eliberată şi că vor interveni în treburile româneşti numai în măsura în care era necesar să se asigure îndeplinirea prevederilor celor două înţelegeri. Aceştia au exprimat dorinţa ca toate grupurile politice importante să fie reprezentate în guvern şi ca românii înşişi să-şi exercite dreptul de a alege propria lor formă de guvernâmînt, dar au cerut în mod expres lui Maniu să evite orice acţiune care ar putea împiedica o rezolvare a „chestiunii româneşti" în comun de către cele trei Puteri Aliate.16 înfrîngerea Germaniei în luna mai a pus capăt celor patru ani de calvar al României. Contribuţia sa la campania din Ungaria şi Cehoslovacia fusese substanţială. Circa 11 divizii româneşti luaseră parte în aşa-numita operaţiune Budapesta, în centrul şi nordul Ungariei, de la sfîrşitul lui octombrie 1944 pînă la mijlocul lui ianuarie 1945, suferind pierderi umane ce au însumat 11 000 morţi şi răniţi. Din decembrie 1944 pînă în mai 1945, aproape 250 000 de soldaţi români fuseseră în viitoarea ofensivei din Slovacia şi Moravia pînă în Boemia, avansînd pînă la 80 de km de Praga, cînd, la 12 mai, li s-a ordonat să se oprească. Şi aceste forţe au suferit pierderi grele: 70 000 de morţi şi răniţi sau în jur de 30 la sută din efectivul angajat în campanie. Pacea în Europa totuşi nu a adus rezolvarea impasului în care se găseau Aliaţii occidentali şi Uniunea Sovietică privitor la România. La Conferinţa de la Potsdam (17 iulie-2 august 1945), americanii şi britanicii au negat legitimitatea guvernului Groza, sub pretextul că acesta nu reprezenta voinţa majorităţii poporului român. Cînd delegaţia americană a subliniat că Declaraţia de la Ialta cu privire la viitorul Europei Răsăritene nu fusese luată în seamă în România, Stalin s-a plîns de acţiunea arbitrară britanică în Grecia. El a insistat că o Românie prietenă era vitală securităţii Uniunii Sovietice, întrucît aceasta servise drept cap de pod al agresiunii din Europa. în discuţiile ulterioare, Stalin a respins categoric ideea unor alegeri libere în România, pentru că acestea aveau să aducă cu siguranţă la putere un guvern antisovietic. Cu toate că Occidentul şi Uniunea Sovietică nu au ajuns la Potsdam la nici un fel de hotărîri în legătură cu România, fermitatea cu care Statele Unite şi Marea Britanie au refuzat să recunoască guvernul Groza a încurajat partidele de opoziţie în încercarea lor de a-1 obliga să plece TRANZIŢIA 1944-1947 513
16 FRUS, 1945, V, pp. 525-526: secretarul de stat a.i. către Berry, 29 martie 1945. de la putere. Liderii naţional-ţărănişti şi liberali, sprijiniţi acum de către Titel Petrescu şi de majoritatea social-democraţilor, au hotărît să-i ceară Regelui să înlocuiască guvernul Groza cu unul compus din reprezentanţi ai celor trei partide ale lor şi ai comuniştilor, o acţiune care ar fi reînviat într-adevăr coaliţia ce organizase răsturnarea lui Antonescu. Procedura aleasă de Rege de data aceasta, la mijlocul lui august, a fost consultarea liderilor celor patru partide în legătură cu oportunitatea unei schimbări de guvern. Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu sprijineau schimbarea; Groza, bineînţeles, era împotrivă. Regele a hotărît să urmeze sfatul primilor trei. Evocînd atît Declaraţia de la Potsdam, care condiţiona încheierea unui tratat de pace final cu România şi admiterea ei la Naţiunile Unite de existenţa unui guvern cu adevărat democratic, cît şi refuzul Statelor Unite şi al Marii Britanii de a recunoaşte ca democrat guvernul existent, Regele i-a cerut lui Groza să demisioneze la 21 august. Acesta a refuzat şi s-a bucurat de sprijinul autorităţilor de ocupaţie sovietice, care au exercitat presiuni extrem de puternice asupra Regelui. Preşedintele sovietic al Comisiei Aliate de Control, care nu se abătea niciodată de la instrucţiunile primite de la Moscova, 1-a ameninţat pe Mihai cu ruperea relaţiilor între România şi Uniunea Sovietică şi cu arestarea consilieriloi/săi, care „îl plasaseră pe o linie antisovietică".17 Refuzul lui Groza de a preda mandatul la cererea Regelui a fost o încălcare flagrantă a Constituţiei din 1923, recunoscută drept lege fundamentală, cel puţin de către Rege şi de către partidele istorice, pentru că aceasta îi dădea monarhului puterea de a numi şi demite miniştri. Incapabil de o acţiune mai viguroasă, Regele a decis să trateze cabinetul Groza ca un simplu guvern defacto. Regele a refuzat să semneze orice fel de proiecte de legi sau decrete, cu excepţia celor necesare pentru continuarea treburilor cotidiene ale statului şi s-a disociat de toate celelalte activităţi ale guvernului. Conferinţa de la Londra (11 septembrie-3 octombrie 1945) nu a reuşit să atenueze diferendele Est-Vest, în general, sau să rezolve impasul constituţional din România, în particular. Printre numeroasele probleme care împiedicau găsirea unei soluţii a fost şi aceea a definirii termenului „democratic" aşa cum era el aplicat noilor guverne din Europa Răsăriteană. Americanii şi britanicii îl interpretau în sensul folosit cu privire la propriul lor sistem politic reprezentativ, în timp ce Molotov îl punea în ecuaţie cu regimurile comuniste şi prosovietice. Lui Molotov îi venea greu să înţeleagă cum puteau americanii şi britanicii să fie de acord la
514
ROMÂNIA, 1866-1947 un moment dat că Uniunea Sovietică era îndrituită să aibă guverne prietene la graniţa sa de apus, ca apoi, în momentul următor, să ceară alegeri libere în România, cînd în mod sigur acestea ar fi dus la un guvern ostil Uniunii Sovietice. j- în toamna anului 1945, Partidul Comunist şi aliaţii acestuia au devenit (din ce în ce mai puternici pe măsura intensificării luptei politice în România. Conducătorii comunişti şi-au concentrat atenţia asupra creării unui partid disciplinat, iar la 16 octombrie au convocat prima Conferinţă uNaţională a Partidului. Delegaţii au ales un Comitet Central, un Birou Politic, format din Gheorghiu-Dej, în calitate de secretar general, Ana Pauker şi Teohari Georgescu, ministru de Interne, în calitate de secretari. Aceştia trei şi încă alţi cîţiva aveau într-adevăr să conducă România pînă în 1952. Ana Pauker pare să fi jucat rolul conducător la conferinţă. Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei, care se bucura de sprijin larg printre intelectualii partidului, în mod surprinzător nu a fost ales în nici o funcţie înaltă de partid. Cu toate că era ataşat programului comunist şi cu toate că în următorii doi ani, după toate aparenţele, nu a ridicat nici un fel de obiecţii faţă de metodele folosite de partid pentru a elimina opoziţia şi a-şi consolida controlul asupra ţării, Pătrăşcanu se pare că a fost suspectat de către tovarăşii săi şi, în mod special, de către sovietici, probabil pentru că era înclinat mai curînd să conducă decît să se supună, în raportul prezentat Conferinţei, Gheorghiu-Dej a expus obiectivele imediate şi de perspectivă ale partidului. El s-a concentrat asupra trans- formării economice a ţării şi a propus ca realizarea acesteia să fie făcută pe baza unui program susţinut de industrializare, care să pună accentul pe industria grea şi pe crearea unor noi surse de energie, în special prin electrificare. Cu toate că a respins ideea că România ar fi o ţară eminamente agrară, a cărei refacere trebuia să se bazeze pe „realităţile existente", şi anume pe creşterea producţiei agricole şi zootehnice şi pe exportul de cereale, el nu putea în nici un caz să nu ia în consideraţie lumea satelor. Dar agricultura urma să fie clar subordonată dezvoltării industriei. Gheorghiu-Dej a încredinţat satelor sarcina principală de a asigura hrana şi materiile prime pentru centrele industriale urbane în continuă dezvoltare. A recomandat desăvîrşirea reformei agrare, înfiinţarea unor staţiuni speciale de unde ţăranii să poată închiria tractoare şi alte maşini agricole, precum şi extinderea creditului rural. Nu spunea nimic însă despre colectivizare, care era ţelul suprem al politicii agrare comuniste, pentru că, dacă ar fi făcut aşa, şi-ar fi înstrăinat majoritatea ţăranilor, într-un moment cînd lupta pentru putere încă nu fusese cîşti-^ gata. Nu a făcut însă nici un secret cu privire la rolul ce urma să-1 aibă statul. Ca instrument al Partidului Comunist, el i-a atribuit statului TRANZIŢIA 1944-1947 515 sarcina de organizare şi conducere a economii ° responsabilitate care va fi înglobată în legislaţia economică a tuturor guvernelor ulterioare.18 în toamna anului 1945, comuniştii şi-au intensificat eforturile pentru a forţa Partidul Social-Democrat să intre în Ffontul Unic Muncitoresc. Dar n-au avut cine ştie ce succes. Relaţiile dintre cele două partide se deterioraseră rapid după confruntarea din august între Rege şi Groza, pentru că Titel Petrescu şi majoritatea liderilor socialişti sprijineau un regim parlamentar, constituţional. în ciuda ameninţărilor adresate împotriva lui şi a partizanilor săi, pe care comuniştii i-au etichetat drept „trădători", aceştia au continuat să susţină revendicările, expuse într-o Declaraţie a Comitetului Central al Partidului, din 28 septembrie, cu privire la formarea unui guvern care să respecte condiţiile impuse de Statele Unite şi Marea Britanie la Conferinţa de la Potsdam şi să garanteze libertăţile politice şi civile. Cu toate că au rămas în guvern, la Conferinţa lor generală, din 1-3 decembrie, Titel Petrescu şi suporterii săi, care reprezentau majoritatea, au decis să candideze pe o listă separată la alegerile parlamentare următoare şi să încerce să găsească sprijin pentru propriul lor program. Ei nu voiau să rişte pierderea identităţii lor şi a influenţei pe care o-exercitau printre muncitori intrînd într-o alianţă electorală cu comuniştii.19 Liberalii lui Tătărescu s-au arătat şi ei consecvent şi deconcertant de independenţi. La Conferinţa lor generală din 16 decembrie şi-au exprimat interesul scăzut faţă de o alianţă cu comuniştii. Au insistat ca alegerile să fie ţinute curînd, pentru a înlocui guvernul „provizoriu" Groza cu un regim politic „definitiv şi democrat". în ceea ce priveşte economia, continuau să recomande supravegherea de către stat a întreprinderilor particulare mari, pentru a armoniza funcţionarea acestora „cu interesul general", dar n-au fost de acord să cedeze în problema proprietăţii particulare. Groza însuşi a fost nevoit să recunoască pînă la urmă existenţa unor „tensiuni" în cadrul vechiului Front Naţional Democrat şi s-a plîns, într-o cuvîntare ţinută în faţa prefecţilor de judeţ, la 17 decembrie, că autoritatea guvernului fusese slăbită din cauza „unor anumite partide" care căutau „succese iluzorii" printr-o acţiune independentă. Comuniştii i-au privit întotdeauna pe naţional-ţărănişti şi pe liberali drept cei mai periculoşi adversari ai lor şi, ca urmare, le-au făcut viaţa din ce în ce mai grea. Aceştia i-au supus pe conducătorii naţional-ţărănişti şi liberali unor continue hărţuieli în cadrul adunărilor publice şi
•» Mihai Fătu, Alianţe, pp. 235-239; FRUS, 1945, V, pp. 593-594: Melboume către secretarul de stat, 24 august 1945. ,.■ •■■■■> .
516
ROMÂNIA, 1866-1947 unor atacuri vitriolante în presa comunistă, împiedicîndu-i efectiv să desfăşoare o activitate politică normală. Comuniştii şi adepţii lor au desfiinţat cu forţa cluburile politice naţional-ţărăniste şi liberale din Bucureşti şi din provincie, i-au întemniţat pe organizatorii acestora, le-au spart adunările publice şi le-au interzis ziarele. /■—Occidentul şi Uniunea Sovietică au elaborat un plan pentru a rezolva [impasul politic din România, plan ce urma să fie discutat la Conferinţa lor de la Moscova, din 16-26 decembrie 1945. Uniunea Sovietică a fost de acord cu includerea în guvern a unui ministru naţional-ţărănist şi a unui ministru naţional-liberal, reprezentanţi autentici ai partidelor lor în guvern, care urma să stabilească apoi data unor alegeri anticipate şi să garanteze tuturor partidelor democratice deplina libertate de asociere şi de întrunire şi a presei. în schimb, Statele Unite şi Marea Britanie au • promis să recunoască noul guvern. în cele din urmă, o comisie alcătuită din Averell Harriman, Archibald Clark Kerr, ambasadorul britanic în j Uniunea Sovietică, şi Vîşinski urma să plece la Bucureşti pentru a l discuta cu Regele Mihai şi Groza cea mai potrivită cale de ducere la îndeplinire a acestor prevederi. Delegaţia celor trei ţări a sosit la Bucureşti la sfîrşitul lui decembrie. La 2 ianuarie 1946, membrii acesteia s-au întîlnit cu Groza, care i-a asigurat că guvernul său acceptă necondiţionat formula de la Moscova şi că va solicita partidelor istorice numele membrilor lor ce urmau să fie incluşi în guvern. în aceeaşi zi, Harriman s-a întîlnit cu Maniu, Mihalache şi Brătianu, toţi trei îndoindu-se că vor avea loc alegeri libere atîta vreme cît comuniştii controlau ministerele de Interne şi de Justiţie; ei au fost însă de acord să caute sprijinul Regelui şi să încerce obţinerea de concesii din partea guvernului. Harriman nu credea că aceştia vor avea succes, întrucît era sigur că Vîşinski instruise guvernul să nu facă nici un fel de concesii. Cînd delegaţia celor trei puteri s-a întîlnit cu Groza, la 4 ianuarie, pentru a discuta numele celor doi membri, unul naţional-ţărănist şi altul liberal, ce urmau să fie incluşi în cabinet, acesta a respins numele lui Mihalache şi pe cel al lui Constantin Brătianu, nepotul liderului Partidului Naţional-Liberal. Harriman credea că Groza i-ar fi acceptat dacă nu ar fi fost instrucţiunile contrare ale lui Vîşinski. Moscova dorea cu ardoare să ţină în afara guvernului orice naţional-ţărănist sau liberal care era o figură politică proeminentă sau se bucura de sprijin popular.20 în cele din urmă, Emil Haţieganu, naţional-ţărănist, şi Mihai Romniceanu, liberal, amîndoi membri cu vechi stagii în partidele 20 FRUS, 1946, VI, Washington, 1969, pp. 555-559: Harriman către secretarul de stat, 2, 3 şi 6 ianuarie 1946. , . : ■,, TRANZIŢIA 1944-1947 517 lor, dar nu de prima linie, au fost găsiţi acceptabili şi şi-au luat locul în guvern ca miniştri de stat fără portofoliu.^-Groza a fost de acord să organizeze alegeri fără întîrziere şi, la 4 februarie, Statele Unite şi Marea Britanie au recunoscut guvernul săuJ Această rezolvare a constituit o serioasă înfrîngere a partidelor istorice din România şi a Occidentului. Noul guvern nu era în nici un fel reprezentativ pentru voinţa majorităţii românilor şi a continuat să fie dominat de către comunişti şi de către mentorii lor sovietici. Recunoaşterea de către Occident a guvernului, înainte de organizarea alegerilor, a fost o gafă tactică, întrucît Statele Unite şi Marea Britanie renunţaseră la singurul mijloc eficace pe care-1 aveau la dispoziţie de a exercita presiuni asupra guvernului Groza, pentru a se conforma deciziilor de la Moscova. Aşa cum aveau să arate evenimentele, nici guvernul, nici Uniunea Sovietică nu aveau vreo, intenţie de a permite alegeri libere, care, se temeau pe bună dreptate, ar fi împins partidele istorice la putere. Adevărata faţă şi-au arătat-o la cîteva zile după recunoaşterea americană şi britanică. Biroul Politic al Partidului Comunist Român a respins drept inacceptabilă nota guvernului american, din 5 februarie, conţinînd procedurile de organizare/a unor alegeri libere şi solicitînd deopotrivă ca acestea să aibă loc în| aprilie sau în mai; la rîndul său, Tătărescu, ministru de Externe, acţionînd în numele guvernului, nu a dat nici un răspuns, mulţumindu-se să confirme pur şi simplu primirea notei. Evident, comuniştii erau nesiguri în privinţa capacităţii lor de a controla rezultatul oricărei consultări libere şi generale a electoratului. Astfel, alegerile care trebuiau să aibă loc „curînd" au fost amînate pînă în noiembrie. Activitatea politică din anul 1946 s-a concentrat asupra pregătirii \ alegerilor. în acest timp aproape toate forţele politice s-au concentrat \ în două mari coaliţii opuse — comuniştii şi partizanii lor, pe de o ' parte, şi naţional-ţărăniştii şi liberalii, sub conducerea lui Maniu, principalul reprezentant al forţelor democratice şi prooccidentale, pe de altă parte. Un timp după recunoaşterea americană şi britanică a guvernului Groza, s-a instalat oarecare surdină în campania comunistă de intimidare a opoziţiei, dar începînd cu aprilie şi mai aceasta s-a înteţit din nou] Partidul Comunist era activ pe numeroase fronturi. Acţiunea sa, începută în toamna anului 1944, cu scopul de a aduce instituţiile publice sub propriul său control, se desfăşura fără întrerupere. A dat o atenţie specială armatei, întrucît se îndoia de loialitatea politică a corpului ofiţeresc. Guvernul Groza a trimis în rezervă sau a demis un mare număr de ofiţeri, înlocuindu-i cu elemente mai binevoitoare acestuia, şi a intro-
III
>ca o H "O 4) in 520
ROMÂNIA, 1866-1947 Beniuc a tratat-o cu un temperament poetic autentic şi rafinat, care face ca opera lui să se distingă de ceea ce criticul Vladimir Streinu caracteriza, la începutul anului 1947, drept „o masivă mediocritate" a unei „generaţii artificiale de poeţi ai politicului şi socialului".22 De-a lungul acestei perioade, revistele şi-au asumat încă o dată un rol de frunte în viaţa literară. Unele mai vechi, precum Viaţa românească, care fusese suspendată în toamna anului 1940, după instalarea statului naţional-legionar, şi-au reluat apariţia în noiembrie 1944. Cil toate că, în primul număr, cerea scriitorilor să creeze o nouă „lumină umanistă" în locul vechilor dogme obscurantiste, Mihai Ralea a reafirmat angajarea revistei pe linia ţelurilor ei tradiţionale. Revista a reuşit să menţină un echilibru între estetica şi valorile culturale de dinainte de război şi noul accent pus pe rolul social al literaturii şi gîndirii, atîta vreme cît Partidul Comunist trebuia să se lupte cu o semnificativă opoziţie politică. Săptă-mînalul Contemporanul, care şi-a început apariţia în septembrie 1946, reprezenta noile curente în viaţa literară şi intelectuală. El milita în numele „noii literaturi", o literatură angajată în construcţia unei noi societăţi. Scriitori şi critici care vor dobîndi proeminenţă în anii '50 şi '60 i-au monopolizat paginile, în special începînd cu a doua jumătate a anului 1947. O noutate izbitoare în toate revistele literare şi culturale a fost atenţia sporită acordată literaturii şi ideologiei literare sovietice, teme care fuseseră practic absente din publicaţiile româneşti în perioada interbelică, cu excerjţia revistelor de stînga. Acum, prezenţa sovietică copleşea treptat izvoarele tradiţionale occidentale, de la care se hrănise intelectualitatea românească începînd cu primele decenii ale secolului al XlX-lea. în procesul sovietizării şi proletarizării vieţii literare şi culturale româneşti, creativitatea reprezentată de un Constant Tonegaru a fost copleşită de o literatură adesea lipsită de valoarea estetică, menită să promoveze ţelurile sociale şi politice ale momentului. Guvernul Groza a făcut eforturi susţinute pentru a schimba compoziţia aparatului administrativ. Şi-a lărgit rapid programul, început în toamna anului 1944, de epurare a tuturor funcţionarilor publici şi superiori, precum şi a militarilor care serviseră guvernarea între 1 septembrie 1940 şi 23 august 1944. La 29 martie 1945 a emis un decret-lege cuprinzător, care ameninţa cu demiterea tuturor persoanelor angajate în administraţia centrală, judeţeană, comunală sau în alte organizaţii, chiar ştiinţifice şi profesionale, ale căror bugete făceau obiectul aprobării guvernamentale, în practică, această lege se aplica în fiecare domeniu al vieţii publice şi 22 Vladimir Streinu, „Poezia socială şi aventura « criticii funcţionale »", în Revista Fundaţiilor Regale, 14/2, 1947, p. 118. TRANZIŢIA 1944-1947 521 a fost înăsprită printr-o legislaţie suplimentară. De exemplu, un decret din 11 aprilie 1945 a abolit pur şi simplu Asociaţia Artiştilor Plastici, iar un altul, din 31 iulie 1945, „a epurat" Asociaţia Arhitecţilor, din cauza „spiritului antidemocratic" şi „restricţiilor reacţionare" impuse la admiterea de noi membri. Cei daţi afară au fost înlocuiţi adeseori de persoane cu mai puţin talent, dar considerate de încredere de către Partidul Comunist, alese din rîndurile propriilor săi membri sau ale membrilor partidelor aliate, sindicatelor, organizaţiilor ţărăneşti. ^, Guvernul Groza a accelerat judecarea persoanelor acuzate de crime de război şi de responsabilitate pentru dezastrul care se abătuse asupra ţării. Legislaţia anterioară, din 21 ianuarie 1945, definise deja termenii „criminal de război" şi „profitor de război" şi instituise mecanismul legal destinat să se ocupe de aceştia. Dar, la 21 aprilie 1945, noul guvern a promulgat o lege care a lărgit în mod considerabil definiţiile de mai sus şi a stabilit noi organe judecătoreşti — în special tribunalele populare, unde procedurile legale uzuale puteau fi ignorate — cu scopul de a accelera condamnările.23 A început de îndată arestarea foştilor miniştri şi a altor înalte oficialităţi din timpul dictaturii lui Antonescu, ca şi a foştilor prefecţi, a ofiţerilor superiori de poliţie şi a funcţionarilor de tot felul. La sfîrşitul lui maţi, numărul celor arestaţi atinsese cifra de 4 000 de persoane. r~ Cel mai spectaculos dintre procesele consacrate crimelor de război a fost acela al lui Ion şi Mihai Antonescu. Acesta s-a deschis la 4 mai 1946. IDeznodămîntul nu a stat nici o clipă sub semnul îndoielii, întrucît atît judecătorii, cît şi avocaţii apărării, care fuseseră numiţi de guvern, ştiau ce se aşteaptă de la ei. Procurorii au folosit de asemenea ocazia pentru a implica pe Maniu şi Brătianu în activităţile celor doi Antoneşti, citînd diversele ocazii cînd aceştia toţi au fost de acord şi trecînd cu vederea critica severă pe care Maniu şi Brătianu o făcuseră politicii interne şi externe a lui Antonescu din timpul războiului. Aceste atacuri nu au micşorat cu nimic poziţia nici unuia dintre ei în opinia democratică, dar au fost un semnal a ceea ce îi aştepta în campania electorală viitoare, dată fiind opoziţia lor implacabilă faţă de noul regim şi supunerea acestuia faţă de Uniunea Sovietică. Ion Antonescu şi-a păstrat demnitatea de-a lungul întregului proces, iar cînd i-a venit rîndul pentru depoziţie şi-a asumat întreaga responsabilitate pentru acţiunile sale. Mihai Antonescu, însă, a fost copleşit de cele trăite în timpul detenţiei. La 17 mai 23 Venera Teodorescu, „Activitatea primului guvern revoluţionar democratic (martie 1945-octombrie 1946)", în Studii şi materiale de istorie contemporană, 3, 1978, pp. 107-112. 520
Beniuc a ca opera teriza, la „generaţi De-a li de frunte care fuse naţional-în primu în locul v revistei p echilibru accent pi Comunis mînalul ( reprezen numele , societăţi. '60 i-au 1 anului ÎS fost aten teme can interbeli< copleşea intelectu al XIX-1 culturale a fost co] să promc Guven aparatuk anului l1 precum ş şi 23 aug care amq centrală,) profesiorj în practii 522
ROMÂNIA, 1866-1947 TRANZIŢIA 1944-1947 523
tribunalul i-a găsit vinovaţi şi i-a condamnat la moarte. Ambii au;ptul de vot la toţi cetăţenii avînd vîrsta de peste 21 de ani, acordîndu-1 împuşcaţi la închisoarea Jilava la 1 iunie. ;lusiv femeilor pentru prima oară, alte prevederi asigurau guvernului în timpul desfăşurării acestor evenimente, Partidul ComunisDosibilitate deosebit de mare de a influenţa rezultatul alegerilor în intensificat eforturile pentru crearea unui bloc electoral unic al partic/oarea sa. Legea permitea guvernului să-şi numească» propriii săi compunînd Frontul Naţional Democrat. Preocuparea sa primordiavcţionari în fruntea tuturor comisiilor electorale care, printre alte fost aceea de a intra în alegeri în fruntea unei mişcări muncitofcini, aveau şi responsabilitatea înregistrării alegătorilor.^_Legea unificate. Probabil că cel mai mare succes a fost cîştigarea controlrmitea ca votarea să se facă în birourile instituţiilor guvernamentale, asupra Partidului Social-Democrat, proces care oferă un exemplu a fabrici şi alte instituţii, unde se puteau exercita cu uşurinţă presiuni; teristic al mijloacelor pe care le-a folosit în vederea slăbirii şi divi plus, legea a lipsit de dreptul de vot numeroase categorii de persoane, opoziţiei. La începutul anului 1946, comuniştii plasaseră în fuig definite, precum cele care erau vinovate de „crime împotriva importante un număr suficient de mare din sprijinitorii lor şi din menporului" sau avuseseră „funcţii de răspundere" în timpul dictaturii de partid care îşi păstraseră secretă apartenenţa pentru a fi în măsun Antonescu. Pentru a submina forţa elementelor moderate şi a ele-preia aparatul de partid. La Congresul Partidului Social-Democratîntelor aparţinînd clasei mijlocii, care erau deschis anticomuniste, 10 martie 1946 puteau conta pe loialitatea majorităţii delegaţia a schimbat structura^ tradiţională a parlamentului prin desfiinţarea Moţiunea lui Titel Petrescu de a candida pe o listă separată la viitoinatului, care în trecut servise de obicei interesele conservatoare, alegeri a fost respinsă în favoarea unei propuneri de a se uni cu Partembrii naţional-ţărănist şi liberal ai guvernului au obiectat energic Comunist într-un cartel electoral.24 Ca urmare, Titel Petrescu şi supotpotriva acestei legi, iar Maniu şi Brătianu au cerut Regelui să nu o săi au părăsit congresul şi au format Partidul Social-Democrat indefnneze şi să o rupă astfel cu^ guvernul o dată pentru totdeauna. Scopul dent care s-a aliat cu Partidul Naţional-Liberal şi cu Partidul N* era acela de a provoca 6 criză internaţională, ce ar fi forţat Statele nal-Ţărănesc. Toţi ceilalţi membri ai Frontului Naţional-Democr;iite şi Marea Britanie să intervină, chiar dacă acţiunea lor ar fi condus liberalii lui Tătărescu s-au aliniat fără greutate. o ocupare sovietică a României. Maniu considera că aceasta era ^- La 17 mai, Partidul Comunist a anunţat formarea Blocului Partid^gura cale pentru a împiedica alegerea frauduloasă a unui parlament Democratice, care urma să prezinte o singură listă de candidaţi în ale?minat de comunişti, ceea ce ar fi pecetluit soarta ţării. Dar Regele era reprezentînd Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat, liberaliW că o asemenea acţiune riscantă va pune capăt oricărei speranţe de Tătărescu, Frontul Plugarilor şi grupări mai mici, precum Partidul Ţhimbare a cursului, în timp ce, dacă ar fi rămas pe poziţie, mai exista nesc al lui Anton Alexandrescu. Primele patru partide urmau sătotdeauna o şansă să intervină ceva care să schimbe sorţii democra-reprezentate în mod egal pe listă, celelalte proporţional cu mărimea'i-25 Vorbind în numele elementului comunist, dominant în guvern, Toate şi-au păstrat ideologii distincte, dar au acceptat o platformă electcitrăşcanu i-a făcut Regelui cîteva concesii minore, dar a refuzat să comună: garantarea libertăţilor democratice pentru toţi cetăţenii ţpargă mai departe, întrucît, spunea el, procedînd astfel ar însemna să respectarea proprietăţii particulare, îmbunătăţirea nivelului de traedea ţara partidelor istorice. In cele din urmă, Regele a semnat, dar populaţiei, dezvoltarea industriei grele ca bază a unei refaceri econor'nflictul între cele două ideologii politice şi sociale n-a făcut decît să generale, mecanizarea şi raţionalizarea agriculturii, impozite progresivi acutizeze. venit şi preluarea de către stat a Băncii Naţionale. O astfel de platfoLa mijlocul lui octombrie, guvernul a stabilit ca dată a alegerilor ziua socială şi economică atotcuprinzătoare era menită să aibă în mod sig; 19 noiembrie, dar, în realitate, campania se lansase încă din august. largă audienţă, dar o obedientă promisiune de prietenie şi colaborară comuniştii, care dominau Blocul Partidelor Democratice, cît şi Uniunea Sovietică i-a îndepărtat pe mulţi dintre potenţialii suporteri, iţional-ţărăniştii, care conduceau opoziţia, au considerat alegerile drept r Ca un preludiu la campania electorală, guvernul a promulgata decisivă în lupta pentru putere.^Comitetul Central al Partidului limportant decret-lege la 13 iulie 1946. Cu toate că acesta extin3munist încredinţase Ministerului delnterne, condus de comunistul i îohari Georgescu, sarcina de a aranja alegerile. îi revenea misiunea
524
ROMÂNIA, 1866-1947 de a forţa magistraţii de pe teritoriul întregii ţări, care răspundeau de interpretarea legii electorale, să urmeze directivele Ministerului, adică ale Partidului Comunist^ Comunişti de frunte au fost repartizaţi în toate părţile ţării, pentru a lua personal parte la campania de alegeri. Un aparat administrativ formidabil a fost astfel mobilizat pentru a promova candidaţii Blocului şi, în special, pentru a împiedica opoziţia să-şi organizeze o campanie eficientă.(Poliţia şi alte oficialităţi au împiedicat distribuirea ziarelor de opoziţie şi a materialelor de propagandă ale acesteia şi, împreună cu echipe special formate, din comunişti şi din simpatizanţi ai acestora, au spart adunările naţional-ţărăniştilor şi liberalilor. Şi-au dat foarte multă osteneală ca pe listele de vot să nu intre un mare număr de alegători ai opoziţiei, iar în zonele rurale, unde naţional-ţărăniştii erau deosebit de puternici, şi-au mutat punctele de votare departe de centrele populate, în scopul de a le îngreuna ţăranilor exercitarea dreptului de vot. Pe măsură ce se apropia ziua alegerilor, poliţia şi jandarmeria au fost întărite cu un număr mare de ajutoare comuniste, care fuseseră recrutate „pentru a menţine ordinea". Protestele pe care opoziţia le-a adresat guvernului şi oficialilor sovietici din Comisia Aliate de Control nu au fost luate în seamă^heorghiu-Dej nu a făcut nici un secret în legătură cu intenţiile Partidului Comunist. în plină desfăşurare a campaniei electorale, el i-a informat pe membrii Misiunii americane de la Bucureşti că alegerile erau o bătălie în care inamicul — partidele istorice — trebuia să fie înfrînt şi a recunoscut deschis că guvernul profita de fiecare „slăbiciune" a opoziţiei pentru a cîştiga. A mărturisit, de asemenea, că autorităţile sovietice se aşteptau ca guvernul român să iasă victorios.26 Opoziţia nu era în nici un caz neputincioasă şi a ripostat cu toate resursele pe care le avea, oricît de limitate ar fi fost ele. Este izbitor cît de tăioase au putut fi atacurile de presă ale acesteia la adresa guvernului şi a sprijinitorilor săi. De exemplu, Dreptatea, organ de presă al naţional-ţărăniştilor, n-a rămas datoare cu nimic în vara şi toamna anului 1946, în ciuda cenzurii şi a tuturor celorlalte impedimente cu care se confruntau redactorii săi. Ziarul conţinea numeroase articole ce scoteau în evidenţă abuzurile comise de cenzori şi cereau libertatea presei. Era TRANZIŢIA 1944-1947 525
critic de la un cap la altul la adresa politicii guvernamentale şi cu atît mai mult la adresa campaniei guvernului de epurare a aparatului administrativ de „colaboratorii" vechiului regim. îşi făcea o plăcere deosebită din citarea unor excepţii cu totul ieşite din comun, ca Gheorghe Tătărescu, supunîndu-le oprobriului public, iar Frontul Naţional Democrat a fost adesea ţinta unei satire distrugătoare, în cele mai bune tradiţii ale ziaristicii româneşti. Presa de opoziţie, în general, a ţinut sub foc continuu atît guvernul, cît şi Blocul, acuzîndu-le de subversiune sistematică a procesului electoral. -Alegerile din 19 noiembrie au avut loc într-o atmosferă de tensiune îaximă. Guvernul urma să anunţe rezultatele pe data de 20, dar, din lotive pe care nu le-a putut explica satisfăcător, a întîrziat comunicarea I rezultatelor cu 48 de ore. A dat publicităţii cifrele doar pe data de 22. Acestea arătau o victorie zdrobitoare a Blocului, care obţinuse 70 la sută jdin voturi şi 349 de locuri în noua Adunare, faţă de 32 ale naţional-ţără-'niştilor şi 33 ale celorlalte partide, ce nu făceau parte din Bloc. Există însă indicii clare că lucrurile s-au petrecut exact invers în ziua alegerilor. Anumite surse independente sugerează că naţional-ţărăniştii se îndreptau către o victorie netă, cu circa 70 la sută din voturi, expresie a încrederii în cel mai democrat din toatf partidele politice româneşti şi, în aceeaşi măsură, o manifestare de puternic sentiment naţional. Se pare că în momentul în care conducătorii comunişti şi-au dat seama de măsura înfrîngerii lor iminente, au dat ordin să se suspende comunicarea rezultatelor începînd cu amiaza zilei de 20 noiembrie şi au trimis instrucţiuni tuturor prefecţilor să „revizuiască" cifrele în aşa fel încît acestea să arate o victorie a Blocului. Ana Pauker şi alţi comunişti s-au consultat după cîte se pare cu Moscova şi au primit acordul pentru falsificarea rezultatelor alegerilor.27 Aceasta explică şi neobişnuita amînare a comunicării rezultatelor/ Imediat după anunţarea oficială a rezultatelor, Maniu şi Brătianu au declarat că nu vor recunoaşte valabilitatea alegerilor şi au făcut apel la suporterii lor, cerîndu-le să se opună „dictaturii", un termen pe care îl vor folosi cu regularitate la adresa guvernului, motivînd că acesta era un regim minoritar, ţinut la putere prin forţă. Au hotărît, de asemenea, să boicoteze noua Adunare şi să încerce să primească sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii, în vederea anulării alegerilor şi a organizării unui alt scrutin. La sfîrşitul lunii noiembrie, Maniu a încercat să convingă ambele guverne să recurgă la acordurile de la Moscova, încheiate 27 FRUS, 1946, VI, pp. 663-665, 668-669: Berry către secretarul de stat, 27 noiembrie şi 3 decembrie 1946. 526
ROMÂNIA, 1866-1947 cu un an în urmă, în decembrie, ca un mijloc de a opri căderea României sub o dictatură comunistă dominată de Uniunea Sovietică. Cu toate că Statele Unite şi Marea Britanie au denunţat alegerile, ca nereprezentative pentru voinţa poporului român, şi au făcut responsabil guvernul Groza pentru încălcarea promisiunilor referitoare la alegeri libere, nici una dintre ele nu era gata să meargă mai departe în sprijinirea acelora pe care ele însele le încurajaseră să se opună presiunii sovietice şi comuniste. Alegerile au reprezentat sfîrşitul tuturor încercărilor celor trei Aliaţi din timpul războiului de a rezolva împreună problema românească. De aici înainte va lua sfîrşit influenţa occidentală asupra cursului evenimentelor în România. Negocierile pentru o pace finală cu România, care începuseră la Paris, în august 1946, s-au încheiat la începutul anului următor. Tătărescu, însoţit de Gheorghiu-Dej şi de Pătrăşcanu, a condus delegaţia română. Ei au încercat, fără succes, să obţină recunoaşterea statutului de cobelige-ranţă pentru România şi a zilei de 23 august 1944, şi nu de 12 septembrie 1944, ca dată oficială a intrării României în război, în speranţa uşurării poverii reparaţiilor. Dar, în general, delegaţia română nu a contestat nici o problemă de importanţă vitală pentru Uniunea Sovietică. De exemplu, cu toate că frontiera dintre România şi Ungaria, anterioară anului 1940, fusese restabilită, dat fiind că fusese modificată sub ameninţarea forţei, Tătărescu şi ceilalţi nu au obiectat faţă de anexarea sovietică a Basarabiei şi a Nordului Bucovinei. Mai mult decît atît, nu au atacat Tratatul de la Craiova din 1940, ce stipula pierderea Sudului Dobrogei în favoarea Bulgariei, acum un aliat apropiat al sovieticilor. Diplomaţii români, care se refugiaseră în Occident, printre aceştia fiind şi Grigore Gafencu, care se stabilise în Elveţia curînd după invadarea Uniunii Sovietice în 1941, erau acum foarte activi la Paris. Au încercat să reprezinte interesele naţionale ale României Mari şi au arătat în mod repetat diplomaţilor occidentali în ce măsură comportamentul delegaţiei oficiale era dictat de către Uniunea Sovietică, dar n-au putut să influenţeze cu nimic cursul evenimentelor. Tratatul de pace a fost semnat la 10 februarie 1947. Un număr de decizii, care făcuseră obiectul Convenţiei de armistiţiu în 1944, referitoare la probleme precum graniţele şi despăgubirile de război, au fost incorporate în noul document. Demnă de remarcat este prevederea prin care puterile apusene renunţau în mod formal la pretenţiile lor cu privire la bunurile germane şi italiene din România, care vor constitui mai tîrziu participarea sovietică în diversele societăţi mixte sovieto-române, aşa-nu-* J* mitele sovromuri. Uniunea Sovietică a fost de acord să-şi retragă armata din România în decurs de trei luni de la intrarea în vigoare a tratatului, TRANZIŢIA 1944-1947 527
Yüklə 1,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|