Grigore Gafencu a practicat, începând cu 1918, ziaristica si apoi a intrat în viaţa politică, în 1928 ca membru al Partidului Naţional Ţărănesc



Yüklə 44.7 Kb.
tarix17.08.2018
ölçüsü44.7 Kb.




Activitatea lui Grigore Gafencu pe plan naţional
Alina Ivan*
Grigore Gafencu a practicat, începând cu 1918, ziaristica, desfăşurând şi o strălucită carieră politică, ca membru al Partidului Naţional Ţărănesc, în cadrul căruia s-a dovedit a fi o personalitate dinamică, lucidă, reformatoare. Acest partid tânăr i-a oferit proaspătului său membru şansa unei rapide cariere politice, ascensiunea lui Grigore Gafencu continuând şi după unificarea, în 1926, a Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional Român condus de Iuliu Maniu.1

O dată cu alegerile parlamentare din 1928 G. Gafencu a devenit o prezenţă constantă şi activă în forul legislativ al ţării, până în 1940. În paralel s-a ocupat şi de avocatură, devenind membru al Asociaţiei de Drept Internaţional în anul 1938.

După restaurarea domniei lui Carol al II-lea, Grigore Gafencu a fost printre personalităţile naţional-ţărăniste care vedeau în instaurarea unei dictaturi personale a regelui unica soluţie de contracarare a legionarilor, tot mai prezenţi în viaţa publică. Ca urmare, după instaurarea regimului personal, Grigore Gafencu a fost cooptat în noul guvern, condus de Armand Călinescu.2

Numit la conducerea Ministerului Afacerilor Străine la 21 decembrie 19383, a primit sarcina de a transpune în practică noile direcţii de politică externă stabilite de regele Carol al II-lea şi Armand Călinescu, care luau în calcul politica tot mai ameninţătoare a Germaniei, revizionismul Ungariei şi Italiei, precum şi deteriorarea vertiginoasă a poziţiilor Franţei şi Marii Britanii ca rezultat a atitudinii tot mai conciliante faţă de Berlin.

Se desprind astfel, patru obiective majore în noua politică externă a României: normalizarea relaţiilor diplomatice şi cooperarea economică cu Germania, crearea unui sistem de apărare bazat pe Anglia şi Franţa, întărirea şi extinderea Antantei Balcanice, cultivarea relaţiilor de bună vecinătate cu Uniunea Sovietică.4

Numirea în funcţia de ministru de externe a lui Gafencu, cunoscut pentru simpatiile sale profranceze şi proengleze, dar şi pentru abilitatea lui diplomatică atât de necesară în noul context politic internaţional, a trezit ecouri favorabile printre contemporani. Francezul Henri Prost, expert economist aflat în România de mulţi ani, bun cunoscător al societăţii româneşti, scria despre Gafencu că „are un farmec extraordinar şi o strălucire care îi atrage toată simpatia”, fiind, după părerea lui „omul cel mai sincer ataşat politicii externe promovată de România după 1916 ".5

Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Grigore Gafencu în calitatea sa de ministru de externe al României susţinea neutralitatea statului român, argumentând că politica de neutralitate nu înseamnă o politică de struţ, ci apărarea intereselor româneşti de primejdia unui război, care, în toate ipotezele, putea fi nimicitor pentru ele, şi întărirea lor prin raporturi leale cu toate statele, pentru ca ea să poată fi la adăpost în toate ipotezele păcii viitoare.6

Orator extraordinar, istoricul eminent, diplomatul de mare talent, era mai înainte de toate un om de caracter.7 Trebuie recunoscut diplomatului şi omului de stat calitatea unui spirit de observaţie extrem de lucid, precum şi capacitatea de a recunoaşte evoluţia curentelor şi situaţiilor politice, din nuanţe de expresie şi din fapte mărunte.

Aceste însuşiri deosebite sunt mai bine puse în evidenţă de relatarea făcută de ministrul român vizitelor întreprinse în prima jumătate a anului 1939 în capitalele europene precum Berlin, Paris, Londra, Belgrad, Ankara şi Atena.

Prin efectuarea acestor vizite Gafencu urmărea realizarea integrală a obiectivelor politice pe care şi le însuşise odată cu preluarea funcţiei.

Gafencu analiza problema securităţii europene unde situaţia regelui Leopold al Belgiei este asemănătoare cu cea a altor regi europeni, cum ar fi regele Carol al II-lea al României, regele Boris al Bulgariei singurul care s-a aliat cu Hitler, şi Regentul Paul al Iugoslaviei. Cei patru suverani aveau aceeaşi idee despre misiunea ce le revenea ca şefi de stat – ei au ţinut piept pericolului în mod asemănător, opunându-i aceleaşi tendinţe personale, manifestând o înclinaţie foarte pronunţată pentru "independenţă", anumite veleităţi autoritare, o încredere în sine alimentată de dorinţa de a face bine şi un mare elan tineresc.8

Regele Boris era socotit a fi cel mai calculat din cei patru. Era abil şi ştia să facă oamenii şi instituţiile să se plece în faţa voinţei sale. Prinţul Paul nu era un suveran de meserie; el prefera artele politicii. Nostalgia zilelor frumoase petrecute în Anglia îl însoţea în atmosfera apăsătoare a grijilor unui guvern balcanic. Regenţa era grevată de sarcini dintre cele mai grele: în interior fraţi ce se duşmăneau şi trebuiau împăcaţi; în exterior, o politică conciliantă faţă de vecini implacabili; trebuia să-şi dezvolte calităţi manevriere.9

Şi regelui Carol îi plăceau manevrele. El se temea de angajamentele multilaterale, care îi limitau libertatea de acţiune fără să-i ofere siguranţă. Prefera ca pericolul să nu-i fie ascuns prin formule înşelătoare, pentru ca să-l poată evita prin propriile sale mijloace. Nu dispreţuia riscul, dar nu se lăsa în seama oricui numai ca să braveze destinul. Politica îl pasiona până în cele mai mici detalii; iubea putere, acţiunea şi intriga. Dotat pentru orice altceva în afara meseriei de rege constituţional, el nu reuşea să domnească fiindcă voia să guverneze. Îi conveneau unele teorii totalitare, în măsura în care făceau din şeful statului deţinătorul efectiv al tuturor puterilor publice. Cu toate acestea, în pofida slăbiciunii sale pentru formulele autoritare, regele Carol nu a înclinat spre puterile Axei decât atunci când a considerat drept iremediabil compromisă cauza aliaţilor.10

Regele Leopold era de părere că fiecare ţară tebuia să se străduiască, prin propriile sale mijloace, să slujească pacea generală, însă principala sa sarcină era aceea de a salva propria pace; şi celilalţi suverani gândeau la fel.11

Diplomatul român se întâlneşte şi cu Papa Pius al XII – lea, la Vatican, de a cărui personalitate este profund impresionat, după cum relatează. "Puternica personalitate a suveranului pontif radia inteligenţă şi lumină. …Adevărul pe care papa îl rezerva omului politic era plin de căinţă; …Dar minciuna guverna raporturile dintre state. Înainte chiar de a se fi declanşat războiul, ea făcuse pacea imposibilă. Securitatea murise. Puteam oare crede, în aceste împrejurări, în realitate unui acord între Franţa şi Italia? Suveranul spera în aceasta, pentru salvarea Europei şi a creştinătăţii, - dar aceasta nu va fi totuşi posibil, oricât de mult s-a sperat.

Papa vorbea blând, fără să ridice vocea şi fără să schiţeze vreun gest. Cunoaşterea oamenilor şi a lucrurilor, seninătatea judecăţii sale confereau o emoţionantă profunzime cuvintelor pe care le rostea. Limbajul diplomatic al acestui aristocrat ascet era simplu: el exprima adevărul. Europa era aşa cum o vedea cu privirea sa de o calmă luciditate: ea zămislise forţe de distrugere pe care nici o voinţă umană nu mai putea să le stăpânească.

Ca în perioadele cele mai tulburi ale Istoriei, un zid de netrecut despărţea deja domeniul raţiunii de cel al acţiunii. Oamenii evadau din împărăţia lui Dumnezeu. Misiunea bunilor păstori era aceea de a pune la adăpopst valorile sufeltului şi ale conştiinţei, pentru a le apăra de cataclism.

În toată această încercare, papa păstra o demnitate neştribită. Atitudinea sa, ca şi măreţia aspectului său trezeau un sentiment de frumuseţe desăvârşită. Mi-am amintit gesturile şi limbajul dezordonat al unor mari personaje; îi eram recunoscător Suveranului Pontif de a fi restabilit în ochii mei ideea măreţiei umane.

Diplomaţia Vaticanului depunea cele mai mari efoturi pentru a face să reuşescă negocierile dintre Paris şi Roma. … Franţa voia pacea, Italia nu dorea războiul…. Cardinalul m-a rugat să presez prietenii pe care îi puteam avea la Paris: trebuia ca Franţa să intervină cât mai grabnic."12

La Londra Gafencu l-a putut aborda pe Winston Churchill care nu ocupa atunci nicio funcţie publică. Rolul său politic, imens în realitate, părea să fie pe planul doi: el nu conducea nici guvernul, nici opoziţia; cuvintele şi gândurile sale nu-l angajau decât pe el. Hitler însă, care îi urmărea activitatea îndeaproape, îl considera deja principalul său adversar; era omul care înţelesesese. … Unul dintre marile merite ale acestui om de stat britanic este acela de a fi dat cauzei pe care ţara sa avea s-o apere cu cea mai aprigă energie suportul moral ce trebuia să-i asigure victoria.13

Ministrul român menţiona: "Concepţiile lui Winston Churchill au mai avut un efect: pe plan naţional, ele făceau imposibilă împărţirea lumii la care visase Hitler".14

Despre concepţia lui Hitler de a împărţi lumea, Gafencu evidenţiază precizările omului de stat britanic: „Ce putem noi împărţi cu ei? Lumea? Dar lumea nu ne aparţine. Şi dacă, prin absurd, ar trebui să-i cedăm lui Hitler ceea ce nu ne aparţine, mîine nu am mai putea păstra ceea ce ne aparţine. Dl Hitler ne reproşeză faptul de a crede ceea ce el însuşi a scris în cartea sa. Cum să nu-l credem pe cuvânt, când este vorba de securitatea şi de însăşi existenţa Imperiului nostru”?15

Gafencu în timpul întrevederilor sale cu W. Churchill, pe parcursul vizitei la Londra surprinde următoarele caracteristici ale personalităţii acestuia. „…vorbea calm despre război şi pace în timp ce-şi sorbea cafeaua şi-şi fuma trabucul. Energia sa avea un caracter eminamente uman şi paşnic; nu este însă mai puţin adevărat că avea în ea o fervoare în stare să mute munţii din loc. Ceea ce te impresionează la el era faptul că elocvenţa sa naturală părea a fi îndreptată spre interior: înainte de a-i convinge pe ceilalţi, el căuta argumentele cele mai potrivite pentru a-şi întări propria convingere. Formulările sale, supuse unui sens artistic, aveau întotdeauna o formă perfectă; el nu se mulţumea însă cu vorbe goale şi nu căuta să-i emoţioneze pe ceilalţi ori pe sine prin mijloace ieftine; adresându-se raţiunii, trezea entuziasmul ".16

Gafencu era un strălucit specialist în probleme istorice şi un observator politic înzestrat cu mari calităţi de integritate intelectuală. Un om cu o asemenea putere de pătrundere trebuia să încerce ca ministru de externe al României în 1939, crearea unui larg front de apărare european, împotriva voinţei de expansiune - care în mod fatal ducea la război- a celui de-al treilea Reich.17

După dispariţia Cehoslovaciei şi colaborarea Germaniei cu Ungaria, Churchill susţinea un proiect de strânsă colaborare între statele balcanice18 pentru ca aceasta să poată rezista împotriva agresorilor şi a evita un nou război.

Însă prins ca şi Napoleon, între duplicitatea răbdătoare a ruşilor şi neînduplecata pornire de răzbunare a anglo-saxonilor, Hitler, care s-a gândit prea târziu, ca şi Napoleon, la Europa şi la unitatea ei, se va prăbuşi sub povara simţămintelor europene de ură şi răzvrătire, pe care, după ce le-a dezlănţuit, nu s-a priceput să le potolească.19

Chiard dacă acum Germania avea această dorinţă nestăpânită de cucerire şi ea va fi obligată să se integreze în această Europă. "Va trebui s-o facă supunându-se legii acesteia care este cea a diversităţii şi a acordurilor liber consimţite. Rolul Germaniei, pentru a fi mai modest, nu va fi totuşi mai puţin important: activitatea sa se va alătura activităţii naţiunilor paşnice, iar calităţile sale incontestabile, legându-se de un trecut comun de glorie, vor deveni valori europene”.20

Al doilea război mondial începuse şi Gafencu a fost preocupat permanent de analiza ideii europene, de posibilitatea de realizare a unităţii statelor europene.

Referitor la Germania Gafencu preciza : "tactica nemţilor e uşor de înţeles: când înaintează, vorbesc de germani, când se simt ameninţaţi, îşi amintesc de Europa. Unitatea spirituală a Europei nu atârnă însă de cerintele de întindere, sau de apărare ale spaţiului vital german. Europa nu poate fi o creaţie de subjugare, de slugărnicie, de groază. Europa nu poate lua naştere decât în jurul unei cauze care să nu fie, îndeosebi a nimănui, ci să fie, în comun, a tuturor, şi nu poate admite decât o singură valoare care să se suprapună valorilor naţionale consfinţite prin atâtea lupte şi atâtea jertfe, şi anume însuşirea de a fi european. O uniune a popoarelor europene, atât de greu încercate în timpul din urmă, nu poate fi imaginată decât prin liberul consimţământ al fiecăruia, pe temeiul unei ordini de drept care să limpezească şi să îngrădească stările de fapt atât de tulburi ale zilei de azi. Poate Germania, ea cea dintâi, să se integreze într-o asemenea unitate europeană? Consimte ea să se folosească de împrejurările, atât de prielnice din afară, pentru a da, prin exemplul ei, un conţinut real ideii europene? Este în stare, după ce a înfăptuit, prin jertfele altora, o unitate geografică, să înalţe prin jertfele ei proprii, o unitate de gânduri şi de simţiri? Iată toată problema europeană."21

Gafencu enumera totodată elementele pe care trebuie să se sprijine reformarea civilizaţiei europene: o ordine de drept, pe temeiul căreia fiecare ţară să ştie în mod precis, ce e datoare să dea pentru cauza comună, şi ce poate păstra pentru ea şi apăra împotriva oricăror încălcări sau siluiri din afară. Apoi e nevoie de un "spirit european" care să strângă în jurul unui ideal comun şi a unor interese comune, toate popoarele europene. Un asemenea spirit nu se poate naşte dintr-o colaborare forţată între "învingători", "învinşi" şi "suprimaţi". El cere o înţelegere întemeiată pe justiţie , pe toleranţă, pe un simţământ de solidaritate care nu poate lua fiinţă decât din raporturi de încredere, de sprijin mutual şi de egalitate. Ideea europeană exclude orice teorie şi, cu atât mai mult, orice faptă care urmăreşte ierarhizarea raselor, sau alcătuirea, în cuprinsul comunităţii continentale, a unor state privilegiate. Numai interesul comun, simţul de solidaritate, noţiunea de "european" se pot suprapune valorilor şi intereselor naţionale ale fiecărui stat.22

Grigore Gafencu a anticipat formarea unei unităţi europene solide, întemeiată pe baze economice, ideile lui în această direcţie fiind de o mare actualitate şi în zilele noastre.

El a fost dintotodeauna un fervent susţinător al ideii de unitate europeană. A fost nu numai un mare român, dar era şi un mare european.

A fost unul dintre marii servitori ai Europei.23 Prin activitatea sa desfăşurată în exil a adus servicii de neuitat nu numai poporului său, dar şi celorlalte popoare din Europa Centrală şi Răsăriteană, care luptau pentru libertatea lor. Contribuţia sa la cauza europeană a fost atât de preţioasă.24

Cauza neutralităţii statului român a fost permanent şi puternic apărată de G. Gafencu. Atunci când România va începe să se apropie mai mult de Germania, considerând că acest lucru îi poate fi mai folositor, Gafencu se va opune şi în cele din urmă va renunţa la funcţia de ministru de externe. „Pentru o ţară neutră, renunţarea la neutralitate echivala aproape cu o capitulare. Însemna să se lipsească de orice mijloc pentru a rezista şi a manifesta o voinţă independentă. O abdicare urma alteia. Neutralitatea era borna care împiedica alunecarea României pe panta pe care au urmat-o toate ţările învinse; a ridica borna, însemna provocarea alunecării.”25 Mai mult România nu trebuia să aştepte protecţia germană împotriva unui atac rusesc. Deşi regele s-a opus demisiei lui Gafencu, în cele din urmă a trebuit să o accepte (în iunie 1940).

La începutul lunii august 1940 G. Gafencu îşi va relua funcţia de diplomat, dar de data aceasta în afara statului, ca ambasador26 al României la Moscova, unde regele avea nevoie de un om de încredere şi cu experienţa necesară unui asemenea post diplomatic, destul de solicitant.

Ca ambasador la Moscova, Gafencu are sarcina de a normaliza raporturile cu Kremlinul. Relaţiile cu Uniunea Sovietică au fost rupte în timpul guvernului condus de Octavian Goga, iar după aceea diplomaţii români au încercat să le reia şi să le îmbunătăţească. Relaţiile româno-ruse au fost grav deteriorate după iunie 1940, când România a cedat Rusiei teritoriile româneşti dintre Prut şi Nistru.27

Astfel numirea lui Gafencu a fost bine primită la Moscova, deoarece, aşa cum nota ministrul de externe de atunci, Mihail Manoilescu, «„după tradiţia şi uzanţele diplomatice, consideraţia care se acordă unei ţări se măsoară după importanţa personalităţii trimise pe lângă acea ţară, noul ambasador fiind o „personalitate incontestabil de mâna întâi”».28

G. Gafencu îi va răspunde ministrului de externe român: „Misiunea mea de aici va avea scopul să înlăture tot ce pare proviziriu, vremelnic, tranzitoriu în raporturile ruso-române… Mă voi strădui să înseninez atmosfera şi să dau raporturilor diplomatice, politice şi comerciale din cele două ţări… un caracter statornic”.29

În perioada activităţii sale la Moscova G. Gafencu a demonstrat că politica de atunci a României nu era decât o adaptare de moment la împrejurările politice internaţionale. El a încercat să lichideze problemele în litigiu ridicate de cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei către URSS, de pildă cea a repatrierilor, căutând totodată să menţină raporturi apropiate cu reprezentanţii Iugoslaviei şi Marii Britanii, fapt ce a stârnit protestul vehement al germanilor, care l-au acuzat pe ministrul român că „a pregătit o acţiune a României alături de Rusia şi de Anglia, acţiune care este tot ce poate fi mai contrar politicii preconizate de România de la instaurarea guvernului Gigurtu”.30

Atunci când România a declarat război Uniunii Sovietice, în iunie 1941, şi a intrat în război alături de Germania, Gafencu a părăsit postul de ambasador al României la Moscova, revenind în ţară pentru o scurtă periodă şi ulterior luând drumul exilului31. Astfel după 1942 diplomatul român s-a remarcat ca personalitatea cea mai puternică a exilului românesc.32

O direcţie a activităţii lui Grigore Gafencu, în exil, este apărarea inereselor României. El s-a considerat întotdeauna un soldat pe frontul diplomatic al României, un soldat în apărarea interesului naţional românesc._Nu a gândit niciodată situaţia României desprinsă din contextul european. Şi formula cu blocul balcanic, şi formulele de solidaritate europeană îi erau tot timpul prezente şi îl călăuzeau în demersurile lui politice.33

Gafencu a fost « un soldat în slujba ţării ».34



BIBLIOGRAFIE :
Grigore Gafencu, Însemnări politice, Ed. Humanitas, Buc., 1991 ;
Grigore Gafencu, Misiune la Moscova, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 1995 ;
Grigore Gafencu, Preliminarii la războiul din răsărit, Ed. Globus, Buc., 1996 ;
Grigore Gafencu, Utimele zile ale Europei, Ed. Militară, Buc., 1992 ;
INMER, Caietele inmer, Anul VI, Nr.14, Martie2009 ;
INMER, Grigore Gafencu, Jurnal, Vol. I, Ed. ProHistoria, Buc., 2006 ;
INMER, Grigore Gafencu, Situaţia politică, Ed. Paideia, Buc., 2007 ;
INMER, Provocarea Europei, Exilul elveţian al lui Grigore Gafencu, 1941-1957, Ed ProHistoria, Buc., 2004.


1* Universitatea Valahia din Târgoviste, Şcoala Doctorală, Str. Lt. Stanciu Ion, nr.34-36, 130108, Târgoviste,jud. Dâmboviţa

 Grigore Gafencu, Utimele zile ale Europei, Ed. Militară, Buc., 1992, p. 7

2 Ibidem, p.8

3 Între 21 decembrie 1938 -1 iunie 1940 Grigore Gafencu a deţinut funcţia de ministru al Afacerilor Străine.

4 INMER, Provocarea Europei, Exilul elveţian al lui Grigore Gafencu, 1941-1957, Ed ProHistoria, Buc., 2004, p. 26

5 Grigore Gafencu, Utimele zile ale Europei, Ed. Militară, Buc., 1992, p. 8

6 Ibidem, p.9

7 INMER, Grigore Gafencu, Situaţia politică, Ed. Paideia, Buc., 2007, p.304

8 Grigore Gafencu, Utimele zile ale Europei, Ed. Militară, Buc., 1992, p. 9

9 Ibidem, p.100

10 Ibidem, p.100-101

11 Ibidem, p.101

12 Ibidem, p.177-178

13 Ibidem, p.104-105

14 Ibidem, p.105

15 Ibidem, p.116

16 Ibidem, p.116

17 INMER, Grigore Gafencu, Situaţia politică, Ed. Paideia, Buc., 2007, p.297

18 Italia invadase la 7 aprilie 1939 Albania, ceea ce reprezenta un motiv de îngrijorare pentru siguranţa stateor balcanice.

19 INMER, Grigore Gafencu, Jurnal, Vol. I, Ed. ProHistoria, Buc., 2006, p.167

20 Grigore Gafencu, Preliminarii la războiul din răsărit, Ed. Globus, Buc., 1996, p.14

21 INMER, Grigore Gafencu, Jurnal, Vol. I, Ed. ProHistoria, Buc. 2006, p.166

22 Ibidem, p.190-191

23 INMER, Grigore Gafencu, Situaţia politică, Ed. Paideia, Buc., 2007, p.277

24 Ibidem, p.284

25 INMER, Provocarea Europei, Exilul elveţian al lui Grigore Gafencu, 1941-1957, Ed ProHistoria, Buc., 2004, p.171

26 De la începutul lunii august 1940 şi până la începutul lunii iulie 1941 Grigore Gafencu a deţinut funcţia de ambasador al României la Moscova.

27 Grigore Gafencu, Utimele zile ale Europei, Ed. Militară, Buc., 1992, p.10

28 Ibidem, p.10

29 Ibidem, p.14

30 Ibidem, p.11

31 La 15 noiembrie 1941 Grigore Gafencu împreună cu soţia sa pleacă la Geneva.

32 INMER, Caietele inmer, Anul VI, Nr.14, Martie2009, p55

33 Ibidem, p.57

34 Primul care a spus acest lucru despre Grigore Gafencu a fost Nicolae Iorga, în iunie 1940, în Neamul românesc, când Gafencu pleacă de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine. Sub acest titlu (Un bun soldat al Rmâniei) Nicolae Iorga îşi exprimă părerea de rău că acest soldat a plecat de la conducerea diplomaţiei româneşti. (INMER, Caietele inmer, Anul VI, Nr.14, Martie2009, p.60)



Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə