Principiile de evoluţie, dezvoltare, moder­nizare, progres, schimbare şi revoluţie socială

Q. Ce semnifică teoriile creşterii exponenţiale, a ciclurilor evolutive fără tendinţă, a evoluţiei cumulative retroactive?

• 
  Creşterea exponenţială reprezintă „tendinţa evolutivă a unor fenomene sociale particulare (de pildă, creşterea invenţiilor), dar ea a fost generalizată în unele teorii so­ciologice, considerându-se că o combinaţie de inovaţii ge­nerează un fenomen de accelerare sau precipitare în stare să determine un salt sau o dezvoltare rapidă a civi­lizaţiei.
  
• 
  Acestor teorii li se opun, în sfârşit, cele reprezen­tate în figura 7, şi care presupun că ciclurile evolutive nu sunt, de regulă, nici egale, nici ascendente sau numai des­cendente, evoluţia socială fiind prea complicată pentru a putea fi redusă la o singură tendinţă.
  

Tipuri de civilizaţie civilizaţie
	Timp

Fig. 7 Evoluţie ciclică fără tendinţă.

• 
  Teoriile evoluţiei ciclice, fără tendinţă, au fost relativ neglijate de cercetă­torii evoluţiei şi schimbării sociale, fiindcă ele nu oferă elementele primare ale previziunii şi predicţiei sociolo­gice.
  
• 
  Unele variante ale lor depăşesc, totuşi, această di­ficultate.
  
• 
  De exemplu, teoria evoluţiei cumulative retro­active presupune că orice schimbare reacţionează asupra cauzei care a produs-o, determinând schimbarea retroac­tivă a acesteia: o revoluţie iniţială în agricultură a făcut posibilă orientarea factorilor producţiei spre industrie, dar industria a schimbat retroactiv agricultura prin meca­nizare, chimizare etc., determinând o creştere rapidă a producţiei agricole.”⁴⁴
  

Q. Precizaţi care sunt câteva dintre consideraţiile finale ale fenomenului curbelor evoluţionare?

• 
  Este evident că toate cele zece tipuri de teorii şi curbe evoluţionare „sunt reprezentative doar pentru anumite sec­venţe evoluţionare şi că adesea o curbă lineară, de exem­plu, poate fi urmată de una logistică şi invers.
  
• 
  Curbele evoluţionare sunt, în al doilea rând, simple aproximări ale evoluţiei unui fenomen şi, destul de des, doar reprezen­tări intuitive ale acesteia.
  
• 
  Importanţa lor ştiinţifică nu trebuie însă subapreciată: ele oferă cercetătorului un punct de plecare, uneori o grilă eficientă pentru recolta­rea şi interpretarea datelor empirice, şi permit măsurarea, oricât de grosolană ar fi aceasta, a variabilelor schimbării sociale, făcând posibilă identificarea direcţiei acesteia din urmă.
  
• 
  Pe această bază au putut fi formulate multe legi sociologice şi economice şi s-au făcut previziuni relativ corecte ale evoluţiei unor fenomene sociale.”⁴⁵
  

PARADIGMA 30. Evoluţia multilineară

Q. Ce reprezintă evoluţia multilineară din pespectiva lui Julien H. Steward?

• 
  Evoluţia multilineară arată că „cultura umană a evoluat, aşa cum ne arată datele empirice acumulate, de-a lungul unui număr de linii di­ferite;
  
• 
  trebuie să gândim, deci, evoluţia culturală nu ca un proces unilinear, ci multilinear;
  
• 
  această gândire con­stituie o bază nouă pentru înţelegerea evoluţionară a cul­turii umane. Ea presupune un mod de abordare care ne poate arăta cum modelează factorii unui tip dat de si­tuaţie, dezvoltarea unui tip particular de societate.”⁴⁶
  

Q. Ce spuneau Edward B. Tylor, Lewis H. Morgan, Edward Westermarck, John Ferguson McLennan, James Frazer despre etapele obligatorii ale evoluţiei oricărei culturi?

• 
  Edward B. Tylor, Lewis H. Morgan, Edward Westermarck, John Ferguson McLennan, James Frazer au apreciat „că există anumite etape obligatorii ale evoluţiei oricărei culturi.
  
• 
  Există însă astăzi societăţi care au sărit o etapă, iar altele n-au cunoscut nici una dintre etapele evoluţiei culturale prin care s-a ajuns la societatea industrială.
  
• 
  Mai malt decât atât, antropologii au constatat că un număr important de elemente ale culturii unor societăţi au fost pur şi simplu împrumutate de la vecinii lor, ceea ce a infirmat încă o dată ipoteza după care societăţile ar fi evoluat în mod independent de-a lungul unei singure linii inevitabile.” ⁴⁷
  

Ipoteza relati­vismului cultural

Q. Cum a fost explicată întreaga evoluţie culturală a umanităţii ?

• 
  Unii antropologi au explicat întreaga evoluţie culturală a umanităţii „printr-un proces generalizat de împrumut cultural (difuzionism)⁴⁸, iar atunci când au fost identificate societăţi rezistente la procesul difuziunii culturale, s-a construit ipoteza relati­vismului cultural: dezvoltarea culturală a societăţilor este mai degrabă divergentă decât convergentă, iar studiul stiinţific al acestora trebuie să urmărească doar trăsăturile care disting o societate de alta;
  
• 
  colectarea acestor trăsături culturale a arătat însă că ele sunt, totuşi, comune celor mai multe societăţi studiate, diferenţa dintre acestea fiind determinată de sensurile felurite în care fiecare societate dezvoltă aceeaşi trăsătură culturală.”⁴⁹
  

Tipuri de reducţionisme⁵⁰ : biologic, geografic şi sociologic

Q. Ce reprezintă o cultură?

• 
  Cultura reprezintă un complex ireductibil la un tip de personalitate.
  

Q. Ce spunea Herbert Spencer despre fiinţa socială?

• 
  Spencer arătase că omul, ca fiinţă socială, „trăieşte într-o lume superorganică sau la un nivel cultural care-i determină calităţi sau proprietăţi specifice, ireductibile la cele orga­nice (biologice) sau psihice.”⁵¹
  

Q. Care sunt cele trei tipuri de reducţionisme şi cum au apărut acestea?

• 
  Cele trei tipuri de reducţionisme sunt :
  

- „biologic;

- geografic;

- sociologic;

• 
  toate au apărut din încercarea de a găsi legile universale ale evoluţiei culturale. Reducţionismul biologic a considerat că legile evoluţiei culturale sunt cel puţin similare sau măcar analoage (asemănătoroare) legilor evolu­ţiei biologice.”⁵²
  

Q. Ce a demostrat antropologul american Julian H. Steward?

• 
  Antropologul american Julian H. Steward a demonstrat că „în timp ce formele evoluţiei biolo­gice sunt organic legate între ele, iar dezvoltarea lor este divergentă, pattern-urile culturale nu sunt genetic legate unele de altele. Dezvoltarea lor nu este, însă, divergentă, dar nici convergentă.”⁵³
  

Nucleul cultural

Q. Ce reprezintă un nivel de integrare sau de organizare socioculturală ?

• 
  Un nivel de integrare sau de organizare socioculturală reprezintă „un ansamblu de interacţiuni relativ stabile, in­variante, prin care se caracterizează evoluţia culturală specifică a unei societăţi.”⁵⁴
  

Q. Din ce este format şi organizat nucleul culturii?

• 
  Nucleul culturii este format din „totalitatea fenomenelor evoluţiei culturale care pot fi reduse la cauzalitatea naturii umane unitare, compusă, la rândul ei, din elementele evoluţiei naturale sau biologice a omului;
  
• 
  nu­cleul cultural este organizat în diferite moduri de fiecare societate şi la nivelul fiecărui tip de integrare, ceea ce face ca el să se realizeze în mod specific în fiecare sistem sau subsistem social;
  

• 
  modurile specifice de organi­zare a nucleului cultural nu sunt, însă, nelimitate;
  

• 
  ele sunt limitate mai întâi de compoziţia lui relativ omogenă, în orice caz unitară;
  

• 
  în al doilea rând, de combinaţiile po­sibile între elementele nucleului şi cele ale sistemului/subsistemului social;
  
• 
  în consecinţă, este posibilă identifi­carea unor tipuri culturale ale evoluţiei, tipuri care nu sunt nici divergente (fiindcă nucleul cultural e acelaşi) nici convergente (deoarece combinaţiile cu elementele sistemului social sunt diferite);
  

• 
  tipurile culturale sunt, deci, paralele, iar evoluţia multilineară este esenţialmente o metodologie care presupune existenţa unor regu­larităţi ale schimbării culturale şi care este interesată de determinarea legilor evoluţiei culturale.”⁵⁵
  

Q. Care sunt motivele pentru care paradigma evoluţiei multilineare primeşte un caracter valoros?

• 
  Având ca premisă principală propoziţia după care „evoluţia se caracterizează prin relaţii cauzale recurente în tradiţii culturale independente, paradigma evoluţiei multilineare este valoroasă în măsura în care identifică tipurile culturale generate de aceste relaţii cauzale recu­rente, atribuindu-le o semnificaţie evoluţionistă;
  
• 
  asemenea relaţii cauzale recurente pot fi găsite atât în cercetarea trecutului (de pildă, interacţiunile cauzale pe care le pre­supune organizarea sau nivelul de integrare al bandei patrilineare (despre sistemul de filiație și de organizare socială în linie paternă, de vânători), cât şi a prezentului (interacţiunile cauzale recurente în societăţile industriale), ceea ce per­mite, în ambele cazuri, identificarea regularităţilor evo­luţiei socioculturale fără a reduce toate tipurile de evo­luţie la o singură secvenţă evoluţionară;
  
• 
  metodologia evo­luţiei multilineare este, deci, importantă nu numai teo­retic, ci şi practic, fiindcă ea le arată oamenilor politici variantele evoluţiei şi îi fereşte pe aceştia să-şi orga­nizeze sistemele sociale pe traiectorii evoluţionare care se abat de la sistemul determinat al acestor variante.”⁵⁶
  

Q. Pe ce considerente este acceptat punctul de vedere al evoluţiei multilineare, şi care sunt punctele de vedere ale lui Nicolae Petrescu şi J.H.Steward care întreţin teoriile privitoare la acest fenomen?

• 
  Punctul de vedere al evoluţiei multilineare este astăzi acceptat, într-o formă sau într-o măsură sau alta, mai mare sau mai mică, „de toţi cei care susţin capacitatea pa­radigmei evoluţioniste (redenumită, în perspectiva evo­luţiei multilineare, paradigma neoevoluţionistă) de a ex­plica diversitatea lumilor sociale în unitatea lor orga­nică.
  
• 
  Ideea lui Steward a fost adesea prefigurată înainte ca acesta să-i dea forma evoluţiei multilineare.
  
  • 
    De fapt, antropologul american mărturiseşte că termenul multilinear a fost împrumutat de el de la Karl Wittfogel, care 1-a folosit prima dată ca sinonim al termenului plura­lism, întrebuinţat, cum se ştie, încă de Karl Marx.
    
• 
  Dacă revedem concepţia sociologului şi antropologului român Nicolae Petrescu despre suprafaţă şi substrat, vom con­stata că principiile paradigmei evoluţiei multilineare pot fi evaluate ca propoziţii complementare sau suplimentare faţă de cele organizate de N. Petrescu în jurul conceptu­lui de diferenţiere socială: natura umană unitară devine, la J. H. Steward, nucleu cultural, iar paralelismul tipu­rilor culturale este explicat de antropologul american ca rezultat al diferenţierilor, clasificate de N. Petrescu în trei grupe: locale, epocale şi naţionale.
  
  • 
    Aceasta nu înseamnă, însă, că ne aflăm în faţa unei descoperiri para­lele.
    
  • 
    Similaritatea concepţiilor lui N. Petrescu şi J. H. Steward poate fi interpretată, după părerea noastră, în două feluri: J. H. Steward a confirmat ipoteza lui N. Petrescu, ceea ce arată că paradigma evoluţiei multilineare pare să aibă o vechime, poate chiar o tradiţie în sociolo­gie şi antropologie, iar N. Petrescu se află undeva la începutul acestei tradiţii;
    
  • 
    pe de altă parte, în ciuda asemănării ideilor lui cu cele ale antropologului american, N. Petrescu şi-a dezvoltat ideile într-o direcţie respinsă de J. H. Steward: antropologul român a încercat să reducă paralelele evoluţionare la tipuri psihologice, în timp ce J. H. Steward a arătat că <
    iar patter-nurile generale sunt doar caracteristici umane inerente, sociologice şi psihologice. Primele sunt determinate de istorie şi de adaptări locale specifice. Ele sunt superorganice, în timp ce pattern-urile generale sunt reductibile la procese psihologice şi chiar biochimice.”⁵⁷
    

PARADIGMA 31. Principiul discontinuităţii filogenetice⁵⁸ a progresului

Q. Enunţaţi principiul discontinuităţii filogenetice a progresului elaborat de Elman Service⁵⁹.

• 
  Principiul discontinuităţii filogenetice a progresului arată că „cu cât mai adaptată şi mai specializată este o formă socioculturală, aflată într-un anumit stadiu evoluţionar, cu atât mai mic este potenţialul ei necesar pentru a trece în stadiul următor.”⁶⁰
  

Q. Cum poate fi interpretat principiul discontinuităţii filogenetice a progresului şi ce presupune acesta?

• 
  Principiul discontinuităţii filogenetice a progresului poate fi interpretat „ca o consecinţă a paradigmei evoluţiei multilineare;
  
• 
  J. H. Steward considera că evoluţia multilineară este rezultatul unor adaptări pa­ralele ale diferitelor culturi la medii înconjurătoare diferite (fizice sau geografice şi sociale);
  
• 
  E. R. Service va delimita evoluţia specifică de evoluţia generală;
  

• 
  ele reprezintă dublul aspect al evoluţiei:
  

• 
  prima constituind procesul prin care o unitate socioculturală îşi sporeşte potenţialul său de supravieţuire prin specializare şi adaptare;
  
• 
  iar cealaltă arată <>”⁶¹
  

Principiul stabilizării - factor limitator pentru evoluţia generală sau pro­gresul sociocultural

Q. Ce este o evoluţie specifică?

• 
  Orice evoluţie specifică este, după Elman Service, o invo­luţie⁶² culturală, adică „o formă de inovaţie care urmăreşte prezervarea structurii existente, respectiv soluţionarea problemelor noi apărute prin fixarea mai puternică a acestei structuri.”⁶³
  

Q. Care sunt conceptele pentru care principiul stabilizării devine factor limitator şi care sunt cei doi factori care determină acest principiu?

• 
  Principiul stabilizării „este un factor limitator al involuţiei sau evoluţiei specifice pentru evoluţia generală sau pro­gresul sociocultural;
  

• 
  acest princi­piu este determinat de doi factori şi condiţionat de două principii complementare. Cei doi factori ai stabilizării sunt:
  

• 
  specializarea;
  
• 
  dominaţia.”⁶⁴
  

Q. Ce este specializarea?

• 
  Specializarea este „condiţia principală a evoluţiei;
  
• 
  Datorită faptului că formele noi, care se constituie la nivelul culturii şi societăţii, sunt relativ nespecializate, evoluţia lor determină de fapt in­voluţia, formele noi adaptându-se progresiv la structurile existente;
  

• 
  Tendinţa formelor noi nespecializate de a răs­turna structura existentă este blocată, deci, de regulă, de celălalt factor al stabilizării; respectiv de dominaţia for­melor (speciilor) mai puţin specializate de către formele (speciile) foarte specializate sau adaptate;
  

• 
  Interacţiunea specializării şi dominaţiei face posibil progresul, dar cum formele specializate/adaptate în diferite grade se află într-o lupta permanentă, rezultă următoarele:
  

• 
  progresul este neregulat şi discontinuu;
  
• 
  evoluţia poate fi reprezentată ca un co­pac al cărui trunchi reprezintă linia principală.”⁶⁵
  

Q. Ce presupune discontinuitatea locală ?

• 
  Discontinuitatea locală presupune „mutarea permanentă a iniţiativei evoluţionare dintr-un loc în altul, în funcţie de emergenţa⁶⁶ formelor sociocul­turale noi şi de raportul acestora cu formele adaptate;
  
  • 
    cu cât adaptarea este mai adecvată, cu atât dominaţia for­melor adaptate ale unui sistem social este mai puternică şi cu atât mai puţin probabil va fi ca în sistemul social respectiv să se producă o revoluţie generată de emergenţa formelor noi.”⁶⁷
    

Q. Ce presupune discontinuitatea filogenetică?

• 
  Discontinuitatea filogenetică presupune că „progresul este discontinuu nu numai local, ci şi filogenetic;
  

• 
  discontinuitatea locală presupune doar mu­tarea centrului progresului dintr-un loc în altul în cadrul aceluiaşi stadiu evoluţionar;
  
• 
  discontinuitatea filogenetică presupune mutarea centrului progresului de la un stadiu evoluţionar la altul.”⁶⁸
  

Industrializarea - formă a evoluţiei

Q. Ce reprezintă pentru Elman R. Service industrializarea lumii subdezvoltate şi cum se produce discontinuitatea filogenetică?

• 
  Industrializarea lumii subdezvoltate reprezintă după E. R. Service, „nu numai şi nu atât o discontinuitate lo­cală a progresului, ci una filogenetică;
  
• 
  discontinuitatea filogenetică se va produce, arată antropologul american, deoarece industrializarea lumii subdezvoltate nu se mai poate face la fel ca aceea a lumii dezvoltate;
  

• 
  aceasta din urmă s-a industrializat pe o bază energetică relativ ief­tină şi extinsă (cărbune şi petrol), fără a întâmpina vreo rezistenţă din afară şi fără să fi existat o dominaţie sem­nificativă a formelor specializate;
  

• 
  industrializarea occi­dentală a început prin constituirea micilor întreprinderi şi a continuat cu integrarea treptată a acestora;
  
• 
  ea a bene­ficiat de capitalul necesar, iar statul a fost cel care a definit naţiunea;
  

• 
  pe când în cea mai mare parte a lumii subdezvoltate identitatea etnică a devenit baza naţiunii organizate ca stat;
  

• 
  dacă industrializarea lumii subdezvoltate a înce­put într-o lume deja industrializată, aceasta se face în ritmuri foarte rapide, însoţite de schimbări socioculturale corespunzătoare, şi constă în formarea întreprinderilor industriale mari sau chiar foarte mari;
  

• 
  este clar că ea pre­supune dominaţia formelor puternic specializate;
  
• 
  este şi mai clar că industrializarea lumii subdezvoltate nu mai poate fi evaluată ca o formă a evoluţiei, ci mai degrabă a revoluţiei sociale;
  

• 
  în această situaţie, o singură conclu­zie poate fi acceptată, constată E. R. Service:
  

• 
  ţările in­dustrializate nu pot evolua mai departe decât dacă vor ajuta restul lumii să se industrializeze;
  
• 
  dacă nu o vor face, ele vor precipita ruperea sau discontinuitatea filo­genetică a progresului, grăbind de fapt tendinţa spre schimbare revoluţionară în ţările subdezvoltate;
  

• 
  Service este convins că discontinuitatea se va produ­ce, mai mult chiar, că ea va îmbrăca forma unei revo­luţii; pe de altă parte, antropologul american cere state­lor dezvoltate să le ajute pe cele subdezvoltate, pentru a-şi asigura, astfel, propria evoluţie. Service uită însă că principiul discontinuităţii filogenetice presupune slăbi­rea capacităţii evolutive a unei societăţi pe măsură ce aceasta este tot mai adaptată.”⁶⁹
  

PARADIGMA 32. Decolarea

Q. Ce numeşte WALT W. ROSTOW prin termenul de decolare?

• 
  „Procesul creşterii economice poate fi în mod util abordat ca fiind centrat pe un interval de timp relativ scurt, de două sau trei decenii, când economia şi societa­tea, a cărei parte componentă este economia, se transfor­mă în aşa fel încât creşterea economică devine apoi mai mult sau mai puţin automată. Vom numi decolare această transformare decisivă.”⁷⁰
  

Q. Care sunt premisele ştiinţifice în urma cărora modelul decolării devine model sociologic al creşterii economice?

• 
  Pe la mijlocul secolului nostru economiştii au ajuns la concluzia „că studiul economiei nu poate fi făcut fără ana­liza istoriei economiei.
  
• 
  Această concluzie a fost acceptată de teoriile industrializării şi modernizării ca o pre­misă pentru elaborarea unor modele ale creşterii econo­mice.
  
• 
  Cum asemenea modele au căpătat, graţie analizei istoriei economiei, o semnificaţie mai largă decât modelele strict economice (tehnice), ele au fost considerate adesea drept modele sociologice.
  
• 
  Aşa s-a întâmplat şi cu mo­delul decolării, pe care îl înţelegem aici, deci, ca model sociologic al creşterii economice.”⁷¹
  

Tehnica decolării