Părintele Dan Bădulescu

în mileniul trei…

În articolul Literatura română şi obscenitatea, Bogdan Perdivara observa că „noul val al literaturii române tratează fără complex sexul şi «cuvintele tari»… Cu un bogat trecut istoric, acuzaţiile de pornografie, obscenitate şi imoralitate se mai aduc încă în România secolului XXI. Nu numai pentru «scene fierbinţi», ci, pur şi simplu, pentru uzul unor cuvinte tari sau pentru exhibarea unor atitudini «nepotrivite».

«Acuzele cu obscenitatea şi pornografia sunt făcute la modul diletant, de foarte puţine ori fiind argumentate cu text propriu-zis», susţine prozatorul Ionuţ Chiva, unul dintre cei acuzaţi de pornografie. «O altă prostie este că aceşti adversari (ai tinerei generaţii⁷¹) se bazează în ceea ce susţin pe folosirea cuvintelor ‘cu patru litere’ care pot fi găsite nu numai în cărţi, ci mai peste tot în jurul nostru. Pentru mine, obscenă e o carte proastă. E şi o nepotrivire de formaţie culturală între cărţile analizate şi comentatori».

Deşi se ştie că Eminescu a produs poezie şi proză licenţioasă, acest lucru a fost, de multe ori, trecut sub tăcere de comentatorii săi, iar cuvintele care nu au convenit au fost scoase sau prescurtate. Puţini dintre cititorii lui Creangă ştiau, înainte de 1989, că acesta este şi autorul unor povestiri erotice… La apariţia «Florilor de mucegai», Tudor Arghezi a fost şi el acuzat de pornografie, iar suprarealistul Geo Bogza a ajuns să facă închisoare pe motiv de literatură obscenă”⁷².

Exemplele literare pe care le citează autorul articolului sunt prea vulgare pentru a putea fi reproduse fără a produce sminteală…

Ce e de spus? Ar trebui oare ca ierarhia Bisericii să se implice într-o acţiune de cenzurare a operelor literare?

Nu sunt de această părere. Cred că modul în care s-a reacţionat la punerea în scenă a blasfemiatoarei piese „Evangheliştii” a Alinei Mungiu-Pippidi – când mai mulţi clerici au vrut să oprească prezentarea piesei – arată că nu înţelegem destul de bine spaţiul în care ne aflăm…

Marian Popescu observa: „Părerea acuzatorilor a fost şi este că piesa e o blasfemie. Î.P.S. Teoctist afirmă că «şi cineva, dacă scrie despre Biserică sau despre Evanghelie sau chiar o piesă literară precum Evangheliştii, aduce fără să-şi dea seama o jignire Bisericii, învăţăturii creştine»… S-a discutat adesea, la noi, despre rolul BOR în perioada comunistă, de pildă, şi nu ştiu ca BOR să fi manifestat o atitudine tot atât de puternică faţă de ravagiile produse de comunism sub aspectul religiei creştine, a practicării ei în România, aşa cum o face acum faţă de o... piesă de teatru reprezentată pe scenă! E un subiect extrem de sensibil, desigur, tot astfel cum e şi acela al puterii credinţei ortodoxe în societatea românească de azi”⁷³.

Mi se pare că observaţia jurnalistului este interesantă: cum de Biserica dovedeşte un răspuns atât de ferm faţă de punerea în scenă a unei piese de teatru, în timp ce faţă de alte provocări – cum a fost cea comunistă – răspunsul nu a fost la fel de prompt?⁷⁴

Şi totuşi, faţă de comunism Biserica a reacţionat şi mai ferm. Nu atât la nivel ierarhic – căci am avut şi episcopi mărturisitori –, cât la nivelul preoţilor şi al credincioşilor. Am avut mulţi mucenici, care acum prăznuiesc biruinţa lor în Împărăţia Cerurilor. Ar trebui ca duhul lor să fie viu în inimile noastre. Ar trebui ca în faţa noilor provocări – culturale, politice, spirituale – să răspundem cu acelaşi curaj, cu aceeaşi iubire pentru Hristos – Adevărul, pentru Adevărul care ne face vii.

Părintele Dumitru Stăniloae a spus odată: „Nu mă bucur când văd atâtea forme de erezie pe care Biserica nu le condamnă. Ar trebui să fie mai prezentă...”⁷⁵

Cred că vorbele sale trebuie generalizate: Nu mă bucur când văd atâtea forme de atac împotriva învăţăturii Bisericii cărora nu le răspunde nimeni. Biserica ar trebui să fie mai prezentă...

Eu unul mă bucur că patriarhul, unii episcopi, preoţi şi intelectuali români au luat poziţie faţă de piesa Alinei Mungiu-Pippidi. M-aş bucura să ia poziţii asemănătoare privitoare faţă de toate provocările la care este expusă Ortodoxia.

Cred că piesa Evangheliştii sau romanele obscene se află printre duşmanii cei mai puţin periculoşi ai Bisericii lui Hristos. Sunt ca şi câinii care latră, dar nu muşcă.

Mi se par mult mai periculoase însă toate aşa-zisele produse culturale în care Hristos nu este negat făţiş, în care eroticul nu agasează, dar prin care mesajele anticreştine prin care suntem făcuţi robi patimilor ajung în inimile noastre. Consider că „subcultura” telenovelelor, a reclamelor şi a şlagărelor care mustesc de erotism ilustrează cât se poate de bine afirmaţia mea…

Dacă ar fi să privim vremea noastră ca o arenă de luptă între slujitorii lui Hristos şi duşmanii acestora, cred că „detaşamente” precum cel din care face parte piesa Evangheliştii nu au alt rol decât să facă zgomot, captând atenţia apologeţilor creştini, împiedicându-i să vadă cum trupe mult mai numeroase şi mai bine pregătite mărşăluiesc în tăcere spre alte poziţii strategice.

Cred că cea mai mare plagă a culturii contemporane este faptul că propovăduieşte o lume din care Hristos este absent. Intelectualii străini de viaţa în Biserică ne învaţă să trăim ca şi cum Hristos ar fi fost un simplu înţelept, o figură pacifistă ale cărei teorii au expirat…

Cel mai clar diagnostic al acestei culturi anticreştine l-a dat Cuviosul Iustin Popovici: „Arianismul nu a fost înmormântat încă; astăzi el este mai la modă şi mai răspândit decât oricând. E răspândit ca un adevărat suflet în trupul Europei contemporane. [Iată o declaraţie a doamnei Pippidi care confirmă afirmaţia părintelui Iustin: „Cred ca în Evanghelia coptă a lui Toma, aia în care Iisus nu face nici o minune⁷⁶, e un simplu predicator genial şi neînţeles…”⁷⁷] Dacă priviţi la cultura Europei, în adâncul ei veţi găsi ascuns arianismul: toate se rezumă aici la om şi numai la om şi chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. (...) Cine nu cunoaşte abominabilul arianism al intelectualilor noştri?...”⁷⁸

Răspunsul e simplu: acest arianism îl cunoaştem toţi. Pe aceşti elevaţi urmaşi ai lui Arie îi cunoaştem toţi. Întrebarea este: suntem oare în stare să îi descoperim şi pe urmaşii Sfântului Nicolae al Mirelor Lichiei, care l-a pălmuit pe Arie? E de datoria noastră să îi descoperim, să îi cunoaştem şi să îi iubim… Ei ne vor învăţa cum trebuie să privim pleiada de cărţi anticreştine: şi literatura obscenă, şi literatura eretică (din care fac parte piesa „Evangheliştii”, cartea lui Dan Brown despre codul lui Da Vinci etc.).