Protectorul



Yüklə 2,06 Mb.
səhifə23/26
tarix06.03.2018
ölçüsü2,06 Mb.
#45052
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   26

* * *
Olivia Sherbourne auzi urletul spărgând liniştea ninsorii, îi auzi ecoul răsunând de-a latul văii, nemaifiind estompat de viscol. Brusc, sunetul încetă.

Era acelaşi gen de urlet pe care îl auzise şi înainte, aceeaşi eliberare inumană de durere şi chin, acelaşi plânset sfâşietor care făcea să-i îngheţe sângele în vene.

Oare trecuseră numai câteva minute de când îl mai auzise?

I se părea că trecuseră ore, nesfârşite ore, pe care şi le petrecuse prin zăpadă, căutând disperată vreun semn pe care să-l recunoască.

În orice caz, acum, că zăpada spulberată înainte de vânt începuse să se aşeze la loc, din albeaţa înconjurătoare se ivi ceva familiar.

La douăzeci de metri mai încolo se afla un pin cu coaja albă, unul dintre acei copaci bizari care nu semănau deloc cu arborii înalţi ce împădureau flancurile munţilor. Ramurile lui contorsionate se ramificau dintr-un trunchi noduros, iar mănunchiurile ciudate de ace, care semănau cu nişte frunze, strânseseră pe ele cantităţi mari de omăt, astfel încât copacul arăta de parcă ar fi fost acoperit în întregime cu smocuri mari de bumbac.

Recunoscu acest arbore. Îl văzuse de fiecare dată când urcase la fermă. Forma lui singulară îi atrăsese mereu atenţia când ieşea din aleea îngustă în luminişul larg dominat de casă.

În această după amiază, însă, se apropia de el dintr-o altă direcţie. Înţelese brusc ce se întâmplase. O luase spre nord, prin pădure, în loc s-o ia către vest, aşa că, în loc să meargă paralel cu sinuozităţile aleii, apucasede-a latul văii. Ştia de acum că şopronul şi construcţiile anexă se aflau chiar în spatele copacului, deşi nu le putea vedea încă.

Nu vedea, însă, nici creatura care emisese acel urlet, ale cărui ecouri se prelingeau încă de-a lungul văii. Îşi luă arma de pe umăr, verifică magazia ca să fie sigură că avea cartuş pe ţeavă şi porni spre construcţiile anexă ale femei. Când îşi dădu seama că nu se mai putea considera rătăcită, simţi că un val de energie o inundă. Pierise pericolul de a muri în furtuna de zăpadă. Ţinând carabina în poziţie de tragere, Olivia îşi croi drum printre nămeţi, deplasându-se cât de repede putea.
* * *
Îngenunchind lângă cadavrul tatălui său, Joey Wilkenson prinse din zbor un zgomot vag de zăpadă crănţănind sub paşi. Corpul i se tensiona. Adulmecă inconştient aerul, încercând să descopere ce fel de fiinţă se apropia de el.

Din gât îi ieşi un mârâit. Se ridică şi dispăru pe după colţul şopronului. Se ghemui la adăpostul unei mici magazii. Se puse pe observat şi pe aşteptat, cu toate simţurile în alertă.


* * *
Adăpostul tractorului era vizibil acum. Olivia îşi dublă eforturile. Ţelul ei final se zărea în sfârşit cu claritate. În spatele adăpostului, se afla şopronul, iar în spatele acestuia se putea vedea un colţ din casă. Mai avea de parcurs numai câţiva metri.

Se opri locului şi ochii i se făcură mari când văzu perechea de picioare care se ivea de după colţul adăpostului.

Era o pereche de picioare goale. Tălpile erau îngroşate de bătături iar încheieturile răsucite şi îndoite, terminate cu unghii încovoiate care semănau cu nişte gheare.

Pulsul Oliviei se acceleră pe nesimţite. Femeia schimbă drumul şi o coti către perechea aceea de picioare. O clipă mai târziu, se trezi în faţa unui cadavru.

Un cadavru care zăcuse în zăpadă şi din a cărui rană, imensă şi căscată, de la abdomen mustea încă sângele.

Doi ochi se uitau fix la ea, privind-o lipsiţi de viaţă din găvanele înfundate.

O altă rană profundă se căsca în fruntea omului, de parcă cineva îi înfipsese o ţepuşă în ţeastă după care o scosese, cu bucăţi de creier cu tot.

Olivia se uită ca atrasă de magnet la chipul omului. O cuprinse frica când acele trăsături contorsionate i se părură vag familiare.

Cu siguranţă, însă, că nu-l mai văzuse pe bărbatul acela. Altfel nu l-ar fi uitat niciodată, căci faţa avea un aer fioros, un amestec bizar de om şi de animal.

Un mârâit ameninţător îi întrerupse subit gândurile. Femeia încremeni. Fiecare muşchi al corpului i se încorda brusc. Se răsuci iute pe călcâie, ridicând în acelaşi timp carabina la umăr, ţinând cu stânga de magazie şi apăsând cu arătătorul drept pe trăgaci.

O secundă mai târziu, peste ea năvăli Joey Wilkenson, de la celălalt capăt al adăpostului tractorului. Corpul lui o izbi în spate cu suficientă forţă ca s-o arunce la pământ.

Carabina îşi slobozi singură încărcătura. Femeia îşi simţi umărul drept dislocat din articulaţie când patul armei o izbi în piept. Durerea năucitoare o făcu să ţipe. Încercă să se rostogolească şi să se elibereze de greutatea creaturii care o atacase.

Când încercă să se mişte, însă, simţi un braţ strecurându-se ca un şarpe în jurul gâtului ei. Presiunea exercitată de acesta îi tăie răsuflarea.

Trebuia să se mişte. Trebuia să facă ceva — orice! — pentru a se descotorosi de atacator. Se luptă. Braţul liber bâjbâi prin zăpadă. Din gât îi ţâşni un ţipăt ascuţit de durere şi teroare. Era prea târziu, însă. Durerea umărului drept îi epuiza deja energia, iar braţul drept devenise inutil în încercarea ei de a se apăra.

Nici nu mai fu conştientă de noua durere care-i asaltă corpul când Joey Wilkenson îşi înfipse dinţii în ceafa ei. Mintea ei începuse deja acea inevitabilă retragere în bezna moale şi lipsită de chin a inconştienţei.

Când îşi lichidă oribila muncă începută, şi când simţi că Olivia rămăsese nemişcată sub el, Joey se ridică.

Pe pulovărul lui licărea sângele proaspăt. Îşi şterse restul de sânge de pe gură cu mâneca.

Gâfâia. Privind cadavrul femeii pe care o cunoştea de mic, acel trup inert pe care tocmai îl răpusese, prin corp îi trecu un fior de căldură.

Se simţi puternic şi tare, energizat de omor. Nările i se dilatară când inhalară aroma de halucinogen a sângelui proaspăt. Înţelese acum, în sfârşit, cine şi ce era el.

Părăsind cadavrul femeii îşi croi drum prin nămeţii de zăpadă către gardul care separa curtea de câmp şi de pădurea din spate.

Sări peste gard cu o singură mişcare expertă şi se topi înspre pădure. Paşii săi iuţi îl purtau cu uşurinţă peste pajişte, curăţată practic de zăpadă de către vânt. Se opri să se uite înapoi abia când ajunse la marginea pădurii.

Casa era încă vizibilă prin ninsoare. Se uită fix la ea pentru o clipă, apoi se făcu nevăzut

Acea casă nu mai era căminul lui şi nici n-avea să mai fie.

De-acum înainte, casa lui va fi muntele, unde va trăi aşa cum trăise taică-său, ascunzându-se ziua de inamicii care locuiau în valea de dedesubt şi ieşind afară numai noaptea.

Ieşind să vâneze în întuneric.

28
Mary Anne se trezi încet. Ochii îi clipiră, orbiţi de lumina strălucitoare a soarelui care inunda livingul prin ferestrele dinspre est. Câteva clipe refuză cu obstinaţie să se deştepte fiindcă, o dată cu revenirea la realitate, îi revenea şi frica paralizantă care o imobilizase toată seara şi toată noaptea ce precedaseră această bizară dimineaţă însorită.

N-ar fi trebuit să fie plină de soare această dimineaţă. Ar fi trebuit să plouă pe rupte, dată fiind ninsoarea din ziua precedentă. Ar fi trebuit să plouă mărunt, cu picături mici care să cadă din nori plumburii, bătând darabana, ca un bocet trist, pe acoperişul casei.

O bucată de vreme, Mary Anne nu se mişcă din loc, ba chiar îşi închise pleoapele ochilor pentru a se proteja de lumina strălucitoare, ca şi cum prin simplul act de a refuza realitatea zilei dinainte şi-ar fi putut pretinde ei însăşi, pentru încă vreo câteva minute, că nu se întâmplase nimic în realitate şi că totul nu fusese decât un coşmar care refuza să-i părăsească mintea pe măsură ce ea revenea la realitatea în care adevărul era că Logan dormea în camera lui de sus, ca şi Joey.

Poate că şi Bill Sikes era pe punctul de a coborâ din cabana lui, tropăind prin zăpada scânteietoare pentru a se apuca de treburile lui.

Şi Olivia... poate că ar trebui s-o sune pe Olivia şi să o roage să vină la o cafea ca să-i povestească de visul cumplit pe care îl avusese în acea noapte.

Un vis în care se întorsese în casă cu Alison şi se cuibărise alături de fata ei în bucătărie, gândindu-se cu febrilitate la ce avea de făcut.

Auzise apoi un urlet înălţându-se de undeva din spatele şopronului. Sângele îi îngheţase în vene când se gândise că Shane Slater — pe care îl împuşcase, apoi îl ucisese cu vătraiul — reuşise cumva să învie. Se agăţase de Alison, strângându-şi protector fiica adolescentă de parcă ar fi fost încă un bebeluş, şi se uitase prin fereastră către furtuna de afară, cu groaza în suflet, în timp ce-l aştepta pe Slater să apară, cu abdomenul sfâşiat şi sângerând, cu pieptul mustind de sângele lui Logan şi cu o gaură, din care i se scurgea creierul, în frunte.

Ca un mort, şi totuşi încă în viaţă, venind inexorabil înapoi către casă.

Către ea. Către Alison.

Ştiuse că data viitoare când îşi va face el apariţia, ea nu se va putea apăra, nici pe sine şi nici pe fiica ei, deoarece curajul o părăsise, iar corpul, ca şi mintea, îi erau epuizate.

El nu venise, însă.

O tăcere cumplită urmase acelui urlet bestial de ură sălbatică. O tăcere care părea că se perpetuează la nesfârşit. Se auzise apoi o împuşcătură.

O singură bubuitură a unei carabine, al cărei ecou mugise din stâncă în stâncă sus deasupra munţilor, urmat la numai câteva clipe de un ţipăt de groază şi durere.

Ţipătul unei femei.

Ţipătul Oliviei Sherbourne.

Din clipa în care îl auzise, Mary Anne ştiuse de cine fusese el scos şi pricepuse, când ecourile lui se stinseră, că Olivia Sherbourne murise. O strânsese mai tare pe Alison, care-şi îngropase faţa la pieptul ei, dar nu scosese nici o vorbă. Continuase să privească fix afară, aşteptând să vadă ce avea să urmeze.

Îl zărise apoi pe Joey.

Apăruse de undeva din spatele şopronului, alergând peste câmp cu graţia unui animal tânăr. Mary Anne înţelesese că el fusese autorul uciderii Oliviei încă înainte ca el să se oprească la marginea pădurii şi să se întoarcă cu faţa spre casă.

În acea clipă, când el îşi lua rămas bun de la fostul lui cămin, petele roşii sclipitoare de pe pulovărul alb pe care îl purta îi confirmaseră adevărul amar. II observase tăcută cum se uita ţintă la casă, apoi cum se răsuceşte pe călcâie şi dispare în pădure.

După asta, Mary Anne pierduse noţiunea timpului. N-a-vea nici cea mai vagă idee cât mai stătuse în bucătărie, legănând-o cu blândeţe pe Alison şi aşteptând să-i treacă fetei groaza şocului şi ei propria frică paralizantă.

Cândva, la un moment dat se mutaseră în living. Prinseseră o pătură peste fereastra făcută bucăţi, prin care pătrunsese intrusul în casă, şi împrăştiaseră alte pături pe podea pentru a acoperi petele de sânge închegat care se întunecau la culoare şi se uscau repede.

Făcuse un foc în căminul imens de piatră din living. Se aşezară amândouă în tăcere pe canapea, Mary Anne în capul oaselor, iar fata ghemuită lângă ea, cu capul în poala ei. Nici una nu scosese vreo vorbă.

Priviseră amândouă fix flăcările pâlpâitoare.

Fiecare rumegase cele întâmplate în felul propriu.

Mary Anne nu era categorică în privinţa momentului când adormiseră şi nu putea spune dacă se lăsase sau nu noaptea când minţile şi trupurile lor istovite se abandonaseră inconştienţei.

Deschizând acum ochii şi renunţând la dorinţa de a se retrage în mrejele fierbinţi ale uitării din somn, deveni conştientă că nimic nu fusese un coşmar. Totul se întâmplase aievea.

Se întinse, cu muşchii protestând, apoi se eliberă de sub greutatea capului fetei, strecură uşurel o pernă sub obrazul lui Alison şi întinse o pătură peste corpul ei încolăcit. Jarul scânteia încă în cămin. După ce verifică telefonul, care continua să fie mort, Mary Anne puse trei buşteni pe foc, apoi folosi un burduf de piele tocită pentru a readuce flăcările lai viaţă, dându-le aer. În timp ce ele reveniră jucăuşe în sus, dansând printre buşteni, ea se duse la fereastră şi se zgâi afară în lumina limpede a dimineţii.

Ninsoarea nu contenise, probabil, toată noaptea, căci acum curtea era acoperită de o pătură de nea de aproape şaizeci de centimetri înălţime. Acoperişurile şopronului şi ale celorlalte construcţii erau şi ele învelite cu omăt. Zăpada se depusese în strat mare până şi pe marginea de sus a gardului. Suprafaţa orbitor de albă, licărind de pe urma cristalelor de gheaţă, era întreruptă într-un singur loc, de urme de căprioară. Ramurile copacilor care străjuiau pârâul gemeau sub încărcătura grea, căci frunzele lor, care abia începuseră să-şi schimbe culoarea, agăţaseră mult mai mulţi fulgi decât ar fi putut-o face ramurile goale.

Peste noapte, valea trecuse de la o toamnă timpurie la miez de iarnă. Mary Anne fu scuturată de un fior în timp ce admira feeria monocromatică. Îşi dădu seama brusc, însă, că acel fior provenea de la conştiinţa cumplitului adevăr care zăcea sub cortina de nea şi nu de la frigul de dincolo de fereastră.

— Mami? rosti Alison cu voce somnoroasă.

Mary Anne se întoarse să-şi privească fiica, care părea în acea dimineaţă, mult mai mică decât cei treisprezece ani ai ei.

— S-a întâmplat totul cu adevărat, nu-i aşa? continuă fata cu ochii plini de teamă şi cu faţa albă.

Mary Anne nu putu decât să dea din cap, incapabilă de a scoate vreun sunet.

— Ce-o să facem? întrebă fata. Mergem acasă? Ne înapoiem la tati?



Mami... tati...

Ieri dimineaţă, Alison o mai chema încă "mamă", cât despre taică-su trecuseră ani de zile de când îi spunea numai "tată". După teribila dramă din ziua precedentă, revenise la termenii din copilărie. Plină de afecţiune şi de milă pentru fata care era acum unica ei comoară rămasă, Mary Anne se întoarse la canapea, se aşeză şi îşi petrecu braţele în jurul ei.

— Nu ştiu ce vom face, iubito, zise ea moale. Nu ştiu decât că acum nu putem face nimic. Suntem înzăpezite iar telefonul nu funcţionează încă. Trebuie să aşteptăm să vină cineva să ne ajute.

— Şi dacă nu vine nimeni?

— O să vină, n-avea grijă. Va veni cineva să ne ajute de îndată ce se va putea.

Porni spre bucătărie. Ştia că trebuie să facă ceva, orice, înainte ca groaza nopţii trecute s-o cuprindă iar cu tentaculele ei.

Pregăti un ibric cu cafea şi se uită pe fereastră, peste câmp, către locul unde se făcuse nevăzut Joey în pădure.

Îi trecu un gând prin minte.

Dacă se va întoarce Joey?

Dacă se va întoarce băiatul şi nimeni nu va sosi în ajutorul lor?


* * *
Sus pe munte, Rick Martin se agită, apoi, încet-încet, se deşteptă. Toate oasele îi erau înţepenite de frig, dar reuşise să supravieţuiască nopţii. Focul mic, pe care îl înjghebase, se stinsese de mult. Îşi introduse mâna în buzunar şi căută cutia de plastic dur ce conţinea rezerva lui sărăcăcioasă de chibrituri. O găsi într-un târziu, o scoase şi îşi dădu seama că degetele îi erau prea amorţite pentru a deşuruba capul micului cilindru cenuşiu. Începu să şi le maseze, apoi îşi trase fermoarul jachetei şi-şi strecură mâinile înăuntru, cuibărindu-le la căldura subţiorilor. În timp ce degetele începură, încet, să se dezmorţească, iar mâncărimea cauzată de degerături să se potolească, privirea iscodi împrejurimile după ceva ce putea fi pus peste tăciunii negri care constituiau rămăşiţele stinse ale focului de peste noapte. Cu degetele chircite de durere începu, o clipă mai târziu, să rupă una din ramurile de copac pe care o folosise la înjghebarea unui pat. Strânse cu atenţie bucăţile la un loc, pentru a permite aerului să circule cât mai lejer printre acele umede de pin. Abia după ce se declară satisfăcut catadicsi să aprindă primul chibrit. Îl ţinu în centrul micii grămăjoare. Băţul arse până la capăt rapid. Câteva ace sfârâiră, începură să ardă, dar se stinseră când din chibrit nu rămăsese nimic altceva decât un ciot fumegând.

Focul reuşi să se înfiripe abia la penultimul chibrit. Îşi făcu mâinile pâlnie în jurul flăcării mici şi suflă peste ea uşor ca să se întindă printre ace. Riscă să mai adauge câteva lemne abia când focul începu să ardă zdravăn. Flacăra nu se stinse. Curând, Martin simţi căldura pătrunzându-i prin haine. Rupse restul ramurilor care-l ajutaseră, atât ca să-şi facă o pernă pentru a se proteja de solul tare, cât şi să-l izoleze faţă de zăpada care căzuse noaptea. Le puse pe toate pe foc până ce căldura deveni atât de intensă încât îl obligă să se ridice în picioare şi să facă un pas-doi înapoi. În cele din urmă se întoarse de tot cu spatele la el şi începu să dărâme bariera de zăpadă pe care o înălţase pentru a se proteja de vântul turbat din ziua precedentă. Zidul era mult mai gros acum decât cel construit iniţial. Cât timp suflase vântul, troienise toată zăpada. Baza zidului avea peste un metru grosime şi începea chiar de deasupra solului, însă omătul era moale. Ca atare, în câteva secunde Martin străpunse peretele eliberându-se astfel din mica peşteră în care înfruntase furtuna. Cercetă valea cu privirea şi văzu că era acoperită toată cu o pătură groasă albă. Singure colţurile de granit ale stâncilor rămăseseră golaşe. La mare distanţă sub el, abia vizibil, se afla orăşelul care arăta ca un cătun micuţ băgat într-un presse-papier de cristal, cu acoperişurile îngropate pe vecie sub un strat alb şi cu luminări strălucind întotdeauna în micuţe ferestre vopsite.

Îşi scoase emiţătorul din centură şi-i dădu drumul. În acea dimineaţă, lipsind viscolul generator de paraziţi, o auzea pe dispecera din Challis la fel de clar ca şi când ar fi vorbit cu ea la telefon.

— Gillie m-a sunat toată noaptea, îl informă aceasta. Dacă nu i te dau imediat cred că vine şi mă omoară, chiar dacă ar trebui să deszăpezească singură drumul. Isuse, Rick, tu crezi c-ar face aşa ceva?

— Mă rog, aici unde sunt eu zăpada are aproape un metru grosime. Cât de curând îmi poţi trimite un elicopter să mă ridice de aici?

— M-apuc de treabă imediat, promise femeia. Avem o posibilă identificare a omului pe care-l cauţi. Un oarecare Shane Slater care a evadat de aproape cincisprezece ani.

Înainte ca Rick să dea vreo replică, prin eter auzi vocea nevestei sale. I se sesiza de la o poştă uşurarea din suflet.

— Rick? Doamne, chiar n-ai păţit nimic?

— Cam nimic dacă nu te gândeşti că n-am mâncat, că am pierdut meciul de fotbal şi că am cam îmbătrânit ca să mai dorm pe un simplu pat de ramuri. Sunt în viaţă, însă, aşa că nu prea mă pot plânge, nu? Tu cum ai petrecut noaptea?

— Acum e bine, răspunse Gillie, numai că n-am dormit deloc. Sunt îngrijorată în privinţa Oliviei şi a Mary Annei Carpenter. Telefoanele lor s-au întrerupt şi singurul lucru pe care l-am aflat a fost acela că familia Stiffle s-a întâlnit cu Olivia în drumul lor spre oraş, ieri după-amiază. Ea le-a spus că se duce să-i ia pe Mary Anne şi pe copii ca să-i aducă acasă la ea.

— Atunci probabil că acolo sunt acum, o linişti Rick. Olivia ştie întotdeauna ce face.

Gillie ezită, întrebându-se dacă era cazul să-i povestească soţului ei depre celălalt amănunt care o îngrijora. Înainte de a se decide, subiectul fu atacat chiar de el.

— Te-ai uitat pe fereastra din spate? De acolo se vede coşul ei.

— Am făcut-o, răspunse Gillie. Nu e nici un fuior de fum. În plus, o ştii pe Olivia — nu s-ar eschiva să facă focul dacă are cu ce. Dacă ar fi fost în casă ar fi ţinut focul aprins toată noaptea.

Rick cercetă din nou valea şi văzu ceva care semăna cu o vagă şuviţă de fum înălţându-se din zona în care se afla casa Wilkenson.

— Cred că s-au adăpostit cu toţii în El Monte, anunţă el în radio.

În acel moment interveni dispecera.

— Rick, se pare că nu vom putea trimite un elicopter până la tine în mai puţin de două ore. Avem peste tot oameni -aflaţi la anaghie şi majoritatea lor au nevoie de ajutor medical. Poţi să mai stai liniştit o vreme acolo?

— Pot face mai mult decât atât, replică Rick cu voce aspră. Dacă m-am băgat aici în mijlocul unui viscol, atunci o să pot să ies naibii de aici şi singur, acum că s-a terminat.

— Rick, rămâi unde eşti! interveni Gillie cu un ton ridicat. Eşti norocos că eşti încă în viaţă, şi o ştii prea bine! Stai acolo până vine careva şi te culege.

Martin clătină din cap, în ciuda faptului că nu-l vedea nimeni.

— Nici o şansă! E mai bine să plec pe jos decât să atârn de o frânghie pe sub burta păsărilor ălora cu elice. Probabil că m-ar târâ printre copaci şi ar reuşi ei să mă omoare. Vorbim puţin mai târziu.

Închise emiţătorul înainte ca Gillie să mai zică ceva. Aruncă câţiva pumni de zăpadă peste focul muribund şi porni la drum. Îşi croi drum printre nămeţi până ajunse la marginea pădurii. Acolo deplasarea deveni mult mai uşoară de vreme ce o mare parte a zăpezii fusese prinsă de frunzişul des al copacilor de deasupra capului lui. În cea mai mare parte, solul era aici neacoperit. O luă înapoi pe drumul pe care venise, făcându-şi loc printre arbuştii de pe sol, până ce ajunse în locul în care îşi lăsase jeepul.

Dădu ocol vehicolului acoperit de zăpadă. Evalua situaţia şi ajunse în final la concluzia că avea cea mai mare şansă de a apuca pe calea pe care venise dacă putea să întoarcă automobilul. Îndepărtă omătul din dreptul ţevii de eşapament şi al portbagajului, şi-l ridică pe acesta din urmă. Găsi înăuntru, pe jumătate îngropat în mulţimea de obiecte diverse ce păreau că au o predilecţie de a se aduna acolo, setul de lanţuri, pe care îl ţinea tot timpul în spate, chiar şi când demonta jeepul pentru a-l curăţa, şi o lopată, pe care o căra special pentru situaţii ca aceasta. Partea cea mai dură avea să fie îndepărtarea unei cantităţi suficiente de zăpadă pentru a putea pune lanţuri la toate cele patru roţi. O dată ce acestea erau montate, restul era floare la ureche.

O oră mai târziu, după ce înjurase mai mult decât o făcuse în ultimele douăsprezece luni luate la un loc, cu pielea julită de pe cel puţin jumătate din degete, lanţurile erau fixate la locul lor. După ce mai dădu şi o parte din zăpada care înconjura maşina, Rick intră în ea şi încercă motorul.

Acesta se înecă de câteva ori, tuşi, apoi prinse să se învârtă împiedicat. Martin îl trată cu atenţie. Apăsă de câteva ori pe pedala de acceleraţie pentru a-l încălzi treptat. Poticnelile se transformară încet într-un tors constant. Dădu la maximum butonul de aer cald, apoi ţinu palmele în faţa ventilatoarelor până ce le simţi cum se dezgheaţă din nou. În cele din urmă verifică transmisia şi puse maneta de viteze pe mers înapoi. Jeepul începu să se deplaseze. Rick auzi crăntănitul rămurelelor sfărâmându-se în timp ce puntea din spate a maşinii părăsi drumul şi se afundă în lăstărişul dens. Când automobilul nu mai putu da înapoi, schimbă maneta pe mers înainte, răsuci de volan şi intră cu botul în tufişurile de pe cealaltă parte a îngustei alei.

După trei manevre de acest gen, Rick reuşi, în sfârşit, să întoarcă jeep-ul. Introduse maneta de viteze în treapta cea mai coborâtă. Ambala motorul şi vehicolul începu să-şi croiască drum prin zăpadă.

Treizeci de minute mai târziu, ajunse înapoi în camping, iar douăzeci de minute după aceea renunţă la jeep căci drumul părăsise umbrela protectoare a pădurii iar zăpada viscolită cu o zi înainte formase troiene de un metru şi jumătate înălţime. Întoarse maşina şi urcă înapoi pe drum până ce socoti că se afla în punctul cel mai apropiat de casa de la ferma El Monte. Tăie contactul şi abandonă maşina, căci oricum nu mai conta. Se afla acum în teritoriu cunoscut, la numai un sfert de milă de fermă. Dădu drumul emiţătorului, raportă poziţia lui şi o rugă pe dispeceră s-o anunţe pe Gillie din partea lui.

— Mi-ar place să-i comunic eu însumi, dar mă îndoiesc că ar vrea să vorbească acum cu mine. Te mai caut după ce aflu care e situaţia pe aici.

Îşi croi drum pe panta blândă către pârâu, deplasându-se cu repeziciune prin pădure. Găsi un vad să traverseze cursul de apă abia la o sută de metri în lateral faţă de direcţia pe care o urma. Ieşi, în sfârşit, din pădure şi se uită fix la casa ce se înălţa la mai puţin de patruzeci de metri depărtare.

Acoperit de zăpadă, Range Roverul era încă parcat în curte, iar din coş se ridica un fuior cenuşiu de fum.

Abia când privirea îi căzu pe pătura ce spânzura dincolo de fereastra spartă, în interior, îşi dădu seama că se întâmplase ceva rău, deşi casa arăta paşnică acum.

Opintindu-se prin zăpadă, ajunse în cele din urmă pe veranda din faţă şi ciocăni tare în uşă.

Neauzind nici un răspuns, bătu din nou. Tocmai era pe punctul de a părăsi veranda pentru a se duce spre uşa de la bucătărie când se auzi vocea Mary Annei Carpenter, tremurând clar, cu toată estomparea dată de uşa grea de lemn.

— C-cine e?

— Rick Martin, doamnă Carpenter! strigă şeriful. Aţi păţit ceva?

Uşa se întredeschise. Mary Anne se zgâi suspicioasă la el o clipă, apoi deschise uşa larg când îl recunoscu. După expresia de groază din ochii ei şi după faţa de un alb cadaveric, Rick intui că se întâmplase, cu adevărat, ceva tragic.

— Sunt morţi, rosti Mary Anne cu voce indiferentă.

Pe faţa palidă începură să-i curgă lacrimile şiroaie când îşi dădu seama că se putea abandona, în sfârşit, în siguranţă şocului prin care trecuse.

— Au murit toţi. Logan... Olivia... Slater... toţi sunt morţi. Toţi sunt morţi...

Rick intră în casă. O conduse cu blândeţe pe Mary Anne către bucătărie. Pe drum, îşi scoase din nou emiţătorul de la brâu.

— Sunt la El Monte, anunţă el. Am nevoie de ajutor. De ajutor mult. Trimite un plug până aici sus. Acum! S-ar putea să fie trei morţi.

Când ajunseră în bucătărie, Rick o văzu pe Alison. Fata avea faţa la fel de palidă ca şi maică-sa. Stătea la masă, cu un pahar neatins de suc de portocale în faţa ei. Rick aruncă o privire de jur-împrejurul camerei, apoi se întoarse spre Mary Anne.

— Unde-i Joey? se interesă el.

Mary Anne se uită o clipă la şerif, apoi se răsuci spre fereastră şi spre vârfurile munţilor care se înălţau, undeva, sus de tot deasupra văii.

— S-a dus, şopti ea. Individul ăla... se numea Shane Slater şi era tatăl lui Joey. Acum Joey a dispărut.

Fixând cu privirea meterezele de granit, Mary Anne schimbă tonul.

— Exact ca taică-său. A plecat în munţi, exact cum a făcut taică-său.


Yüklə 2,06 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   26




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin