Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

283

binevoit să-mi dea calul cel mai blînd şi mai drăguţ; dar, oricît, nu putea să mă lege de şa; a fost o lipsă de preve­dere, care m-a făcut să cad chiar în mijlocul străzii aceleia lungi de lîngă pod.

Domnişoara Mathilde încercă zadarnic să-şi stăpînească un hohot de rîs, apoi curiozitatea o îndemnă s.i ceară amănunte. Julien povesti cu multă simplitate; avea farmec fără s-o ştie.

— Acest tînăr preot cred că o să ajungă departe, îi spuse marchizul academicianului; un simplu provincial, Intr-o asemenea situaţie ! asta nu s-a mai văzut şi nu se va mai vedea vreodată; ba încă îşi mai şi povesteşte ghinio­nul în faţa doamnelor!

Julien îşi dispuse într-atîta auditorii cu nenorocirea lui, îneît, la sfîrşitul mesei, cînd discuţia generală se abătu pe un alt făgaş, domnişoara Mathilde îi ceru fratelui ei «mănunte despre nefericita întîmplare. întrebările se pre­lungiră, iar Julien, întîlnindu-i privirile de mai multe ori, îndrăzni să-i răspundă direct, deşi nu i se adresase lui; piuă la urmă, rîseră toţi trei, cum ar fi rîs trei tineri dintr-un s;it ascuns în fundul unei păduri. ,

A doua zi, Julien asistă la două lecţii de teologie şi se întoarse apoi să transcrie vreo douăzeci de scrisori. Lîngă locul lui, în bibliotecă, văzu un tînăr îmbrăcat cu foarte limită îngrijire, dar firav la trup şi cu invidia în ochi.

Marchizul intră.

— Ce cauţi aici, domnule Tanbeau ? îl întrebă el as­pru pe noul venit.

— Credeam că... încercă tînărul, zîmbind slugarnic.

— Nu, domnule, nu credeai deloc. Asta e o încercare, ilar nu ţi-a izbutit.

Tînărul Tanbeau se ridică furios şi dispăru. Era un ne-pot al academicianului, prietenul marchizei de La Mole, i)i sludia literele. Academicianul trăgea nădejde că mar-Chlzul îi va lua nepotul ca secretar. Tanbeau, care lucra lulr-o cameră depărtată, aflînd despre favoarea de care se hui. ura Julien, voi să se înfrupte şi el din ea şi, dimineaţa, i i instalase măsuţa de scris în bibliotecă.

284

STENDHAI

La ora patru, Julien îndrăzni, după oarecare şovăieli, sa intre la contele Norbert. Acesta se pregătea să plece călare şi, fiind foarte politicos, se simţi încurcat.

— îmi închipui că în curînd vei lua lecţii de călărie, ti spuse el lui Julien; peste cîteva săptămîni, aş fi îneîntat să călărim împreună.

— Voiam să-mi îngăduiţi să vă mulţumesc pentru bunătatea ce mi-aţi arătat; credeţi-mă, domnule, adăuga Julien cu un ton foarte serios, că simt tot ce vă datorez. Dacă, din întîmplare, calul dumneavoastră n-a fost rănit din pricina stîngăciei mele de ieri şi dacă e liber, aş fi dorit să călăresc acum.

— Zău, dragă Sorel, o faci pe răspunderea dumitale. Presupune că ţi-am spus tot ce s-ar fi putut spune în nu­mele prudenţei; fapt e că-i ora patru şi că n-avem timp de pierdut.

Iar după ce încălecară :

— Ce trebuie să facila să nu cazi ? întrebă Julien.

— O mulţime de lucruri, îi răspunse Norbert, rîzînd în hohote ; de pildă să te laşi pe spate.

Julien porni în galop. Se aflau în piaţa Ludovic al XVI-lea.

— Ah, tinere îndrăzneţ, spuse Norbert, sînt prea multe trăsuri pe aici, şi încă minate de nepricepuţi! O dată căzut, tilbury-urile¹ lor au să te calce, căci ei n-or si se îndure să-şi nenorocească animalele la gură oprindu-brusc.

De zeci de ori, Norbert îl văzu pe Julien gata-gata cadă; dar, pînă la urmă, plimbarea se sfîrşi cu bine. întoarcere, contele îi spuse domnişoarei de La Mole:

— îţi prezint un tînăr care nu cunoaşte teama, cină, vorbind cu taică-său de la un capăt al mesei celălalt, lăudă îndrăzneala lui Julien ; altceva nu putea laude din felul lui de a călări. Dimineaţă, tînărul contt

I.

l Cabriolete uşoare, cu două locuri-

auzise pe rîndaşii care ţesălau caii în curte vorbind despre căderea lui Julien şi bătîndu-şi joc în chip insultător de ea.

Deşi i se arăta atîta bunăvoinţă, Julien se simţi, curînd, cu desăvîrşire singur în mijlocul familiei acesteia. Toate obiceiurile i se păreau ciudate şi călca mereu pe de lături. Valeţii se prăpădeau de rîs pe socoteala gafelor lui.

Părintele Pirard plecase la noua parohie. „Dacă Julien c o trestiejfiravă, să se frîngă: iax dacăjrunjom de inimă^ să se des£urceî3Seur^B~ "^"^^^

CAPITOLUL IV Palatul La Mole

Ce face el aici ? I-o fi plătind ? S-ofigndindsăplacă?

RONSARD

Dacă totul i se părea ciudat lui Julien în nobilul salon n I palatului La Mole, la rîndul lui, şi tînărul nostru, palid fji înveşmîntat în negru, li se părea foarte neobişnuit celor i arc binevoiau să-1 remarce. Doamna de La Mole îi propuse soţului ei să-1 trimită după cine ştie ce treburi în /ilcle cînd vor avea la masă anumite personaje.

— Ţin să duc experienţa pînă la capăt, răspunse mar-i bizui. Părintele Pirard pretinde că facem o greşeală gravă munci cînd strivim amorul propriu al oamenilor pe care îi .idinitem în preajma noastră. Nu te poţi sprijini decît pe • rea ce rezistă etc. Sorel ne stinghereşte doar fiindcă nu-1 cunoaşte nimeni, altminteri e un surdomut.

„Ca să mă dumiresc, îşi spuse Julien, trebuie să scriu

numele personajelor pe care le văd intrînd în salon şi cîte

un cuvintele despre caracterul fiecăruia." în primul rînd,

I unise numele a cinci sau şase prieteni de-ai casei care îi

I Mixau curte într-o doară, crezîndu-1 protejat, datorită

I vreunei toane a marchizului. Erau nişte biete fiinţe mai

I mult sau mai puţin serbede; dar, trebuie s-o spunem spre