Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

319

meritat decoraţia, dar eu o am, şi trebuie să lucrez în spi­ritul ocîrmuirii care mi-a dăruit-o."

CAPITOLUL VIII Care decoraţie e mai de preţ

Apa ta nu mă răcoreşte, spuse duhul însetat. Şi totuşi, e fîntina cea mai rece din tot Diar-Bekirul.

PELLICO¹

într-o zi Julien se întorcea de la minunata moşie din Villequier, situată pe malurile Senei, moşie căreia dom­nul de La Mole îi purta un deosebit interes, pentru că, dintre toate, era singura ce aparţinuse vestitului Boniface il( La Mole. Acasă, o găsi pe marchiză şi pe fiica ei, sosite |c laHyeres.

Julien era acum un dandy şi se pricepea în arta de a trai la Paris. Tînărul secretar se purtă cu o răceală dcsăvîrşită faţă de domnişoara de La Mole. Părea că a ui-i.u cu totul vremurile cînd ea îi cerea cu atîta voie bună amănunte despre arta lui de a cădea de pe cal.

Domnişoara de La Mole îl găsi mai înalt şi mai palid. Talia şi ţinuta lui nu mai aveau nimic provincial; dar nu toi aşa era şi felul lui de a vorbi: în privinţa aceasta mai ţtnstra încă prea multă seriozitate, prea mult simţ practic.

j ( u toate însuşirile acestea, pline de înţelepciune datorită

l nrgoliului, Julien n-avea nimic slugarnic sau de rînd în fe­lul de a vorbi; simţeai doar că prea multe lucruri i se |inreau încă pline de însemnătate. Dar se vedea că e în

[ Marc să dovedească ceea ce spune.

- îi cam lipseşte spontaneitatea, dar nu-i lipseşte

! inului, îi spunea domnişoara de La Mole marchizului,