Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

Ah ! Cît de chinuitor e răstimpul dintre zămislirea unui mare plan si îndeplinirea lui! Cîte spaime za­darnice ! Cîte şovăieli! E vorba de viaţă.

— Ba e vorba de ceva mai mult: de onoare.

SCHILLER

„Lucrul devine serios, gîndi Julien... şi puţin cam prea străveziu, adăugase el după ce mai chibzui. Cum ! Dom­nişoara asta frumoasă poate să-mi vorbească în bibliotecă cu o libertate, slavă Domnului, deplină, marchiza, de frică sa nu-i arăt cine ştie ce socoteli, nu calcă niciodată pe aici. Domnul de La Mole şi contele Norbert, singurele per­soane care vin în această încăpere, lipsesc aproape toată ziua de acasă; iar întoarcerea lor poate fi observată destul de lesne, şi fermecătoarea Mathilde, pentru mîna căreia nici un principe domnitor n-ar fi îndeajuns de nobil, vrea ca eu să săvîrşesc o nechibzuinţă îngrozitoare !

E limpede, îmi vor pieirea sau cel puţin vor să-şi bată joc de mine. Mai întîi, au vrut să mă piardă cu scrisorile melc ; şi le-au găsit pline de prudenţă; acum le trebuie o Ispravă limpede ca lumina zilei. Domnişorii ăştia ■ li ii'fllaşi mă mai cred şi grozav de prost sau de înfumurat. I )race ! Sub cea mai minunată lună plină, să te caţări aşa, pe o scară, la un etaj de peste opt metri înălţime ! Au să iiiki limp să mă vadă pînă şi cei din clădirile vecine ! Fru­mos o să-mi mai stea, cocoţat pe scară !" Julien se urcă în

380

STENDHAL

odaia lui şi începu să-şi facă bagajele fluierînd. Era hotărît să plece fără să răspundă măcar.

Dar hotărîrea aceasta cuminte nu-i linişti inima. „Dacă întîmplător, îşi spuse el deodată, după ce-şi închise cufărul, dacă, întîmplător, Mathilde e de bună-credinţă ! Atunci aş trece, în ochii ei, drept un laş nemaipomenit. Eu nu sînt de neam mare şi-mi trebuie însuşiri deosebite, vădite, fără presupuneri binevoitoare, dovedite aşa cum se cuvine prin fapte grăitoare..."

Vreme de un sfert de ceas, Julien chibzui. „La ce bun să neg ? îşi spuse el în sfîrşit; în ochii ei aş fi un laş. Şi aş pierde nu numai fiinţa cea mai strălucitoare din înalta societate, după cum o numeau toţi la balul domnului duce de Retz, dar şi dumnezeiasca plăcere de a-1 vedea jertfit pentru mine pe marchizul de Croisenois, fiul unui duce, el însuşi viitor duce. Un tînăr încîntător, avînd toate cali­tăţile care îmi lipsesc mie; haz în discuţii, obîrşie nobilă, avere... Iar părerea de rău o să mă urmărească toată viaţa, şi nu pentru ea, că doar amante există destule !

.. .Dar nu există decît o singură onoare,

spune bătrînul din Diego¹, şi aici e lămurit şi limpede că dau înapoi în faţa primului pericol care îmi iese în cale; căci duelul acela cu domnul de Beauvoisis a fost un fel de glumă. Acum e cu totul altceva. Pot fi înjunghiat de vreun servitor, dar asta nu e cine ştie ce primejdie; aş putea să fiu dezonorat.

Se-ngroaşă gluma, băiete, îşi mai spuse el cu o veselie şi un accent gascon. E vorba de honur. Niciodată un biet pîrlit, aruncat de soartă atît de jos cum am fost aruncat

l Don Diego, personaj din tragedia' Cidul, de Corneille.

ROŞU ŞI NEGRU

381

eu, nu va mai da peste o asemenea pleaşcă; prilejuri feri­cite or mai fi ele, dar toate de mîna a doua..."

Julien chibzui vreme îndelungată, plimbîndu-se de colo-colo cu paşi grăbiţi şi oprindu-se brusc din cînd în cînd. în odaia lui fusese adus un minunat bust de mar­mură al cardinalului Richelieu, care, fără să vrea, îi atrăgea privirile. Bustul părea că îl priveşte cu severitate, ca şi cum l-ar fi mustrat că n-are îndrăzneala care trebuie să-i fie atît de firească oricărui francez. „Pe vremea ta, om de seamă, aş fi şovăit oare ?"

„în cel mai rău caz, îşi spuse pînă la urmă Julien, dacă presupun că totul n-ar fi decît o cursă, e destul de sinistru şi de compromiţător pentru o fată. Se ştie doar că eu nu sînt omul care să tacă. Vor trebui deci să mă ucidă. Asta se potrivea pe la 1574, pe vremea lui Boniface de La Mole, dar astăzi nimeni nu va mai îndrăzni. Oamenii s-au schimbat. Domnişoara de La Mole e atît de invidiată! Mîine, patru sute de saloane ar vui despre ruşinea ei, şi cu cîtă plăcere încă! Servitorii bîrfesc între ei pe seama atenţiei deosebite care mi se dă, o ştiu, i-am auzit... Pe de altă parte, scrisorile ei!... Şi-ar putea închipui că le am asupra mea. Prins în odaia ei, s-ar năpusti să mi le ia. Aş avea atunci de-a face cu doi, trei, patru oameni, cine ştie ? I >ar oamenii ăştia, de unde îi vor lua ? Unde să găseşti la l'aris servitori care să-şi ţină gura ? Tribunalul îi sperie... Drace! Alde Caylus, de Croisenois, de Luz, ei înşişi. O asemenea clipă, şi mutra de nătărău pe care am s-o fac printre ei s-ar putea să-i ispitească. Păzeşte-te să n-o păleşti ca Abelard¹, domnule secretar ! Nu, zău, domnilor ! O sa purtaţi urmele pe care am să vi le las, vă voi lovi peste

i l'iare Abelard (1079-1142) filozof şi teolog fracez scolastic, îndrăgos-iiiulii se de Eloisa, eleva lui, s-a căsătorit cu ea în taină. Drept pedeapsă, ■ .hm micul Fulbert, unchiul Heloisei, a pus să-1 castreze

382

STENDHAL

faţă, ca ostaşii lui Cezar, la Pharsala... Cit despre scrisori, pot să le pun la loc sigur."

Julien copie ultimele două scrisori, le ascunse într-un volum din frumoasa ediţie a lui Voltaire, aflată în bilio-tecă, şi duse el însuşi originalele la poştă.

Iar cînd se întoarse, îşi spuse uimit şi înfricoşat: „în ce nebunie vreau să mă arunc!" Şi un sfert de ceas nu îndrăzni să se mai gîndească la fapta pe care urma s-o săvîrşească în timpul nopţii.

„Dar, dacă refuz, o să-mi fie silă de mine însumi! Fapta asta o să însemne toată viaţa un mare motiv de îndoială şi, pentru mine, asemenea îndoieli sînt cele mai cumplite nenorociri. Nu le-am simţit oare cînd cu iubitul Amandei ? Mai degrabă cred că mi-aş ierta o crimă vădită; după ce aş mărturisi-o, nu m-aş mai gîndi la ea.

Cum ? ! Să fiu rivalul unui bărbat care poartă unul dintre cele mai ilustre nume ale Franţei, şi să mă declar eu singur, cu inima uşoară, învinsul lui! De fapt, e o laşitate să nu mă duc. Cuvîntul acesta hotăreşte totul, ex­clamă Julien ridicîndu-se... Şi-apoi, fata e-atît de frumoasă! Dacă nu-i o trădare la mijloc, ce nebunie săvîrşeşte pentru mine!... Iar dacă e o cursă, la dracu' domnilor ! Depinde de mine să iau gluma în serios, şi chiar aşa voi face. Dar dacă îmi vor lega mîinile de cum pătrund în odaie ? Te pomeneşti că au pus acolo cine ştie ce maşină inge­nioasă... E ca un duel, gîndi Julien rîzînd; nu există lovi­tură pe care să n-o poţi para, spune maestrul meu de scrimă, dar bunul Dumnezeu, care ţine să dea tuturor lu­crurilor un sfîrşit, face ca unul din doi să uite lovitura de apărare. De altfel, iată cu ce am să le răspund." îşi scoase pistoalele din buzunar; şi, deşi capsele erau bune, le împrospăta.

Mai avea încă multe ceasuri de aşteptat; ca să nu stea degeaba, Julien îi scrise lui Fouqu6 :