pllcaţi în complot, a fost din nou arestat, apoi împuşcat.
i Aici în sensul de copist de scrisori.
372
STENDHAL
Julien se duse şi cumpără o Biblie enormă de la un librar protestant, ascunse cu dibăcie scrisoarea Mathildei în copertă, împacheta totul şi trimise pachetul cu diligenta pe adresa unuia dintre lucrătorii lui Fouque, căruia nimeni în Paris nu-i cunoştea numele.
Cînd isprăvi, se întoarse vesel în palatul La Mole. „între noi acum!" îşi spuse el încuindu-se în odaie şi lepădîndu-şi haina.
„Cum, domnişoară! îi scrise el Mathildei, chiar domnişoara de La Mole e aceea care, prin mijlocirea lui Ar sene, lacheul tatălui ei, îi trimite o preaseducătoare scrisoare unui biet cherestegiu din Jura, ca să-şi rida de naivitatea lui fără doar şi poate..." Şi transcrise frazele cele mai clare din scrisoarea pe care o primise.
Scrisoarea lui ar fi făcut cinste prudenţei diplomatice a domnului cavaler de Beauvoisis. Era abia ora zece. Julien, beat de fericire şi plin de simţămîntul puterii, atît de nou pentru un sărman ca el, intră la Opera Italiană. Acolo îl ascultă cîntînd pe prietenul său Geronimo. Niciodată muzica nu-1 exaltase mai mult. Era un Dumnezeu.
CAPITOLUL XIV Gîndurile unei fete
Cîte nedumeriri! Cîte nopţi ne dormite! Doamne! Am să ajung oare vrednică de dispreţ ? Mă va dispreţui el însuşi Dar el pleacă, se duce departe.
Alfred de MUSS1T
Mathilde se frămîntase mult pînă să-i scrie.
Oricum i-ar fi fost începuturile dragostei pentru Julien, curînd iubirea întrecu orgoliul, care, de cînd se ştia pe lume, îi stăpînise singur inima. Sufletul ei mîndru şi rece era năpădit pentru prima oară de un simţămînt păţi
ROŞU ŞI NEGRU
373
maş. Dar dacă patima îi domina orgoliul, ea rămăsese încă supusă deprinderilor lui. Două luni de zbucium şi de senzaţii noi îi reînnoiseră, ca să zicem aşa, toată fiinţa morală.
Mathildei i se părea că întrezăreşte fericirea. Perspectiva aceasta, atotputernică pentru inimile îndrăzneţe atunci cînd sînt legate de o minte aleasă, avu de luptat multă vreme împotriva demnităţii şi a tuturor simţămin-telor datoriei obişnuite. într-o zi, Mathilde intră încă înainte de ora şapte dimineaţa la maică-sa, rugînd-o s-o lase să se refugieze la Villequier. Marchiza nici nu binevoi măcar să răspundă la cererea ei şi o sfătui să se culce iar. Aceasta fusese ultima tresărire a cuminţeniei obişnuite şi a respectului faţă de ideile primite.
Teama de a nu păcătui şi de a nu lovi în ideile socotite drept sfinte de oameni precum Croisenois, de Luz, Caylus, îi stăpînea prea puţin inima; asemenea fiinţe nu i se păreau făcute s-o înţeleagă; le-ar fi cerut sfatul dacă ar fi fost vorba să-şi cumpere o caleaşca sau o moşie. Adevărata ei leamă era ca nu cumva Julien să fie nemulţumit de ea.
„Dar dacă- şi el n-o fi avînd decît aparenţele unui om superior ?"
Mathilde ura din tot sufletul lipsa de caracter; acesta era singurul cusur de care îi învinuia pe frumoşii tineri din preajmă. Cu cît ei batjocoreau mai elegant tot ce se ;i bătea de la modă, sau o urmau prost, crezînd că o urmează, cu atît scădeau mai mult în ochii Mathildei.
Ei erau viteji, atîta tot. „Şi încă ce fel de viteji! îşi spunea ea; viteji în duel, dar duelul nu e decît o ceremonie. Iotul e ştiut dinainte, chiar şi ce trebuie să spui cînd cazi. întins pe iarbă, cu mîna pe inimă, trebuie să rosteşti cuvinte mărinimoase de iertare pentru adversar şi cîteva fraze pentru o iubită imaginară, sau care în ziua morţii s.ile se duce la bal ca să nu trezească bănuielile. Ei ştiu să înfrunte primejdia comandînd un escadron ferecat în oţel; dar primejdia de unul singur, neobişnuită, neaşteptată,, cu idevărat urîtă ?"
„Vai, îşi spunea Mathilde, numai la curtea lui Henric ii lll-lea se mai găseau oameni mari şi prin caracter şi
374
STENDHAL
prin obîrşie ! Ah ! Dacă Julien ar fi luptat la Jarnac sau la Moncontour1, n-aş mai avea îndoieli în privinţa lui. Pe vremurile acelea de bărbăţie şi de forţă, francezii nu erau nişte păpuşi. Ziua bătăliei aproape că era ziua cea mai lipsită de frămîntări. Viaţa nu le era închisă ca o mumie egipteană, sub un înveliş mereu comun tuturor, mereu acelaşi. Da, îşi mai spuse ea, dovedeai mai mult curaj adevărat cînd plecai singur, la orele unsprezece noaptea, ieşind din palatul Soissons, locuit de Caterina de Medici, decît astăzi, cînd porneşti în Algeria. Viaţa unui om era un şir de întîmplări neprevăzute. Acum, civilizaţia a izgonit întîmplarea, iar neprevăzutul nu mai există. Dacă se iveşte cumva în unele idei, nu sînt destule săgeţi spirituale care să ţintească în el, dacă se iveşte în evenimente, nici o laşitate nu întrece teama care ne cuprinde. Orice nebunie ne-ar împinge frica să facem, ni se iartă. Veac degenerat şi plictisitor! Ce-ar fi zis Boniface de La Mole dacă, înălţîndu-şi din mormînt capul retezat, ar fi văzut, în 1793, şaptesprezece urmaşi de-ai lui lăsîndu-se prinşi ca nişte oi, ca să fie ghilotinaţi două zile mai tîrziu ■? Moartea lor era sigură, dar ar fi fost de prost-gust să se apere şi să ucidă măcar un iacobin, doi. Ah ! în vremurile eroice ale Franţei, în veacul lui Boniface de La Mole, Julien ar fi fost comandant de escadron, iar fratele meu — un tînăr preot cu purtări cuviincioase, cu înţelepciunea în dchi şi cu adevărul pe buze."
Cu cîteva luni înainte, Mathilde îşi pierduse orice nădejde că ar mai putea întîlni o fiinţă ceva mai deosebită de tiparul comun.
Simţise o oarecare plăcere îngăduindu-şi să le scrie cîtorva tineri din lumea bună. îndrăzneala aceasta, atît de puţin potrivită, atît de nechibzuită pentru o fată, putea s-o dezonoreze în ochii domnului de Croisenois, ai tatălui său, ducele de Chaulnes, şi ai tuturor celor din familia de Chaulnes care, văzînd că se desface căsătoria, ar fi dorii să
l Localităţi unde s-au dat lupte în timpul războaielor religioase- iii Franţa (1569).
ROŞU ŞI NEGRU
375
afle motivul. Pe atunci, în ziua cînd scria vreo scrisoare, Mathilde nu putea dormi. Dar scrisorile ei nu erau decît răspunsuri.
Acum însă, îndrăznea să spună că iubeşte. Şi-i scria cea dinţii (ce cuvînt groaznic!) unui bărbat de pe ultimele trepte ale societăţii.
Dacă ar fi fost descoperită, fapta ei putea să-i păteze onoarea pe vecie. Care dintre doamnele venite în vizită la maică-sa ar fi îndrăznit să-i ia apărarea ? Ce cuvinte li s-ar fi putut indica pentru a fi repetate, ca să slăbească puterea loviturii cumplitului dispreţ al saloanelor ?
Să vorbeşti, şi tot era îngrozitor, dar să scrii! Există lucruri care nu se scriu niciodată! spusese Napoleon, aflînd despre capitularea de la Baylen1. Şi unde mai pui că povestea i-o spusese Julien, ca şi cum i-ar fi dat dinainte o lecţie!
Dar toate astea nu însemnau încă nimic; neliniştea adîncă a Mathildei avea alte pricini. Uitînd ce impresie groaznică avea să facă asupra celor din lumea bună, uitînd pata de neşters şi povara dispreţului, căci îşi făcea de rîs casta, Mathilde îi scria unei fiinţe cu totul deosebite decît cei de seama lui Croisenois, de Luz, Caylus.
Hăul, necunoscutul din caracterul lui Julien, ar fi înspăimîntat pe oricine, chiar legînd o simplă relaţie obişnuită cu el. Şi ea avea să şi-1 facă amant, poate chiar siăpîn.
„Cîte pretenţii n-ar putea el să aibă, dacă îmi va fi vreodată stăpîn ?! Ei bine, îmi voi spune atunci ca Me-dcea : în mijlocul atîtorprimejdii, îmi mairămîn EU."
Mathilde era convinsă că Julien n-are pic de respect pentru nobleţea de sînge. Ba, mai mult, poate că el n-o nihcşte deloc!
fn aceste ultime clipe de şovăieli cumplite, i se trezi orgoliul feminin. „Soarta unei fete ca mine trebuie să fie
i Localitate fn Spania, unde în 1808 generalul Dupont a semnat actul ii pi ivire la capitularea trupelor franceze, ca urmare a campaniei lui Napoleon fn această tară.
376
STENDHAL
pe de-a-ntregul ciudată", îşi spunea Mathilde scoasă din fire. Şi-atunci, trufia, care i se vîrîse în suflet încă din leagăn, îşi începu lupta împotriva virtuţii. Şi tocmai în clipa aceea, plecarea lui Julien veni să grăbească totul.
(Din fericire, asemenea firi sînt foarte rare.)
Seara, tîrziu, Julien avu răutatea să coboare la portar un cufăr foarte greu; ca să-1 care, îl chemă pe valetul îndrăgostit de camerista domnişoarei de La Mole. „Manevra asta s-ar putea să n-aibă nici un rezultat, îşi spuse el, dar, dacă îmi reuşeşte, ea mă va crede plecat." Şi adormi, foarte înveselit de gluma făcută. Mathilde nu închise ochii toată noaptea.
A doua zi, la revărsatul zorilor, Julien ieşi din casă fără să fie văzut, dar se întoarse înainte de opt.
De cum intră în bibliotecă, domnişoara de La Mole se şi ivi în uşă. El îi dădu scrisoarea de răspuns. Credea că e de datoria lui să-i vorbească; pe cît se părea, nimic n-ar fi fost mai uşor, dar domnişoara de La Mole nu vru să asculte şi fugi. Julien fu încîntat, căci nu ştia ce să-i spună.
„Dacă totul nu-i o glumă pusă la cale împreună cu contele Norbert, e limpede că numai privirile mele nepăsătoare au stîrnit dragostea ciudată pe care fata asta dintr-o familie atît de nobilă îşi închipuie că o are pentru mine. Iar dacă m-aş lăsa vreodată atras de frumuseţea păpuşii ăsteia înalte şi blonde, ar însemna să fiu mai neghiob decît se cuvine." Ideea aceasta îl făcu să fie mai rece şi mai calculat ca oricînd.
„în bătălia care se pregăteşte, îşi spuse el, trufia obîrşiei va fi ca o colină înaltă, formînd un fel de poziţii militară între ea şi mine. Acolo, sus, trebuie manevrat. Rău am făcut că n-am plecat din Paris; amînarea pleca 111 mă înjoseşte şi mă expune, dacă totul nu e decît o glumă. Ce primejdie m-ar fi ameninţat dacă plecam ? îmi băteam joc de ei, dacă ei îşi bat joc de mine. Iar dacă dragostea Mathildei e cît de cît adevărată, atunci o făceam să spo rească însutit."
ROŞU ŞI NEGRU
377
Scrisoarea domnişoarei de La Mole îl măgulise atît de mult pe Julien, încît, rîzînd de ceea ce i se întîmpla, uitase să se gîndească de nu cumva ar fi fost mai bine să plece.
Era scris în firea lui Julien să fie foarte sensibil faţă de greşelile săvîrşite. Ultima lui greşeală îl necăjea atît de tare, încît aproape că nu se mai gîndea deloc la victoria de necrezut cîştigată înainte de această neînsemnată înfrîngere, cînd, pe la ceasurile nouă, domnişoara de La Mole se ivi în pragul bibliotecii, îi aruncă o scrisoare şi fugi.
„Mi se pare că va urma un roman în scrisori, îşi spuse Julien ridicînd plicul. Inamicul face o mişcare greşită, iar eu voi răspunde prin răceală şi virtute."
I se cerea un răspuns hotărîtor, cu o trufie care îi spori bucuria lăuntrică. Julien îşi dărui plăcerea de a-i înşela, dc-a lungul a două pagini, pe cei ce voiau să-şi rîdă de el .şi, tot printr-o glumă, dădu de veste, la sfîrşitul răspunsului, că s-a hotărît să plece a doua zi dimineaţă.
Cînd termină scrisoarea, îşi zise: „ Grădina mă va aju-la să i-o dau", şi ieşi în grădină. De-acolo, privi la fereastra odăii domnişoarei de La Mole.
încăperea aceasta se afla la primul etaj, lîngă apartamentul marchizei, dar mezaninul era destul de înalt.
Etajul se afla atît de sus, încît plimbîndu-se cu scrisoa-i< .1 în mînă pe aleea de tei, Julien nu putea fi zărit de la fereastra domnişoarei de La Mole. Bolta formată de teii Ifliaţi cu mare grijă împiedica vederea. „Cum adică ?! ex-i lamă Julien înciudat, iar am săvîrşit o greşeală ! Dacă au i umva de gînd să-şi bată joc de mine, a mă lăsa văzut cu o ■ i isoare în mînă înseamnă a le face pe plac duşmanilor."
Odaia lui Norbert se afla chiar deasupra camerei Malhildei, iar dacă Julien ar fi ieşit de sub bolta crengilor Itiate ale teilor, contele şi prietenii lui i-ar fi putut urmări In.iio mişcările.
378
STENDHAL
Domnişoara de La Mole se ivi la geam. Julien îi arătă în treacăt scrisoarea; ea clătină uşor din cap. Imediat, Julien porni în goană spre odaia lui şi se întîlni, ca din întîmplare, pe scara principală, cu frumoasa Mathilde, care îi luă scrisoarea cu un calm desăvîrşit şi cu ochi surîzători.
„Cîtă patimă puteai citi în ochii sărmanei doamne de Rânal cînd, chiar după şase luni de legături intime, îndrăznea să primească o scrisoare de la mine ! îşi spuse Julien. Cred că în viaţa ei nu m-a privit cu ochi zîmbitori."
Restul răspunsului nu şi-1 spuse cu aceeaşi limpezime; să-i fi fost oare ruşine că temeiurile erau prea uşuratice ? „Dar totodată, gîndea el, cîtă deosebire în eleganţa toaletei de dimineaţă, în eleganţa taliei! Zărind-o pe domnişoara de La Mole de la treizeci de paşi depărtare, un om cu bun-gust i-ar ghici imediat rangul social. Şi asta, nici vorbă, e un merit vădit."
Tot glumind, nu-şi mărturisea încă gîndul întreg; doamna de Rânal nu avusese nici un marchiz de Croise-nois să i-1 jertfească. Singurul lui rival fusese subprefectul acela nemernic, domnul Charcot, care se intitula de Mau-giron, fiindcă neamul Maugironilor s-a stins.
La ora cinci, Julien primi a treia scrisoare; aceasta îi fu aruncată din uşa bibliotecii. Domnişoara de La Mole fugi şi de data asta. „Ce manie ! îşi spuse el rîzînd. Să scrii, cînd am putea sta de vorbă atît de lesne ! Inamicul vrea să aibă scrisori de la mine, e limpede, şi are nevoie de cît mai multe!" Scrisoarea aceasta, Julien nu se grăbi s-o deschidă. „Iar fraze elegante!" gîndea el. Dar, citind-o păli. Scrisoarea cuprindea numai cîteva rînduri.
„Am nevoie să-ţi vorbesc : trebuie să-ţi vorbesc ; astă-seară; în clipa cînd va suna ora unu după mie/u I nopţii să fii în grădină. Ia scara cea mare a grădinarului
de lîngă fîntînă; reazem-o de fereastra mea şi urcă-te la mine. E lună plină; dar ce-are a face ?"
CAPITOLUL XV Să fie un complot?
Dostları ilə paylaş: |