Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

383

„Dragă prietene, nu deschide scrisoarea alăturată decît în caz de nenorocire, adică doar cînd vei auzi că mi s-a întîmplat ceva neobişnuit. Atunci, şterge numele proprii de pe manuscrisul pe care-1 vei primi şi fă după el opt copii, pe care să le trimiţi ziarelor din Marsilia, Bordeaux, Lyon, Bruxelles etc.; zece zile mai tîrziu, tipăreşte manuscrisul şi trimite primul exemplar domnu­lui marchiz de La Mole; iar după două săptămîni, împrăştie celelalte exemplare, noaptea, pe străzile din Vcrrieres."

Micul memoriu justificativ, scris în formă de poves­tire, pe care Fouqu6 trebuia să-1 deschidă numai în caz de nenorocire, Julien îl ticlui în aşa fel încît să fie cît mai puţin compromiţător cu putinţă pentru domnişoara de La Mole, dar totodată îşi zugrăvi foarte exact situaţia lui.

Tocmai isprăvise de închis pachetul, cînd sună clopo­tul pentru cină; clinchetul făcu să-i bată inima. Imagi­nai ia lui Julien, înfierbîntată încă de povestirea pe care libia o scrisese, era năpădită de presimţiri triste. Se şi vedea înhăţat de servitori, legat burduf şi vîrît într-o pivniţă, cu un căluş în gură. Acolo, un servitor îl păzea îndeaproape, iar dacă onoarea nobilei familii ar fi cerut ca aventura să aibă un sfîrşit tragic, n-ar fi fost deloc greu să se meargă pînă la capăt, dîndu-i-se una din otrăvurile ICClea care nu lasă urme; apoi ar fi fost dus, fără viaţă, în odaia lui.

Mişcat de propria povestire, ca un autor dramatic, lulien se temea cu adevărat să intre în sufragerie. Se uită hi servitorii gătiţi în mare ţinută. Le studia feţele. „Care dintre ei or fi aleşi pentru expediţia din noaptea asta ? se întreba el. în familia de La Mole, amintirile de la curtea lui I Icnric al III-lea sînt atît de vii, atît de des amintite, Incît, dacă s-ar crede insultaţi, ei ar fi mai crînceni decît Hm de rangul lor." Julien o privi pe Mathilde, ca să-i ci-

384

STENDHAL

tească în ochi planurile familiei; fata era palidă şi avea o înfăţişare cu totul medievală. Niciodată nu i se păruse mai nobilă; şi era, într-adevăr, frumoasă şi impunătoare. Julien se simţi aproape îndrăgostit. ,JPallida morte futura", îşi spuse el. (Paloarea ei vesteşte planurile-i mari.)

După cină, se plimbă multă vreme, zadarnic, prin grădină; domnişoara de La Mole nu se ivi. Dacă i-ar fi putut vorbi în clipa aceea, şi-ar fi luat o mare povară de pe inimă.

De ce să nu mărturisim ? Lui Julien îi era teamă. Fiindcă se hotărîse să treacă la fapte, se lăsa pradă simţămîntului acestuia, fără ruşine. „Numai să am în clipa hotărîtoare curajul care trebuie, îşi spunea el, şi puţin îmi pasă de ce simt acum." Apoi se duse să cerceteze situaţia şi să cumpănească greutatea scării.

„E o unealtă de care îmi e scris să mă folosesc şi aici, ca şi la Verrieres ! rîse el. Dar cîtă deosebire ! Pe atunci, adăugă el oftînd, nu eram silit să privesc cu neîncredere fiinţa pentru care înfruntam primejdia. Şi chiar primejdia era cu totul alta! Chiar dacă aş fi fost ucis în grădina domnului de Rdnal, n-aş fi fost dezonorat. Iar moartea mea ar fi fost arătată, fără nici o greutate, ca un lucru de neînţeles. Pe cînd aici, cîte povestiri groaznice n-au să se născocească în saloanele familiei de Chaulnes, ale fa­miliei de Caylus, ale familiei de Retz etc, pretutindeni, în sfîrşit. Pentru posteritate voi fi un monstru."

„Numai pentru doi sau trei ani, urmă el rîzînd de sine însuşi. Dar gîndul acesta îl distrugea. Şi mie unde mi se va putea face dreptate ? Chiar dacă Fouqu6 îmi va tipări pamfletul după moarte, acesta nu va fi socotit decît o ticăloşie în plus. Cum! Sînt primit într-o casă şi, drept răsplată pentru ospitalitatea de care mă bucur, peniiu bunăvoinţa cu care sînt copleşit, tipăresc un pamflet cu