Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU 387

— Geamurile trebuie ferite, vorbi Mathilde, încercînd ■darnic să-şi găsească tonul obişnuit de discuţie; ai putea, cred, să cobori scara cu o frînghie, legată de primul fustei. Am totdeauna la mine o provizie de frînghii.

„Asta-i femeie îndrăgostită! gîndi Julien. Şi mai îndrăzneşte să-mi spună că mă iubeşte ! Atîta sînge rece, alîta judecată în măsurile de prevedere îmi arată îndeajuns că nu l-am învins pe domnul de Croisenois, după cum făceam prostia să cred, ci că, pur şi simplu, i-am luat locul. Dar, la urma urmei, ce-mi pasă ?! Parcă eu o iubesc ?! îl înving pe marchiz prin faptul că s-ar necăji grozav dacă ar alia că are un înlocuitor şi s-ar necăji şi mai tare dacă ar şti că înlocuitorul sînt eu. Cu cîtă semeţie mă privea ieri

s 1, la cafeneauna Tortoni¹! Se făcea că nu mă cunoaşte! Şi cu ce aer răutăcios m-a salutat, apoi, cînd n-a mai avut tncotro!"

Julien legase frînghia de ultimul fustei al scării şi o i < )l>ora încetişor, aplecîndu-se mult în afara balconului, ca i nu atingă geamurile. „Minunat prilej să fiu ucis, dacă e < incva ascuns în odaia Mathildei", gîndi el. Dar pretutin­deni continua să domnească o linişte adîncă.

Scara atinse pămîntul. Julien izbuti să o culce pe stra-lul ilc flori exotice, de-a lungul zidului.

— Ce-o să zică mama cînd îşi va vedea frumoasele ei plante strivite cu totul?... spuse Mathilde. Trebuie să irunci frînghia, adăugă ea, calmă. Dacă ar zări-o cineva ni i.i M de balcon, cu greu s-ar putea găsi vreo explicaţie.

Şi cum eu plec ? întrebă Julien, glumind şi imitînd i' iul de a vorbi al creolilor. (Una dintre cameriste era ni ■ uifl laSanDiego).

Dumneata, plecat pe uşă, spuse Mathilde, mi. iniiilă de ideea aceasta.

„Ah ! E vrednic de toată iubirea mea !" gîndi ea.