Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

252

STENDHAI

viaţa nefericită pe care o trăise de la plecarea din Vei 11 dres. „Aşadar, îşi spunea doamna de Rânal, după o ab­senţă de un an, lipsit aproape cu totul de veşti din paric.i mea, în timp ce eu îl uitam, el nu se gîndea decît la zilele fericite pe care le trăise la Vergy." Suspinele îi deveninl şi mai amare. Julien văzu că povestirea lui dă roade. Pricepu că trebuia să folosească ultima armă: trecu repede la se 11 soarea primită din Paris.

—Mi-am luat rămas bun de la înaltpreasfinţitul epi­scop...

— Cum, nu te mai întorci la Besancon ? Ne părăseşti pentru totdeauna ?

— Da, răspunse Julien, cu glas hotărît; da, părăsesc nişte locuri unde am fost dat uitării chiar de către aceia pe care i-am iubit cel mai mult în viaţă; le părăsesc şi n-am să le mai văd niciodată. Plec la Paris...

— Pleci la Paris ? strigă destul de tare doamna de R£nal.

Glasul îi era aproape sugrumat de lacrimi şi arăta de adînc e tulburată. Julien avea nevoie de încurajare aceasta : se pregătea să încerce un pas care ar fi putut si întoarcă totul împotriva lui; şi, înainte ca ea să strigi nevăzînd din pricina beznei, habar n-avea ce efect izbun ■ să obţină. Acum, nu mai şovăi; teama de remuşcări îndemna să fie pe deplin stăpîn asupra lui; şi adăugă re ridieîndu-se:

— Da, doamnă, te părăsesc pentru totdeauna, fii fel cită, adio !

Se îndreptă spre fereastră; întinse mîna s-o deschid Doamna dş R£nal se repezi spre el şi i se aruncă în braţe.

Astfel, după o discuţie de trei ore, Julien dobîndi i ce dorise cu atîta patimă în timpul celor două ore de început. Dacă s-ar fi petrecut mai curînd, reîntoarcerea I simţăminte duioase, uitarea remuşcărilor din part' doamnei de Rânal ar fi însemnat fericire divină dobîndite astfel, prin iscusinţă, ele nu însemnară den plăcere. Julien ţinu cu tot dinadinsul, împotriva stăruim, lor iubitei sale, să aprindă candela.

Aşadar, vrei să nu-mi rămînă nici o amintire că Ic am revăzut! îi spuse el. Dragostea, care fără îndoială . i sălăşluieşte în ochii aceştia fermecători, vrei să fie pier-

Doamna de Rânal nu se mai putea împotrivi gîndului luia care o făcu să izbucnească în plîns. Dar zorile iiicrpeau să scoată la iveală trunchiurile brazilor pe Munţi, la răsărit de Verrieres. în loc să plece, Julien, beat I de voluptate, îi ceru doamnei de Rânal să rămînă toată I /lua ascuns în odaia ei şi să n-o părăsească decît noaptea [ următoare.

— De ce nu ? răspunse ea. Acum, cînd am devenit iar i' păcătoasă, nu mai am nici un pic de respect faţă de mine; I de* data asta, păcatul m-a nenorocit pe veci. Şi îl strînse pe lulien la piept. Soţul meu nu mai e cum îl ştii, e bănuitor. < m de că l-am păcălit în toată povestea asta şi se arată i" ii ic pornit împotriva mea. Dacă aude cel mai mic zgo-iimi, sînt pierdută, mă va alunga ca pe o nemernică ce «du.

— Ah, iată o frază de-a părintelui Ch61an, spuse lulien. Tu nu mi-ai fi vorbit niciodată aşa, înainte de des-|tfi ţirea aceea crudă, cînd am plecat la seminar; pe atunci hi i iubeai!

Julien fu răsplătit pentru sîngele rece cu care rostise ■ uvintele acestea: îşi văzu iubita uitînd, cît ai clipi, pri-nn |1 luminau din plin odaia; Julien regăsi toate voluptăţile or-| (uliului cînd putu s-o revadă, în braţele lui şi aproape la pli lo.irele lui, pe femeia aceasta îneîntătoare, singura pe • iic o iubise şi care, cu cîteva dre mai înainte, era cu-|n insă toată de spaimă faţă de un Dumnezeu cumplit şi de iiajţoste pentru îndatoririle ei. Hotărîrile întărite printr-un ui de cuminţenie statornică se spulberaseră în faţa Imlia/nelii lui.

254