Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

I4OŞU ŞI NEGRU

249

Împinseră pînă la nebunie înflăcărarea dragostei lui inhcn.

— Cum ! e oare cu putinţă să nu mă mai iubeşti deloc ? ii puse el cu una din acele porniri ale inimii, atît de greu ■ ascultat cu sînge rece.

Ea nu-i răspunse; iar el plîngea amar.

Cu adevărat, nu mai avea puterea să vorbească.

— Aşadar, sînt cu desăvîrşire uitat de singura fiinţă pire m-a iubit vreodată ! La ce bun să mai trăiesc de-aici In.nule ?!

Tot curajul îl părăsise din clipa cînd nu se mai temea Câ va da peste un bărbat; totul îi pierise din inimă, în alură de dragoste.

Şi plînse multă vreme, în tăcere. îi prinse mîna, ea voi IA si-o tragă; şi totuşi, după ce se zbătu cîtăva vreme, i-o Iflsa. Era o beznă de nepătruns; şi se aflau unul lîngă altul, iţezaţi pe patul doamnei de R6nal.

„Cîtă deosebire faţă de ce-a fost acum paisprezece

i.....!" gîndi Julien; iar lacrimile se porniră şi mai

îmbelşugate. „Aşadar, absenţa nimiceşte toate simţămin-I l< omului!"

— îndură-te şi spune-mi ce ţi s-a întîmplat, rosti în HfTrşit Julien, stingherit de tăcere şi cu un glas înecat de la-. iun:.

— Fără îndoială că rătăcirile mele erau cunoscute în lui oraşul pe vremea plecării dumitale, răspunse doamna de RCnal cu o voce aspră şi al cărei accent avea ceva tăios şl mustrător pentru Julien. Ai făcut atîtea lucruri nechib­zuite atunci!... După cîtăva vreme, pe cînd eram iliv.nădăjduită, respectabilul părinte Ch61an a venit să mă vmlă. Zadarnic s-a străduit, vreme îndelungată, să-mi Mtiulgă o mărturisire. într-o zi, îi veni ideea să mă ii inducă în biserica aceea din Dijon, unde mi-am făcut prima confirmare întru credinţă. Acolo, el a îndrăznit să vorbească cel dintîi... Doamna de Rânal izbucni în lacrimi. ^c < ■ i lipă de ruşine ! Am mărturisit totul. Omul acesta atît de bun a fost atît de îndurător îneît nu m-a strivit cu indignarea Ini ; s-a mîhniţ şi el, laolaltă cu mine. Pe atunci îţi scriam

250

STENDHA!.

zilnic scrisori pe care nu îndrăzneam să ţi le trimit; l< ascundeam cu grijă şi, cînd eram prea nefericită, ma încuiam în odaia mea şi le reciteam.

în sfîrşit, i-am făgăduit părintelui Ch61an că i le voi da... Unele, scrise oarecum mai prudent, ţi le trimisesem . dar nu mi-ai răspuns la nici una!

— Niciodată, îţi jur, n-am primit nici o scrisoare de la tine, la seminar.

— Doamne, oare cine le-o fi oprit ?

— închipuie-ţi chinul meu; înainte de ziua cînd te-am văzut la catedrală, nici nu ştiam dacă mai trăieşti sau nu.

— Dumnezeu s-a milostivit să mă facă să înţeleg cit păcătuisem faţă de el, faţă de copii, faţă de soţul meu, urmă doamna de Renal. El nu m-a iubit niciodată cum credeam atunci că mă iubeşti dumneata...

Julien o cuprinse în braţe, într-adevăr fără nici un gînd, şi scos din minţi. Dar doamna de Renal îl îndepărtă şi continuă cu destulă tărie :

— Respectabilul meu prieten, părintele Ch61an, m-a făcut să înţeleg că, măritîndu-mă cu domnul de Renal, lui îi datoram toate simţămintele, chiar cele pe care nu le cu noscusem şi nu le avusesem niciodată înaintea uiu legături nefericite... De cînd am jertfit scrisorile acck care îmi erau atît de scumpe, viaţa mi s-a scurs, dacă nu fericită, cel puţin destul de liniştită... N-o tulbura ; fii prii tenul meu... cel mai bun dintre prieteni. Julien îi acoperi mîinile cu sărutări; doamna de Renal simţi că el mal plînge încă. Nu plînge, mă mîhneşte atît... Spune-mi şi dumneata ce-ai făcut. Julien nu putea vorbi. Vreau să ştiu ce viaţă ai dus la seminar, repetă ea ; apoi, ai să pleci.

Fără să se gîndească la ce povestea, Julien îi vorbi d intrigile şi de invidiile fără număr de care se lovise la în< i put, apoi despre viaţa mai liniştită, de cînd fusese numii repetitor.

— Şi atunci, adăugă el, această lungă tăcere avea ros«J tul, fără îndoială, să mă facă să înţeleg ceea ce văd pu bine acum, că nu mă mai iubeşti si că ti-am devenit inditc