Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

Iezuiţi, membri ai unui ordin militant de călugări catolici, întemeiat în mul 1534 de către Ignaţiu de Loyola pentru a lupta împotriva Reformei.

48

STENDHAI

Doamna de R6nal avusese destul bun-simţ să uitel curînd, ca pe ceva absurd, tot ce învăţase la»mănăstire J dar, cum nu pusese nimic în loc, ajunsese să nu mai ştiej nimic. Linguşirile care i se adresaseră de timpuriu, în caii-l tatea ei de moştenitoare a unei mari averi, şi o înclinare] statornică spre evlavia pătimaşă îi făuriseră un fel de a trăi cu totul lăuntric. Sub aparenţa unei desăvârşite îngăduinţe şi a unei depline renunţări de-a-şi exercita voinţa, pe care soţii din Verrieres o dădeau drept pildă! soţiilor lor, şi care constituia mîndria domnului de Renali purtarea ei obişnuită era, de fapt, rezultatul celei man trufaşe firi. Cutare principesă, dată drept pildă dei îngîmfare, lua cu mult mai mult în seamă faptele nobililor! de la curtea ei decît lua în seamă femeia aceasta, atît dej blinda şi de modestă în aparenţă, cuvintele şi faptele soţulufl ei. Pînă la sosirea lui Julien nu o interesaseră cu adevărat! decît copiii. Bolile lor uşoare, necazurile, bucuriile lori mărunte absorbeau întreaga sensibilitate a fiinţei acesteia! care, în toată viaţa ei, nu-1 adorase decît pe Dumnezeu cînd fusese la călugăriţele din Besanşon.

Fără să binevoiască a se destăinui cuiva, dacă vreunul! din băieţi avea o simplă febră, ea suferea de parcă i-ar fi] murit copilul. în primii ani ai căsniciei, un hohot de rîs, ol mişcare din umeri însoţită de vreo maximă trivială îil întîmpinase întotdeauna destăinuirile unor asemenea ne­cazuri, atunci cînd nevoia de-a le împărtăşi cuiva o împin-1 şese spre soţul ei. Asemenea glume, mai ales cînd erai vorba de bolile copiilor, străpungeau inima doamnei de] R6nal. Iată ce găsise în locul linguşirilor stăruitoare şi| mieroase din mănăstirea iezuită în care îşi petrecuse ti-| nereţea. Educaţia i-o făcuse durerea. Prea mîndră ca să-şi] împărtăşească aceste mîhniri chiar şi prietenei sale,| doamna Derville, îşi închipuia că toţi bărbaţii sînt ca soţul ei, ca domnul Valenod şi ca subprefectul Charcot de Mau-i giron. Grosolănia şi nesimţirea brutală faţă de tot ce nul aducea bani, ranguri sau decoraţii, ura oarbă împotriva oricărui fel de judecată care îi contraria i se păreau la fel j

M

49

ilr hrcşti pentru bărbaţi ca şi faptul că purtau cizme şi pnlAi ii de pîslă.

După ani îndelungaţi, doamna de Rânal nu se putuse l ftit'A obişnui cu oamenii aceştia ai banului, în mijlocul iWiora era nevoită să trăiască.

[atâ cheia succesului dobîndit de un ţărănuş ca Julien. bun m na de Rânal găsi plăceri tainice şi strălucitoare de Blrniccul noutăţii în simpatia pentru fiinţa aceasta nobilă ■I mtndră. îi iertă curînd stîngăcia fără margini care-i spo-Ifin larmecul şi asprimea purtărilor, pe care izbuti să i le fcdix'pte. Şi găsi că merita osteneala să-1 asculţi, chiar B|iA ar fi vorbit despre lucrurile cele mai obişnuite, chiar ■icfl ar fi vorbit despre un biet cîine strivit, pe cînd fcrflbătea strada, de căruţa vreunui ţăran ce trecuse în ■tmn.1. Priveliştea unei asemenea întîmplări dureroase îi Ktllcjuia domnului de Rânal un rîs grosolan, în timp ce ea ■Hulea cum frumoasele sprîncene negre şi bine arcuite ale mi Julien se încruntă. Mărinimia, nobleţea sufletească, fcnicnia i se părură încetul cu încetul că nu există decît la ■preotul acesta tînăr. Şi simţi pentru el toată simpatia şi Chim admiraţia pe care asemenea virtuţi le zămislesc în •iiil< iele alese.

I ,a Paris, situaţia lui Julien faţă de doamna de R6nal ti li fost repede simplificată; dar, la Paris, dragostea se nnşic din romane. Tînărul preceptor şi sfioasa lui stăpînă ţi iir ti găsit în trei sau patru romane, ba chiar şi în cuple-Iclc de pe scena teatrului Gymnase , limpezirea situaţiei li h Romanele le-ar fi arătat ce rol să joace, le-ar fi arătat ic model să imite, iar vanitatea l-ar fi împins pe Julien, mi ii devreme sau mai tîrziu, să urmeze modelul; deşi fără nu i o plăcere şi poate chiar cu dezgust.

într-un orăşel din Aveyron sau din Pirinei, datorită tlimatului fierbinte, cel mai mic prilej ar fi devenit hnl.Uîtor. Dar sub cerurile noastre mai posace, un tînăr

I i:;iiru parizian, inaugurat în anul 1820, al cărui repertoriu era îndeosebi Huit din comedii uşoare şi vodeviluri

50

STENDHAl

sărac, şi care nu-i ambiţios decît pentru că delicateţea ini] mii îl împinge către unele din plăcerile aduse de bar vede zilnic o femeie de treizeci de ani, cinstită cu adevărat, ocupîndu-se numai de copiii ei şi neluînd niciol dată ca pildă de purtare ce-i scris în romane. Totul mergel încet, totul se face cu picătura în orăşelele de provinciei unde există mai multă naturaleţe.

Adesea, gîndindu-se la sărăcia tînărului preceptori doamna de Rânal se înduioşa pînă la lacrimi. Julien o sur| prinse, într-o bună zi, plîngînd de-a binelea.

— Vai, doamnă, vi s-a întîmplat vreo nenorocire ?

— Nu, dragul meu, îi răspunse ea. Cheamă copiii şij hai să ne plimbăm.

îl luă de braţ şi se sprijini într-un fel care lui Julien i se păru ciudat. Era pentru prima oară cînd îi spunea „dragu meu".

Spre sfîrşitul plimbării, Julien băgă de seamă că doamna! de Rdnal se roşea mereu. încetinise pasul.

— Ţi s-o fi povestit, poate, că sînt unica moştenitoarei a unei mătuşi foarte bogate, care locuieşte la BesanconJ spuse ea fără să-1 privească. Mătuşa mea mă copleşeşte ci| daruri... Copiii mei fac progrese... atît de uimitoare... încîi aş vrea să te rog să primeşti un mic dar, ca semn al recu-j noştinţei mele. E vorba doar de cîţiva ludovici, ca să-d faci rufărie. Dar... adăugă ea roşindu-se toată, şi nu ma| scoase o vorbă...

— Ce, doamnă ? întrebă Julien.

— Ar fi inutil să-i pomeneşti soţului meu despre ast urmă ea, plecînd capul.

— Sînt un om de rînd, doamnă, dar nu sînt josnic spuse Julien şi se opri cu ochii scăpărînd de mînie şi îndreptîndu-şi spinarea. La asta nu v-aţi gîndit îndeajuns] Aş fi mai josnic decît o slugă dacă m-aş apuca să-i ascund! domnului de Renal orice în legătură cu banii mei.

Doamna de R6nal înmărmurise.

— Domnul primar, continuă Julien, mi-a dat de cinci ori cîte treizeci şi şase de franci de cînd locuiesc în casai domniei-sale. Sînt gata să-i arăt carnetul meu de cheltuielii

MOŞII ŞI NEGRU

51

Ut nunului de Rfinal sau oricui, chiar domnului Valenod, ■It mă urăşte.

După izbucnirea aceasta, doamna de Rânal rămăsese

pitiid.1 şi tremurîndă, iar plimbarea se sfîrşi fără ca nici

Uliul, nici celălalt să mai poată găsi vreun alt subiect de

Voi ha. S-o iubească pe doamna de Renal deveni un lucru

din ce în ce mai cu neputinţă pentru inima orgolioasă a

lui lulien; cît despre ea, îl respecta, îl admira : fusese cer-

■Ifl Sub cuvînt că repară înjosirea pe care i-o pricinuise

■rn voie, doamna de R6nal îşi îngădui să-i arate grija cea

■tui duioasă. Noutatea purtării acesteia fu, timp de o

■Ipiamînă, un prilej de fericire pentru ea. Ca urmare,

pitula lui Julien se mai potoli; era însă departe de a vedea

In toate astea vreun semn de simpatie.

„lată cum sînt oamenii bogaţi, îşi spunea el. Te umi-Itm >ji apoi cred că pot să îndrepte totul prin cîteva mai-Riuţflreli!"

Inima doamnei de Rânal era prea plină şi prea nevi-|Hnvată pentru ca, în ciuda hotărîrii luate, să nu-i poves-[Irtistă soţului ei propunerea făcută lui Julien şi felul în inie fusese respinsă.

Cum, rosti domnul de R6nal foarte supărat, ai pu-i ii i tolera un refuz din partea unui servitor ?

Şi pentru că doamna de R6nal protesta împotriva Ni i sini cuvînt:

Vorbesc, doamnă, ca răposatul principe de Cond6 i liul i-a prezentat noii sale soţii pe şambelani: Toţi oame­nii ăştia, a spus el, sînt servitorii noştri. Ţi-am citit pasajul mesia din Memoriile lui Besenval¹, neapărat trebuitor pentru păstrarea rangului. Orice om care, nefiind genti­li un, trăieşte în casa ta şi primeşte o leafă îţi este slugă. M.i duc să-i spun cîteva cuvinte acestui domn Julien şi să-i ■Lui o sută de franci.

Ah ! dragul meu, spuse doamna de Renal tre­imii ind, măcar n-o face de faţă cu slugile !