Tema lunii: Pâinea Pâinea noastră cea de toate zilele
Yüklə 205,55 Kb.
|
| Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul (79) Mai 2018 ____________________________________ www.romclub.wordpress.com 
Tema lunii: Pâinea 
Pâinea noastră cea de toate zilele Dă-ne-o nouă astăzi...(Iisus Christos: Rugăciunea de pe munte) 
Hristos ne învaţă, El, să nu dispreţuim pâinea, să nu facem paradă de idealism fariseic şi să nu fim nepăsători - ca preotul şi levitul faţă de foamea, setea, nevoinţele şi necazurile fratelui nostru. Pâinea, în învăţătura Domnului, e sfântă. Şi sfântă a fost din străvechime pentru întregul popor, atât cel din oraşe cât şi cel de la sate. În frumoasele noastre sate mai ales, unde s-au păstrat neştirbite valorile creştineşti şi datinele strămoşeşti, unde se face atât de vădit văzută continuitatea caracterului naţional, dacă se întâmplă ca un dumicat de pâine să cadă pe jos e numaidecât ridicat; pâinea se aşează numai la loc curat, de cinste; e oferită, odată cu sarea, oaspeţilor de vază; o taie numai capul familiei, având mereu grijă să cresteze într-însa semnul Sfintei Cruci cu vârful cuțitului. Pâinea e dătătoare şi întreţinătoare de viaţă. Prin mijlocirea ei, transubstanţializată, ni se dă spre consumare Trupul Domnului. Nu numai cu pâine va trăi omul, desigur, dar nici fără ea cât timp sufletul nu se va fi slobozit din lut. Hristos nu a binevestit „idealismul” (aşa-zisul nerod şi mincinos idealism al făţarnicilor), ci dimpotrivă şi-a exprimat grija (atentă, serioasă, părintească) pentru pâinea cea spre fiinţă, cea de toate zilele, a făpturilor Sale. (Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Cuvinte de credință, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, pp. 62-63) Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată. Dar am spus vouă că M-aţi şi văzut şi nu credeţi. Tot ce-Mi dă Tatăl, va veni la Mine; şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară; Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine. Şi aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi. (Ioan 6, 35-39) 
Mozaicul Cina cea de taină din catedrala Sf. Isac din Sankt Petersburg de Semen Jivago (data lucrării 1879-87) Pâinea - de Grigore Vieru Pâinică frumoasă, Din cuptor scoasă, Pâiniţă cuminte, Cu faţa fierbinte Cu faţa măicuţei, Cu mâna tăicuţei, Ca soarele-n vară, Ca bulgăru-n ţară! Somnul și trezia - de Nichita Stănescu Fiindcă nici eu nu-nţelegeam nimic şi nici tu am crezut că suntem de-o seamă. Ne-am mărturisit unul altuia cel mai tainic secret, - acela că existăm... Dar era noapte şi, vai, dimineaţa, cumplită vedere, m-am trezit cu tâmpla pe tine galbenule, snopule, grâule. Şi m-am gândit -Doamne, ce fel de pâine voi mai fi fiind şi eu, şi pentru cine? 
Cina cea de taină - Sorin Dumitrescu Limba noastră - de Alexei Mateevici Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată. Limba noastră-i foc ce arde Într-un neam, ce fără veste S-a trezit din somn de moarte Ca viteazul din poveste. Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roi de fulgere, ce spintec Nouri negri, zări albastre. Limba noastră-i graiul pâinii, Când de vânt se mişcă vara; In rostirea ei bătrânii Cu sudori sfinţit-au ţara. Limba noastră-i frunză verde, Zbuciumul din codrii veşnici, Nistrul lin, ce-n valuri pierde Ai luceferilor sfeşnici. Nu veţi plânge-atunci amarnic, Că vi-i limba prea săracă, Şi-ţi vedea, cât îi de darnic Graiul ţării noastre dragă. Limba noastră-i vechi izvoade. Povestiri din alte vremuri; Şi citindu-le 'nşirate, - Te-nfiori adânc şi tremuri. Limba noastră îi aleasă Să ridice slava-n ceruri, Să ne spiue-n hram şi-acasă Veşnicele adevăruri. Limba noastra-i limbă sfânta, Limba vechilor cazanii, Care o plâng şi care o cântă Pe la vatra lor ţăranii. Înviaţi-vă dar graiul, Ruginit de multă vreme, Stergeţi slinul, mucegaiul Al uitării 'n care geme. Strângeţi piatra lucitoare Ce din soare se aprinde - Şi-ţi avea în revărsare Un potop nou de cuvinte. Răsări-vă o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată. Puțină apă și puțină pâine - de Omar Khayyam Puţină apă şi puţină pâine Şi ochii tăi în umbra parfumată. N-a fost sultan mai fericit vreodată Şi nici un cerşetor mai trist ca mine. Pâinea noastră cea din toate filele- de Vasile Romanciuc Tu, suflete mereu înfometat,simţi? pâinea ta s-a copt: miroase-a carte nouă, miroase-a carte proaspătă... Tu, vrednică furnică, poţi fi mulţumită litera, trebăluind în file, îţi este soră dreaptă: miroase-a carte nouă, miroase-a carte proaspătă... Tu, soare înţelept, mai generos, mai rodnic străluceşti lumina ochilor lui Borges s-a mutat în tine: miroase-a carte nouă, miroase-a carte proaspătă... Tu, dragul meu copil, să nu te îndoieşti: Ziua de mâine va găsi drumul spre casa noastră: miroase-a carte nouă, miroase-a carte proaspătă.
Această pâine rotundă Crește pe apă Ca floarea de lotus -Pe apa sudorii noastre. Această pâine albă Desface-se albă, dulce Ca floarea de lotus Sub caldul sărut al luminii. Această pâine cinstită Se-nchide Ca floarea de lotus Sub ochi scorburos, hrăpăreț. 
Brutărie - de Anton Franciscus Pieck (pictor olandez 1895-1987) Pâinea - de Petre Ghelmez Scoate mama pâinea din cuptor Şi nouă ni se pare că răsare soarele, Dintre norii negri şi vineţi ai nopţii. Ne-nvăluie pe toţi un abur săţios şi uşor, Ca-n dimineţile cu luciri de aramă şi rouă. Lucrurile capătă alte contururi. Fulgere vii joacă pe ele - Cum zorii, pe bobocii umezi de trandafiri. Fragede sunt trâmbele aerului, şi subţiri, Când mama pune pe masă pâinea albă şi nouă. Ne aşezăm în jurul ei toată, Părinţi, bunici şi nepoţi, Păstrând pe buze, nerostite, cuvintele... La mijloc pâinea: soarele chiar, În jurul ei - noi; plantele, sfintele. Graiul pâinii - de Octavian Goga Poveste-ntunecata-a pâinii, Nu-i struna sa te stie plânge, Caci de durerea ta straveche În suflet cântecul se frânge. Când de strigarea strunei mele As vrea plânsoarea ta s-o ferec, Se sfarma coardele strivite De-atâta jale si-ntunerec. Din umbra noptii care-ngroapa Al vostru neam din vremi batrâne, Va deslusiti în negre rânduri, Voi, datatorilor de pâine. Cinstite mâini, de soare arse Si înasprite de sudoare: Din truda saptamânii voastre Traieste-a lumii sarbatoare. Eu va-ntâlnesc în drumul mintii Si-n calea visurilor mele, Caci nu vor ochii sa ma minta, Nu vrea urechea sa ma-nsele. Simt câte doruri nentelese Si gemate nepricepute Acopere cu voi alaturi Cenusa veacurilor mute. Ati împletit atâta jale În doina voastra care plânge, Doar holdele cu spice grele Rasar din lacrami si din sânge. Dureri ati zavorât sub glie, Si patimi nemblânzite înca, Eu le-nteleg si ma-nfioara Cum fierb în matca lor adânca. Mustrarea mintea mea o sapa Si groaza sufletu-mi apasa, Caci umbra voastra-ndurerata Pe veci îmi strajuie la masa. Simt duhul razvratirii negre, Înfricosata zi de mâine Cum si-au dospit amaraciunea În bucatura mea de pâine. O poveste cu pâine: Cinci pâini - Ion Creangă Doi oameni, cunoscuți unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, și celălalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiți pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea și se pun să mănânce împreună, ca să aiba mai mare poftă de mâncare. Tocmai cand scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeț, necunoscut, îi ajunge din urmă și se oprește lângă dânșii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie și lui ceva de mâncare, căci e tare flămând și n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra. – Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeți călătorului străin; căci mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca și al treilea. Călătorul străin, flămând cum era, nemaiașteptând multă poftire, se așază jos lângă cei doi, și încep a mânca cu toții păne goală și a be apă rece din fântâna, căci altă udătura nu aveau. Și mănâncă ei la un loc tustrei, și mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parca n-au mai fost. După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din punga și-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâni, zicând: – Primiți, vă rog, oameni buni, această mică mulțamire de la mine, pentru că mi-ați dat de mâncare la nevoie; veți cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veți face cu banii ce veți pofti. Nu sunt vrednic să vă mulțamesc de binele ce mi-ați făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram. Cei doi nu prea voiau sa primească, dar, după multă stăruință din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin și-a luat ziua bună de la cei doi și apoi și-a căutat de drum. Ceilalți mai ramân oleacă sub răchită, la umbră, sa odihnească bucatele. Și, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând: – Ține, frate, partea dumitale, și fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ți se cuvin. Și mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, și tot ca ale tale de mari, dupa cum știi. – Cum așa?! zise celalalt cu dispreț! pentru ce numai doi lei, și nu doi și jumatate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecaruia? Omul putea să nu ne deie nimic, și atunci cum rămânea? – Cum sa rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aș fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, și pace bună. Acum, însa, noi am mâncat degeaba, și banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei și tu doi lei, fiecare dupa numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împarțeala decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul… – Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, și cum a zice judecata, așa să rămâie. – Haide și la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulțămești. Cred că și judecata are să-mi gsească dreptate, deși nu m-am târât prin judecăți de când sunt. Și așa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Și cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfățoșează înaintea judecătorului și încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni a avut fiecare, cum a mâncat drumețul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânșii, cum le-a dat cinci lei drept mulțămită și cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă. Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâni: – Și nu ești mulțămit cu împărțeala ce s-a făcut, omule? – Nu, domnule judecator, zise nemulțămitul; noi n-am avut de gând sa luăm plată de la drumețul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-așa, apoi trebuie să împărțim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Așa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate. – Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoiește un leu istuialalt, care spui c-a avut trei pâni. – De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulțămitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăței să capăt dreptate, și văd că dumneata, care știi legile, mai rău ma acufunzi. De-a fi să fie tot așa și judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume! – Așa ți se pare dumitale, zise judecătorul liniștit, dar ia să vezi că nu-i așa. Ai avut dumneata două pâni? – Da, domnule judecator, două am avut. – Tovarășul dumitale, avut-a trei pâni? – Da, domnule judecător, trei a avut. – Udătura ceva avut-ați vreunul? – Nimic, domnule judecător, numai pâne goală și apă rece din fântană, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor. – Adineauri, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că ați mâncat toți tot ca unul de mult; așa este? – Așa este, domnule judecător. – Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată ști hotărât care câtă pâne a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăți deopotrivă de mari; câte bucăți ai fi avut dumneata, care spui ca avuși două pâni? – Șese bucăți aș fi avut, domnule judecător. – Dar tovarășul dumitale, care spui ca avu trei pâni? – Nouă bucăți ar fi avut, domnule judecător. – Acum, câte fac la un loc șese bucăți și cu nouă bucăți? – Cincisprezece bucăți, domnule judecător. – Câți oameni ați mâncat aceste cincisprezece bucăți de pâne? – Trei oameni, domnule judecător. – Bun! Câte bucăți vin de fiecare om? – Câte cinci bucăți, domnule judecător. – Acum, ții minte câte bucăți ai fi avut dumneta? – Șese bucăți, domnule judecător. – Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta? – Cinci bucăți, domnule judecător. – Și câte ți-au mai rămas de întrecut? - Numai o bucată, domnule judecător. – Acum să stăm aici, în ceea ce te privește pe dumneta, și să luăm pe istalalt la rând. Ții minte câte bucăți de pâne ar fi avut tovarașul d-tale? – Nouă bucăți, domnule judecător. - Și câte a mâncat el de toate? – Cinci bucăți, ca și mine, domnule judecător. – Dar de întrecut, câte i-au mai rămas? – Patru bucăți, domnule judecător. – Bun! Ia, acuș avem să ne înțelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarășul dumitale, patru bucăți. Acum, o bucată de pâne rămasă de la dumneta și cu patru bucăți de la istalalt fac la un loc cinci bucăți? – Taman cinci, domnule judecător. – Este adevărat că aceste bucăți de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulțămită? – Adevărat este, domnule judecător. – Așadar, dumitale ți se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, și aceasta ca și cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece ați primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarășul dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăți de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoiește un leu tovarășului dumitale. Și dacă te crezi nedreptățit, du-te și la Dumnezeu, și las dacă ți-a face și el judecată mai dreaptă decât aceasta! Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro șovăi, înapoiește un leu tovarășului său, cam cu părere de rău, și pleacă rușinat. Cel cu trei pâni însă, uimit de așa judecată, mulțamește judecătorului și apoi iese, zicând cu mirare: – Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din față, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și-n pururea la judecată. Corciogarii, porecliți și apăratori, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viața lor, să tragă pe dracul de coadă… Iar societatea bună ar rămâne nebântuită. PÂINEA - de Radu Anton Roman „Făcutul pâinii sau al colacilor" (act complementar sacrificiului de ani- male) marchează, de fapt, intrarea în sărbătoare, purificând începutul perioa- dei prin valențele rituale ale aluatului și solemnizând timpul sărbătoresc prin prezența pâinii. Faza de pregătire a preparării pâinii este marcatã de acte obligatorii – femeia trebuie sã respecte cu câteva zile înainte interdicții sexuale și alimentare (să țină post), trebuie să se spele, să-și schimbe cãmașa și, mai ales, acoperitoarea capului. Prima fazã a transformãrii fãinii în pâine, cernutul, respectã reguli specifice unui act ritual: el trebuie sã se realizeze dimineața în zori, „pe nemâncate“, în deplinã tãcere. Aceleași reguli privind timpul ritual (zorii), starea de puritate cât și un anu- mit comportament se impun și pentru aducerea apei necesare – apã „care numai în aceste condiții capãtã valoare magico-ritualã: „apa neînceputã" (uneori, „apa neînceputã“ este înlocuitã cu rouã). Pâinea – reper simbolic. În gândirea tradiționalã, pâinea și colacul concentreazã o simbolicã în totalitate beneficã: bucurie, rodnicie, belșug, fertilitate, puritate. Înscrise pe o axã comunã, aceste semnificații se acumuleazã într-o energie simbolicã pe care omul se strãduiește s-o capteze. Adãugarea sãrii, personificatã în unele credinþe populare ca „mama lui Dumnezeu“ sau sfântã (numitã Sfânta dreptate), este de naturã sã mãreascã puterile magico-rituale ale pâinii. În obiceiurile populare tradiționale, pâinea este adesea simbol al divinitãții, ceea ce o detașazã într-o posibilã ierarhie a reperelor simbolice în cultura popularã. Ea este identificatã cu anumite divinitãți în secvențe ale obi- ceiurilor de Crãciun sau de Paște, de înmormântare sau de comemorare a morților, când pâine sau colaci, special modelați, primesc nume de divinitãți (Crãciun, Dumnezeu, Maica Precista, Arhanghel etc.) și sunt oferiți ca ofrandã ritualã („jertfã“). Putem presupune practica de reprezentare prin aluatul de pâine a unor divinitãți (singurul aliment învestit cu aceastã calitate) ca fiind anterioarã creștinismului, care a identificat pâinea cu trupul lui Iisus Hristos, precizând clar simbolismul ei. Nu mai puþin semnificativã este adãugarea fermentului. Simbol al forței vitale, prin care aluatul capãtã viațã, „rãsare“, „înflorește“, „crește“, fer- mentul învie coca ce „dospește“, devine „vie“. Coca reia, astfel, drumul grãuntelui semãnat care rãsare, înflorește, crește, ființã vie a cãrei dezvoltare este urmãritã cu atenție de cultivator. Principalele faze ale îndelungatului proces de muncã al agricultorului încep cu pâinea, prototipul efectului final al muncii în credința influențãrii magico-rituale a rodniciei pãmântului: în Bucovina se așazã o pâine pe plug sau pe prima brazdã trasatã; în Moldova se pune în coarnele boilor, la „pornitul plugului“, o pâine sau un colãcel în formã de opt, iar în Dobrogea se rupe o pâine sau un colãcel, pe ogor, în cornul plugului. În Moldova, începutul aratului de toamnã este însoțit de dãruirea de colaci sau pâine preparatã din grâul obținut la începutul secerișului. De observat cã aluatul capãtã conotații rituale direct legate și de statutul de vârstã al aceleia ce îl frãmântã. O fetițã micã pentru „turta ursitorilor“ (în sate din lalomița, Olt sau Dolj), o fatã mare pentru colacul miresei și o femeie bãtrânã pentru colacii de înmormântare sunt, în genere, categoriile de vârstã ce îsși pun amprenta asupra virtuților magico-rituale ale aluatului. Încheierea muncilor agricole și începutul celorlalte faze de muncã au drept simbol de asemenea, o pâine. O anumitã tehnicã ritualã, bazatã pe gesturi și formule consacrate aprin- derea cuptorului cu ramura de Arminden, când se coace pâinea din grâu nou, stropirea cuptorului cu apã sfințitã, trasarea unei cruci imaginare la gura cup- torului, rostirea unor formule de invocație- însoțește trecerea prin foc a pâinii (Marianne Mesnil numește aceastã prefacere trecerea de la „crud“ de la „primitiv“ sau „sãlbatic“ la „natural“, la „cult“ n.n.). În Oltenia, când se face prima datã pâine din grâul nou, se preparã un colãcel mic sau o pâine de care se leagã busuioc sau alte flori. Colacii sunt scufundați în fântânã, dupã care se dau copiilor sa îi mãnânce în credința cã „grâul va fi spornic și curat”. Pe lângã unele formule de invocație, „frãmântatul“ aluatului , „muncitul“ lui presupune un mare efort. Cu cât pâinea este mai mult „muncitã“, cu atât valoarea ei spiritualã crește. La scoaterea pâinii, credința spune: cuptorului trebuie „sã-i lași ceva în schimbul pâinii, sã nu rãmânã gol, de aceea se pun lemne în cuptor sau un blid cu apã sau doar se stropește cuptorul cu apã sfințită. (Bucate, vinuri și obiceiuri românești - Editura Paideia 2001) 
Rugăciunea - Rhoda Nyberg (1917-1922) Expresii și ziceri cu și despre pâine
Pâine pentru toate capetele - Serghei Merenkov (1976 -)
Istoria pâinii Pâinea are o vechime de aproximativ 30.000 de ani. Ea a apărut în era paleolitică, atunci când oamenii primtivi au învățat să sfărâme între două pietre semințe de cereale sălbatice, să facă un fel de turtoi amestecând această făină cu apă și să îl coacă pe un pietroi fierbinte, scos din foc. Pe lângă calitățile hrănitoare ale pâinii, acest fel de alimentație a permis stocarea de rezerve în depozitele din grotele de adăpost. Semințele adunate în sezonul cald permiteau supraviețuirea în lunile de vreme rea. În neolitic, oamenii au "domesticit" animale și o serie de plante, între care ierburile de tip cereale: grâul, orzul și ovăzul. Acest lucru s-a petrecut în zona geografică a Orientului Mijlociu, de unde a apărut civilizația Mesopotamiei (fertile crescent) și de unde a plecat reforma agrară. Mai târziu s-au adăugat alte cereale, a căror făină a fost folosită la făcutul pâinii sau echivalentelor: porumb (tortilla, turtoi, mămăligă), orez (paste, găluști, prăjituri) sau sorgum (pâine, pizza, prăjituri, paste). Pâinea a însoțit omenirea pe toată durata existenței ei. Oamenii au putut să aibă ceva de mâncare în fiecare zi, nu numai în zilele de vânătoare norocoasă. Mai mult, agricultura, care a produs mai multă hrană decât minimul consumat imediat, a permis lărgirea așezărilor umane, consolidarea stabilității și instaurarea unei complexități sociale cu apariția ocupațiilor specializate: preoți, medici, meseriași, etc. În cele două cărți ale Bibliei, pâinea este menționată frecvent. Singurul aliment prezent în rugăciunea Tatăl nostru este pâinea. Pâinea din vremurile cele mai îndepărtate era de fapt un fel de terci gros, sau o turtă plată. Despre descoperirea modului de a face pâinea să crească, se pare că aceasta s-a datorat întâmplării și că s-a produs în Egiptul antic (în urmă cu circa 7.000 de ani). Într-un aluat de pâine lăsat mai multă vreme în soare au intrat levuri (drojdii) din aer. Fermentarea glucidelor din făină, producătoare de bioxid de carbon, a dus la creșterea de volum a aluatului care, după coacere, a arătat prezența "găurilor" formate de bulele de gaz. S-a dovedit că pâinea dospită este mai bună la gust și mai ușor digerabilă. Radu Anton Roman ne arată cum se face plămădeala, parte esențială a coptului pâinii de casă în gospodăriile românești: Drojdia se desface în puțină apă caldă, în care se pune și o linguriță de zahăr. Apoi se mai adaugă făină și apă călduță și se bate plămădeala până face bășici. Peste ea se presară făină, apoi este lăsată să crescă la căldură cam o oră. Cultivarea cerealelor și facerea pâinii a început în India la anul 2.300 î.e.n și pâinea a devenit alimentul cel mai popular în Roma antică în jurul anului 1.000 î.e.n. Măcinarea a început sub forma manuală, apoi a fost folosită forța animalelor. Morile de apă au apărut prima dată în Grecia antică, cam în anul 450 î.e.n. Se crede că prima folosire a morilor de vânt s-a făcut în China; iar în Europa primele mențiuni despre morile de vânt apar în secolul XII. Breslele brutarilor au fost inițiate în Roma antică și ele au continuat pe toată durata Evului Mediu. Grâul a fost pentru prima dată plantat în Statele Unite în anul 1777. Măcinatul mecanic și fabricarea industrială a pâinii au fost aduse de revoluția industrială, prima dată începută în Anglia. John Montagu, Earl of Sandwich (1718-1792) a fost un nobil englez, pasionat de jocurile de noroc. În timpul unei prelungite partide care a durat circa 24 de ore, pentru a nu se întrerupe jocul după orarul meselor, Montagu a ordonat bucătarilor să pregătească felii de friptură puse între două felii de pâine, care au fost aduse la mesele de joc. Așa s-a născut sandviciul în anul 1762. Începând de acolo un șir nesfârșit de inovații în domeniul senviciurilor a cuprins lumea, folosind cărnuri, legume, fructe, mirodenii, ierburi, brânzeturi, murături pentru diverse forme ale acestui fel de mâncare. Câteva feluri de senviciuri au devenit clasice: BLT - senvici cu șuncă (bacon-B), salată (lettuce -L) și roșii (tomato -T); Senvici cu unt și dulceață, sau gem; Senvici cu unt de arahide și gem; Senvici cu mezeluri, șuncă sau carne și murături; Club sandwich - senvici cu șuncă, brânză și slănină prăjită; Reuben- senvici pe pâine de secară cu carne de vacă conservată (corned beef), sos O mie de insule, brânză șvaițăr și varză murată; Senviciurile cu brânză topită - croque monsieur/croque madame; Senviciurile calde; Senviciurile cu icre, icre negre, anchois, pește, fructe de mare; Din senviciuri derivă: hot dogs, hamburgers, hoagie, gyro, submarinele (subs), po-boy, șaorma, muffuletta, panini, senviciurile cu croissant, canapelele. Pâinile speciale Pâinea sacramentală este cea folosită la slujbele religioase și la ceremoniile funerare. Momentul culminant al slujbei creștine este venerarea lui Christos prin împărtășania cu pâine și vin (eucharistia). Este rememorarea ultimei cine a Mântuitorului, când El a spus:
La creștinii ortodocși români pâinea de slujbă se numește prescură (de la prosphora în greacă, care vine de la prosphoron - a oferi), ea este făcută cu aluat (pâine crescută) și se deosebește de pâinea obișnuită prin semnul (pecete) aplicat pe suprafața ei cu instrumentul numit pistornic. După frângerea prescurii și darea împărtășaniei (care se mai numește cuminecătură sau grijanie), restul de prescură, tăiat în fragmente, este oferit credincioșilor când pleacă din biserică.  
Prescuri Pistornic La români, aceasta se numește anafură, iar grecii numesc anaphora acea parte a slujbei în care se face împărtășania. Pâinii date la ieșire, grecii îi spun antidoron (în loc de daruri, fiindcă este pâine binecuvântată, dar nu sfințită; credincioșii pleacă din biserică cu anafura/antidoron ca un semn că au participat la slujbă, dar nu a fost împărtășiți) . La creștinii catolici și protestanți pâinea de slujbă (altar bread sau communion bread) este nedospită și este prezentată sub forma unor discuri mici, pentru o singură înghițitură. Plecând de la cuvântul latin hostia, care înseamnă animalul de sacrificiu, catolicii numesc pâinea de slujbă ostia, sau hostia, iar protestanții hosts. 
Papa sfințind pâinea de eucharist (ostia) Diferența dintre felurile de pâine folosite de creștini la slujbele duminicale pleacă de la convingerea părinților religiei ortodoxe că la Cina cea de Taină, Iisus și apostolii au mâncat pâine dospită, nu pâine necrescută, pe care evreii o mâncau de Paștele lor. Și aceasta fiindcă sărbătoarea Passover (sărbătoarea trecerii prin Marea Roșie a evreilor care fugiseră din Egipt - Exodul) era în acel an după seara ultimei cine a lui Christos (Joia de după Dumnica Floriilor). În cartea Exodul din Vechiul Testament este descrisă pregătirea robilor evrei pentru plecarea din Egipt, cu recomandația specială de a lua cu ei pâine nedospită. De la acest moment vine tradiția pâinii de Passover. În lumea creștină din Europa occidentală, folosirea pâinii nedospite pentru împărtășanie a început în secolele VIII-IX și s-a generalizat în secolul X, în timp ce în partea răsăriteană a creștinătății tradiția pâinii euharistice a rămas aceea a pâinii crescute (dospite). 
Unul din felurile obligatorii ale prânzului pascal este Pasca, o pâine îndulcită, făcută cu smântână, lapte, ouă, zahăr, brânză de vaci și stafide. Ea se decorează cu semnul crucii și se servește la începutul mesei, cu primele ouă ciocnite, cu ceapă verde, ridichi, brânzeturi și drob. Slujbele de înmormântare și de pomenire a morților sunt urmate de împărțire de colivă, mâncare, vin și colaci. Rostul lor este de a ușura trecerea celor morți către lumea de dincolo. Despre colaci se spune că ei sunt "perechea sufletului" celui mort și cu ei cel dus se integrează în lumea decedaților.  
Capete pentru împărțit Colacii împletiți din fragmente în număr impar, în cruce sau în formă de șarpe, sunt făcuți de din aluat de pâine, unși cu ou și presărați cu sare sau zahăr. Ei se numesc Capetele morților. Alți colaci sunt rotunzi, în formă de opt, de pasăre (colacul măiastra) sau de roată. Unii folosesc covrigii pentru împărțit, în locul colacilor. Colacii din epoca modernă substituie jertfele de animale din antichitate. O altă formă de pâine specială cu semnificație religioasă sunt Mucenicii și Cozonacii. Primii se fac în ziua de 9 martie, când se serbează cei patruzeci de mucenici. Acești mucenici au trăit în vremea împaratului Licinius (308-324), prigonitor al creștinilor. Sfinții 40 de Mucenici erau soldați creștini și făceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia. Aceștia nu erau doar romani de origine, ci și greci sau armeni. 
Aflând despre credința lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit să se închine idolilor. Deoarece au refuzat, au fost întemnițați timp de opt zile și bătuți cu pietre. Prin semne divine au fost însă întăriți în dreapta credință. Dupa aceste chinuri, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin înghețare, în lacul Sevastiei. La miezul nopții, unul dintre cei 40 de Mucenici moldovenești mucenici, a ieșit din apa din cauza gerului. Alergând spre baia caldă, pusă de cei ce slujeau idolilor, a murit. Cei rămași să îndure gerul au început să se roage: "Ajută-ne Dumnezeule, Mântuitorul nostru, ușurează-ne sarcina și alină iuțimea văzduhului, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne rușinăm și să cunoască toți că ne-am mântuit strigând către Tine". In urma acestei rugăciuni s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a încălzit, gheața s-a topit și 40 de cununi strălucitoare au pogorât asupra mucenicilor. Unul dintre soldații de pază, uimit că în miezul nopții o lumină din cer încălzește apa și că o cunună din cele 40, pogorâte peste mucenici, nu are peste cine să se așeze, s-a aruncat în apă, marturisind că și el este creștin. (www.crestinortodox.ro) Plecând de la o pâine îmbogățită, cu lapte, ouă, miere (zahăr), nuci, stafide, s-a ajuns la o prăjitură de sărbătoare, cozonacii, care este regăsită, sub diferite forme, la multe popoare. Numele de cozonac derivă de la bulgărescul kozunak. În principal, în România cozonacii se prepară pentru cele două mari sărbători religioase, Crăciunul și Paștele și prezența lor semnifică bucuria zilelor în care se venerează nașterea și învierea Domnului. Dar cozonacii se mai pot face și pentru alte ocazii: nunți, botezuri, mese de familie, aniversări... Turta dulce este o prăjitură de desert, de sărbătoare sau de decorare a pomilor de Crăciun (când se pregătește în diferite forme de stea, brad, pasăre, casă). Se face dintr-un aluat de făină, îndulcit cu miere, melasă sau zahăr și condimentat cu ghimbir (ginger), cuișoare, nucușoară și scorțișoară. Legenda spune că turta dulce a fost adusă în Europa de vest de cruciații din secolul XI reîntorși din Orientul Mijlociu. 
În religia mozaică, de sărbătoarea Passover (comemorarea fugii evreilor din sclavia din Egipt) se mănâncă pâinea matzo, uscată și necrescută, cu șiruri de mici perforații. În România această pâine evreiască sărbătorească era numită Pască. Pâinea evreiască pentru zilele de Sabat (sâmbăta) și sărbători este numită Șalah (Challah, Khalah) și este făcută din făină albă, ouă, apă, drojdie și sare. Pâinea din țările lumii China: cereala de bază este orezul, dar în China de nord se face pâine din aluat de făină de grâu, care se numește mantou. Se poate prepara cu umplutură de carne sau brânză. Asia de sud (India, Pakistan) și Orientul Mijlociu: se prepară pâine din aluat nedospit chapati sau roti. Când aluatul este prăjit, nu copt, pâinea de grâu se numește puri. Franța: baghetele, croissant, brioches, boules, foué, fougasse, pain d'épices. Germania: pumpernickel, pretzel (covrig), milchbrotschen (chifle cu lapte), käsekuchen (pâine cu brânză), kartoffelbrot (pâine cu cartofi), knoblauchbrot (pâine cu usturoi). Rusia: darnițchi (pâine neagră), stolicinaia (pâine de secară), zavarschi (pâine specială, fără plămădeală sau drojdie, făcută după o rețetă inventată de călugări, rămâne proaspătă multă vreme), borodinschi. Statele Unite: pâine albă (white bread, sandwich bread), multigrain (din făină integrală și diverse semințe), cornbread (pâine de porumb), biscuits (aluat de făină albă, untură, lapte bătut), Jewish rye (pâine de secară cu semințe de chimen), Italia: cecina, ciabatta, foccacia, panini, pane cosareccio, panettone, grisini. Jewish: challah (pâinea de sărbătoare, din făină, ouă, apă, sare), matzo (subțire, uscată, crocantă), malawach (pita subțire, necrescută, moale, se rupe ușor, seamănă cu pâinea palestiniană, siriană, libaneză), bagel (corn din aluat de pâine, fiert, apoi copt în cuptor; multiple combinații cu susan, chimen, usturoi, ceapă prăjită, etc; folosit cu brânză topită, unt, salmon, unt, dulceață, etc; originar din comunitățile evreiești din Polonia). Istorie prezidențială americană: Pâinea și pacea în alegeri Președinții americani care candidează pentru al doilea mandat sunt amplu discutați de suporteri, votanți, analiști și oameni de presă, cu atenția maximă pentru ce au realizat în primul mandat de patru ani. Performanțele sau lucrurile promise dar nerealizate sunt grupate în două categorii: pâinea (stabilitatea economică, indicatorii, șomajul, nivelul salariilor, balanța națională de plăți, inflația, etc) și pacea (stabilitatea relațiilor internaționale, alianțele, rezolvarea conflictelor fără război, prestigiu pe scena lumii, performanțele armatei, etc). 19 președinți americani au fost realeși pentru al doilea mandat prezidențial. Dintre aceștia, 14 au completat cu succes cei 8 ani de președinție (George Washington, Thomas Jefferson, James Madison, James Monroe, Andrew Jackson, Ulysses Grant, Grover Cleveland, Woodrow Wilson, Franklin D. Roosevelt, Dwight Eisenhower, Ronald Reagan, Bill Clinton, George W. Bush și Barack Obama) și trei din ei nu au putut servi încă patru ani adăugați primilor: Abraham Lincoln și William McKinley (asasinați) și Richard Nixon (demis). Trivia: Pâinea
Exact aceeași tehnică se folosește astăzi pentru coacerea pâinii în țest, foarte populară în Oltenia.
Rubrica gastronomică: Budinca de pâine Este un desert foarte popular în bucătăria americană din statele din sud. Ea poate fi găsită și în bucătăria altor popoare, inclusiv România, dar rețeta americană conține diferențe semnificative. Voi da rețeta budincii de pâine din Louisiana, cunoscută ca rețeta de New Orleans. Într-un castron se pun 200 g de stafide, peste care se toarnă 150 de mL de bourbon (whiskey de porumb). Se lasă să se înmoaie. O franzelă (de preferat veche, uscată) se taie în cuburi de 2 cm2. Cuburile se pun la înmuiat într-un litru de lapte. Într-un castron se bat trei ouă, la care se adaugă 200 mL de lapte, 400 g. de zahăr, o linguriță de nucușoară, o linguriță de scorțișoară și 2 lingurițe de esență de vanilie. Se combină cele trei componente, pâinea înmuiată în lapte, amestecul de ouă-lapte-mirodenii și stafidele înmuiate în borbon. Se pune amestecul într-o tavă unsă cu unt și se coace la 1700 pentru 35-40 de minute. 
Intr-o tigaie se topesc 100 g de unt, cu 2 linguri de zahăr, o cană de lapte și 50 mL de bourbon. Se mestecă la foc mic până se îngroașe ca un sirop. Se toarnă peste felia de budincă atunci când se servește. Tradiția pâinii cu sare De ce ne întâmpinăm oaspeții cu pâine și sare? de Marina Ionescu (www.clickpentrufemei.ro) În toate colțurile lumii, a împărți, cu un străin, pâinea și sarea, înseamnă a pecetlui prietenia și a crea o comuniune strânsă, durabilă. Căci pâinea simbolizează viața, iar sarea e semnul legăturilor prețioase, inalterabile, durabile. Luate separat,și pâinea,și sarea sunt elemente pline de semnificație. Pâinea e hrana de bază a omului,din timpuri străvechi,e rodul trudei lui. Pâinea se împarte nu doar membrilor familiei,ci și musafirilor sau necunoscuților,în semn de ospeție și de generozitate. Pâinea e oferită și zeilor,pentru a-i îmbuna. În ritualurile religioase,are rol sacru,iar în traiul de zi cu zi,exprimă două concepte umane de bază:munca și prietenia. Sarea,la rândul ei,este ținută la mare preț. Spre deosebire de pâine,sarea nu se strică,nu-și pierde proprietățile. Vechile civilizații știau că,fără ea,carnea și legumele nu aveau gust și nu se puteau conserva timp îndelungat. Pâinea e menționată în Noul Testament și în rugăciunea Tatăl Nostru,unde este numită „pâinea cea de toate zilele“. În ritualurile creștine,reprezintă trupul lui Hristos. De cealaltă parte,sarea a fost încă de la începuturile omenirii tratată ca un giuvaer,fiind scumpă și greu de obținut. La evrei,la arabi,la greci,la români,sarea este liantul prieteniilor trainice. Evreii o folosesc pentru sfințirea celor morți,iar japonezii pentru a purifica locurile și obiectele care au fost pângărite. Pietrele prețioase,aducătoare de energii pozitive,se reîncarcă în soluție salină. În limba română,expresia „sarea pământului“ înseamnă ceea ce este mai de preț,mai valoros. Iar basmul „Sarea în bucate“,exprimă cât se poate de bine importanța pe care omul de rând o dă acestui condiment. Și la vechii evrei,și la romani exista tradiția de a se frânge pâinea și a-i binecuvânta pe cei veniți în vizită. La polonezi,acest obicei este întâlnit la nunți,când tinerii căsătoriți sunt primiți de către părinți cu pâine și sare. La lituanieni,letoni, estonieni și finlandezi,pâinea și sarea sunt darurile simbolice care se aduc pentru a binecuvânta o locuință nouă – doar că pâinea albă,din făină de grâu,este înlocuită cu una neagră,din secară. La noi și acum mai există ritualul ca, la mesele de familie, gospodarul să facă semnul crucii pe pâine și apoi să o rupă și să o împartă celorlalți. Pâinea este tratată cu mare respect și nu trebuie aruncată. Firimiturile și pâinea uscată se strâng cu grijă și se dau la animale și la păsările cerului. Drinkology: Băuturi făcute din pâine Cvasul, poreclit "Coca Cola rusească", este o băutură răcoritoare, făcută din pâine, populară în țările slave: Rusia, Ucraina, Bielorusia, Latvia, Lithuania, Estonia. Pâinea este amestecată cu apă și cu drojdie de bere, apoi ținută la cald un număr de ore. Înainte de a fi consumată este filtrată printr-o pânză deasă, curată. Cvasul își pierde din popularitate în zilele noastre, din cauza pătrunderii pe piață a băuturilor dulci și carbogazoase vestice, produse industrial. Vodca din pâine. Mai multe companii, printre care unele americane, au început să fabrice vodcă din pâine (pâine veche, uscată, cornuri, covrigi, produse de patiserie). Acestea sunt amestecate cu apă curată, apoi se fierb pentru a omorî bacteriile. Se adaugă apoi malț de orz și se lasă amestecul să fermenteze. Se formează un fel de terci gros, care se filtrează, apoi lichidul rezultat (berea de pâine), care este un amestec de apă și alcool etilic, se trece prin alambic (distilare) de cel puțin două ori. Rezultă un alcool de concentrație 46-48%, incolor. Vodca de pâine nu este cu nimic inferioară celei făcute din grâu sau secară. Brottrunck este un echivalent german al cvasului rusesc, produs prin aceeași rețetă, dar care nu este comercializat ca băutură răcoritoare, ci ca un produs probiotic. 
Brutăreasa - Jean Francois Millet (1814-1875) https://www.youtube.com/watch?v=NYT9CGpDgWw 
Emsiunea Profesioniștii de Eugenia Vodă. Invitat Martin S. Martin Poeta lunii: Denisa Comănescu  tu
(din vol. Izgonirea din Paradis, 1979) tăind din viața celorlalți mari felii ca dintr-o bucurie de care ți se apleacă brusc Robinsonadă (din vol. Barca pe valuri, 1987) Stau agățată de cameră și omor sentimente cu fierul de călcat. Ca pe muște. Dar stoarce aceasta mă strânge ca un corset. M-am confundat cu boilerul cu mașina de râșnit cafea cu bidonul de motorină cu budolzerul cu o cămașă de noapte foarte fină. O, dacă aș fi un vapor iubirea mea i-ar asigura cea mai frumoasă mare cel mai ușor tangaj insula miraculoasă cu oameni. marine (fragment) (din vol. Cuțitul de argint, 1983) tolăniți la bar ca două enorme pisici în urmă spinarea blândă a mării, o piatră lucioasă cu gura lipită de ea, pescăruși diformi, embrioane stângace înjunghiind frumusețea în oglinda de pe tejghea pielița pleoapei îți ascunde privirea ca un nor de meduze înecatului mâna două cuburi de gheață ca niște zaruri și-nghițituri repezi din băutura verzuie ce pastișează le vrai pastis de... emoții? emoția barmanului ascultându-l pe bob dylan, in the beginning, long time ago, emoția ta amintindu-ți de mormântul lui Napoleon unde nici un francez nu se mai duce astăzi... emoția mea, pantoful cenușăresei găsit adineaori de tine pe plajă într-un castel de nisip febră în iunie (din vol. Cuțitul de argint, 1983) intrată până-n gât decapitată, pune o frunză de brusture m-a-nvățat depilatoarea, nu e nevoie de intervenție chirurgicală se va vindeca îți va crește un cap nou cu mult mai trainic și mai frumos, am pierdut pământul de sub picioare l-am lăsat departe, în urmă, pentru ce l-ai pierdut, se aude ecoul, există acel cineva? nu, îi răspunde vocea mea de parc-aș fi apăsat pe butonul unui casetofon, nu există acel cineva este marea, păpușa care-mi zicea mama spasmodic tremurând mâna ca un fetus dimineața-n chiuvetă este tinerețea mea Unui prieten care m-a rugat să-i dedic poemul (din vol. Barca pe valuri, 1987) Nu am sădită în mine sămânța victoriei. Sunt plante care aprind rădăcini într-un pahar cu apă viguroase ca niște iezuiți forează stânci decapitează orașe ajung la cer și nu în pământ O, temperamente vulcanice, am lins atâta cenușă până soarele mi-a răsărit în pântece și de atunci strălucesc strălucesc. voi publica această poezie (din vol. Cuțitul de argint, 1983) dragostea mea pentru tine este câmpul acesta cu păpădii de la Dorna ura ta au mestecat-o veverițele din molizi slăbiciunea ți s-a scurs în pământ sub prima frunză de măcriș trupul tău mă stăpânește cu merindea cea sfântă ce prevestesc apele Bistriței în căldarea uriașă în care ardem mocnit? în noi un vulcan dă semne ciudate, oare lava lui fi-va laptele meu exasperat de neîncolțit? Peștele (din vol. Barca pe valuri, 1987) Fostul iubit bate la ușă sunt cu prietenul meu (se aude o voce) și lumina lămpii-l orbește pe cel aflat dincolo de geamlâc fostul iubit se scuză și pleacă la ieșirea din bloc un țigan c-un crap chinezesc de 8 kile ar fi plătit oricât numai să simtă sub brațul amorțit greoi aproape ireal peștele după ce poartă cadavrul prin tot orașul îl spintecă-n bucătărie mâna e sigură carnea se desprinde singură (acestea sunt faptele, aici va trebui să înceapă poemul, dar creierul mi-e obosit și prefer să întreb: de ce atâta trudă pentru un somn liniștit?) Din povestea limbii române: Dan Caragea Dificultăţi de limbă (II): „doi ianuarie” sau „două ianuarie”? (fragmente) Ziarul Adevărul 29 decembrie 2017 Vine în curând şi Anul Nou. Oare cum se cade să întrebăm: „Ce faceţi pe doi ianuarie?” sau „Ce faceţi pe două ianuarie?” Academia ne spune că norma literară în chestiunea exprimării datei calendaristice impune forma de feminin a numeralului cardinal doi, respectiv două, precum şi compusele sale, douăsprezece şi douăzeci şi două. Vom spune: «două decembrie..., douăsprezece decembrie..., douăzeci şi două decembrie....». Totuşi aceeaşi Academie, prin DOOM (2005), face o concesie importantă precizând: „se acceptă şi formele de masculin în indicarea datei: doi / doisprezece / douăzeci şi doi mai”. Altfel spus, cum doriţi dumneavoastră. Pasul unu. Structura este următoarea: ZIUA („două”) + LUNA („martie”). Ambele sunt feminine („ziua”, „două”) şi se acordă. Rodica Zafiu, în România literară, nr. 27/2005,: „Preferinţa clară a vorbitorilor pentru forma de masculin este de fapt justificată din punct de vedere lingvistic. Formele diferite de gen − unu / una, doi / două şi compusele lor − sînt la numeral o excepţie, marea majoritate a numeralelor avînd forme unice, nediferenţiate (trei, patru...). Numeralul cardinal cu forme specifice în funcţie de gen se acordă cu un substantiv atunci cînd are valoare adjectivală − două fete / doi băieţi − sau cînd preia din context genul unui substantiv: «Au venit două.» Nu există însă motive pentru a alege femininul atunci când numeralul este folosit apoziţional (s.n), ca element invariabil, de identificare, ca un fel de «nume»: pagina doi, cifra doisprezece. La numeralul ordinal acordul se menţine. Spunem, aşadar: „ziua a douăzeci şi una a lunii” („În ziua a douăzeci şi una a lunii a şaptea, fost-a cuvântul Domnului prin gura lui Agheu proorocul…”, Biblia) şi „a douăzeci şi una zi a lunii”.
Yüklə 205,55 Kb. Dostları ilə paylaş:
| ||||||||
