Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ŞI NEGRU

111

Păi, doamnă, azi e ultima vineri a lunii, îi răspunse Mul, cu un aer ciudat.

Du-te, îi spuse doamna de Rânal.

Zău aşa! făcu Julien, o să se ducă în magazia ti cea de fîn, fostă biserică pe vremuri şi acum redată din Iii mi mitului; dar pentru ce ? Iată una din tainele pe care | ii in izbutit niciodată să le pătrund.

E o instituţie foarte folositoare, deşi destul de ciu-■Ifl, îi răspunse doamna de RSnal. Femeile nu sînt pri-■lir Singurul lucru care se ştie e că toată lumea se Ititmi'.şte. De pildă, servitorul nostru o să-1 întîlnească ■«tio pe domnul Valenod, şi omul acesta, atît de înfumu-■I ţi de prost, n-o să se supere cînd se va auzi strigat pe (unic de către Saint-Jean şi o să-i răspundă la fel. Dacă ţii hi ii Hi ce se petrece acolo, am să le cer amănunte domni-■r de Maugiron şi Valenod. Noi plătim douăzeci de franci I unu fiecare servitor, ca să nu ne strîngă de gît într-o •iiii.i /i.

I impui părea că zboară. Gîndul la farmecele iubitei ■ale fi făcea pe Julien să-şi uite neagra ambiţie. Nevoit să By I vorbească despre lucruri triste şi serioase, dat fiind că Hcau parte din tabere potrivnice, el sporea, fără să Miluiască, fericirea pe care i-o datora şi puterea pe care m» t > dobîndise asupra lui.

fn clipele cînd prezenţa copiilor, prea inteligenţi, îi Mira să nu folosească decît limbajul rece al raţiunii, ■lillcii, privind-o cu ochi scăpărători de dragoste, îi asculta Hfti o supunere desăvîrşită explicaţiile asupra mersului ■Iin ii Deseori, pe cînd povestea despre cine. ştie ce MM Ionic iscusită săvîrşită cu prilejul construirii vreunui ■l ii iii Nau cu al aprovizionării, mintea doamnei de Rânal f|ti« idea şirul pe neaşteptate şi începea să delireze parcă, pi lulien era nevoit s-o dojenească fiindcă îşi îngăduia şi du i ilc ci aceleaşi gesturi mîngîietoare ca şi faţă de copii. Ml mnla din pricină că, în unele zile, ea avea iluzia că-1 pilu'şic ca pe copiii ei. Nu trebuia oare să-i răspundă brt unicnit la întrebările naive despre o mie de lucruri Mliiiplc-, cunoscute de orice odraslă de familie bună, încă

112

STENDIIU

de la vîrsta de cincisprezece ani ? Peste o clipă, însă, admira ca pe un stăpîn. Inteligenţa lui aproape înspăimînt^; i se părea că întrezăreşte tot mai limpede, I de zi, în tedlogul acesta tinerel, pe marele om al viitoruh| îl vedea papă, îl vedea prim-ministru, ca pe Richelieu.

— Am să trăiesc oare destul ca să te văd în plină glo rie ? îi spunea ea lui Julien. Pentru un om de seamă Ic există, gata pregătit; monarhia şi biserica au nevoie de <

CAPITOLUL XVIII Un rege la Verrieres

Nu mai eşti oare vrednic să fii zvîrlit ca stîrvul unui o> rind, fără suflet, şi în venele căr nu mai curge sînge ?

DISC. EPISCOPULUII la Capela Saint-C16mefll

în ziua de 3 septembrie, la orele zece seara, un jafl darm trezi întregul Verrieres, străbătînd la galop straH mare; el aducea vestea că maiestatea-sa regele *** va sol duminica următoare, şi în ziua aceea era marţi. Prefecttl autoriză, sau mai bine zis ceru formarea unei gărzi dl onoare ; primirea trebuia făcută cu toată pompa cuvenitM O ştafetă fu trimisă la Vergy. Domnul de Rânal veil noaptea şi găsi tot oraşul în fierbere. Fiecare îşi avea praB tcntiile lui ; cei mai puţin prinşi in pregătirile de primiri închiriau balcoane ca să vadă intrarea regelui.

Cine va comanda garda de onoare ? Domnul de Ren;il îşi dădu imediat seama cîtă importanţă avea, în legături cu casele care trebuiau trase înapoi, să i se încredinţezi comanda domnului de Moirod. Asta putea să însemne ui pas înainte spre locul de prim-adjunct. în ceea ce priveşti cucernicia domnului de Moirod, nimic de zis ; ea fusesl totdeauna mai presus de orice comparaţie, dar domnia-sl nu se urcase niciodată pe cal. Domnul de Moirod era ui bărbat de vreo treizeci şi şase de ani, grozav de sfios fl