Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ŞI NEGRU

147

( lipa de admiraţie faţă de bărbatul adorat îi înlătură feu totul tulburarea.

Şi se felicită pentru pasul făcut. „Am fost demnă de lulicn", îşi spuse ea cu o dulce şi tainică voluptate.

Fără să scoată un cuvînt, de teamă ca nu cumva să se jeze, domnul de Rânal privea cea de-a doua scrisoare S, alcătuită, dacă cititorul îşi aminteşte, din litere ate şi lipite pe o hîrtie bătînd în albastru. „îşi bat de mine în toate felurile", gîndea domnul de Rânal, Ipvit.

„Alte insulte de citit, şi toate din cauza neveste-mii!" i se putu stăpîni să n-o copleşească cu ocările cele mai •osolane; perspectiva moştenirii din Besanţon izbuti ■II oprească, însă cu mare greutate. Ros de dorinţa de-a m igăţa de ceva, mototoli ce-a de-a doua scrisoare anonimă II începu să se plimbe cu paşi mari. Simţea nevoia să se uie/.e de nevastă-sa. Peste cîteva clipe, se întoarse ^■1 ea, mai liniştit.

«— Trebuie să iei o hotărîre şi să-1 dai afară pe Julien, ea deîndată. La urma urmei, nu-i decît fiul unui r. O să-1 despăgubeşti cu cîţiva franci şi cum, alt-e învăţat, o să-şi găsească lesne o slujbă, de pildă ui Valenod, sau la subprefectul de Maugiron, care ipii. Aşa, n-o să-i pricinuieşti nici un rău... Vorbeşti ca o proastă ce eşti! izbucni domnul de cu o voce înfricoşătoare. Parcă te poţi aştepta să bun-simţ la o femeie ? Nu daţi pic de atenţie, dată, lucrurilor care cer judecată. Habar n-aveţi de ! Nepăsarea şi lenea nu vă dau ghes decît la prins , voi, neputincioaselor, pe care din nefericire tre­să vă avem în familiile noastre !...

a de R6nal îl lăsă să spună tot ce avea de spus, lurui multă vreme, îşi vărsă focul, cum se spune prin •;i locului.

148

STENOIIAI

— Domnule, îi răspunse ea în cele din urmă, îţi voi besc ca o femeie crunt lovită în onoarea ei, adică în ce arofl mai scump.

Doamna de Rânal îşi păstră sîngele rece neclintii Ifl tot timpul discuţiei acesteia penibile, de care depind, u posibilitatea de-a mai trăi încă sub acelaşi acoperiş cili Julien. Căuta ideile pe care le socotea cele mai potrivite cfl să îndrume furia oarbă a soţului ei. Rămăsese nesimH ţitoare la toate ocările ce-i fuseseră adresate, ba nici nu ifl ascultase măcar, căci atunci se gîndea la Julien. „O sâ flfl oare mulţumit de mine ?"

— Ţărănuşul ăsta, pe care noi l-am copleşit cu atenţii

şi chiar cu daruri, poate că n-are nici o vină, spuse ea t^| cele din urmă, dar nu-i mai puţin adevărat că el mi-a pi i lejuit cea dintîi jignire... Cînd am citit mîrşăvia cuprinsă tql scrisoare, m-am jurat că sau el, sau eu îţi vom părăsi cas;i

— Vrei neapărat să iasă scandal, să ajungem amîndol 1 de rîsul lumii ? Dai apă la moară multora din Verrieres... I

— E drept, toată lumea pizmuieşte bunăstarea la can înţelepciunea ocîrmuirii tale a ştiut să ridice familii noastră şi oraşul... Ştii ce ? Am să-1 pun pe Julien sa ţi ceară un concediu şi să plece o lună de zile la negustonH acela de lemne din munţi, prieten vrednic de-un lucrai'>i mărunt ca el.

— Nu care cumva s-o faci, vorbi domnul de RCn.il destul de potolit. Ceea ce îţi cer, înainte de toate, e să nu-|B spui o vorbă. Cum nu eşti în stare să te stăpîneşti, nc-ifl împinge la ceartă... doar ştii cît e de ţîfnos domnişorii ăsta!

— Julien n-are pic de tact, urmă doamna de Rânal. ^M fi el învăţat, tu te pricepi la asemenea lucruri, dar, in adîncul sufletului, tot ţăran rămîne. în ce mă priveşte, afl o părere proastă despre el din ziua cînd a refuzat s-o ia pfl Elisa, care îi asigura oarecare stare, şi asta sub motiv ^H din cînd în cînd, ea îl vizitează în taină pe domnul Val^f nod.

ţV ŞI NEGRU

149

— Ah! se minună domnul de R6nal ridicînd din nprîncene, aşa ţi-a spus Julien ?

— Nu, nu tocmai aşa, mi-a vorbit totdeauna despre illiita chemare pe care o simte pentru altar; dar, crede-mă, puma chemare a tinerilor ăstora e să aibă ce mînca. Mi-a ilui de înţeles destul de lămurit că ştie despre vizitele tai-

Milcc ale Elisei.

• Şi eu, eu habar n-aveam de ele! făcu domnul de l<< nai înfuriindu-se iar şi apăsînd fiecare cuvînt. în casa

[du-a se petrec lucruri despre care nu ştiu nimic... Cum ?! A fost ceva între Elisa şi Valenod ?

De! e o poveste veche, dragul meu, îi răspunse

• i mina de Rânal rîzînd, şi poate că nu s-a întîmplat ni-

llttu rău între ei. Era pe vremea cînd bunul nostru prieten

wulcnod nu s-ar fi supărat deloc dacă lumea din Verrieres

mi li crezut că între mine şi el s-a statornicit o mică

Bragoslc platonică.

M-am gîndit eu o 'dată la asta, strigă domnul de Hf nai plesnindu-se peste frunte furios şi trecînd de la o il< .1 i|>ei ire la alta. Dar tu de ce nu mi-ai spus nimic ?

Trebuia oare să împing la ceartă doi prieteni pen-■u o toană a îngîmfării scumpului nostru director ? Cărei ; din lumea bună nu i-a trimis el cîteva scrisori gro-; spirituale şi chiar niţel curtenitoare ?

— Nu cumva ţi-o fi scris ?

• Domnul Valenod scrie mult.

■ Arată-mi scrisorile, imediat, îţi poruncesc să mi le ! Şi domnul de Rânal se înălţă cît putu mai mult.

— Ba asta n-am s-o fac, îi răspunse ea cu o blîndeţe mergea aproape pînă la nepăsare. Am să ţi le arăt Btâ, cînd ai să fii mai cuminte.

La dracu! Ai să mi le arăţi chiar acuma ! strigă iul de Renal ameţit de furie şi, totuşi, mai fericit i de douăsprezece ceasuri încoace.

I

150

STENI) Hai

— Dar îmi juri că n-o să te cerţi niciodată cu direciu rul Aşezămîntului pentru săraci din pricina scrisorii' >i acestora ? îl întrebă doamna de R6nal foarte serioasă.

— Cu ceartă sau fără ceartă, pot să-i iau din mînii copiii găsiţi! Dar vreau scrisorile, chiar acum, continuă ofl furios. Unde sînt ?

— într-un sertar al măsuţei mele de scris... Cheu. însă, fii sigur că n-am să ţi-o dau.

— Mă pricep eu să-1 sparg ! strigă domnul de Renal alergînd către odaia soţiei sale.

Şi, într-adevăr, sparse cu o daltă preţioasa măsuţă pm ea.

Doamna de R6nal urcă în grabă cele o sută două/o i de trepte ale hulubăriei; prinse colţul unei batiste albe uH una din gratiile de fier ale ferestruicii. Era cea mai feric^H dintre femei. Cu ochii în lacrimi, se uita spre coatu.i împădurită a muntelui. „Fără îndoială, îşi spunea ea, tfiH sub unul din fagii aceia stofoşi, Julien îmi pîndeşte semna-B Iul îmbucurător." Vreme îndelungată încercă să asculte, apoi blestemă ţîrîitul monoton al greierilor şi cîntecul i păsărelelor. Fără zgomotul acesta supărător, un strigăt di bucurie, ţîşnit dintre stîncile cele mari, s-ar fi auzit pînfl aici. Privirea ei nesăţioasă înghiţea panta imensă, colorata în verde şi unită ca o pajişte, pe care o formau vîrfui il< copacilor. „Cum de nu-i dă prin gînd să născocească vreun semnal ca să-mi arate că fericirea lui e la fel de mare a mea ?" îşi spunea ea înduioşată. Şi nu se coborî din hu lubărie decît atunci cînd o cuprinse teama că soţul ei ai putea veni s-o caute acolo.

îl găsi furios. Citea frazele nesărate ale domnului V,i lenod, puţin obişnuite să fie citite cu atîta emoţie.

Prinzînd o clipă cînd, printre exclamaţiile soţului, 1/ buti să strecoare o vorbă, doamna de Renal spuse :

U ŞI NEGRU

151

I

Eu tot sînt de părere că ar fi mai bine ca Julien să într-o călătorie. Oricît talent ar avea el la latină, la urmei rămîne tot ţăran, deseori necioplit şi lipsit de fcfcct. în fiecare zi, crezîndu-se politicos, îmi face compli­nim te exagerate şi de prost gust, învăţate pe dinafară din line ştie ce roman...

— Nu citeşte niciodată romane, strigă domnul de final. Asta o ştiu sigur, fiindcă am avut grijă să mă încre-

llnţez. îţi închipui cumva că sînt un stăpîn orb, care habar |>are ce se petrece în casa lui ?

Ei bine, dacă nu citeşte nicăieri complimentele ca­pe care mi le adresează, atunci le născoceşte , şi e cu atît mai rău pentru el. O fi vorbit despre ini■■• pe tonul acesta la Verrieres... Dar, fără să mergem ii 111 de departe — adăugă doamna de Re"nal părînd că face descoperire — o fi vorbit şi în faţa Elisei, ceea ce e ca şi ar fi vorbit în faţa domnului Valenod.

— Ah! făcu domnul de R6nal zguduind măsuţa şi să răsune odaia cu o lovitură de pumn mai puter-

decît dăduse vreodată pînă atunci, scrisoarea ano­nima cu litere tipărite şi scrisorile lui Valenod au aceeaşi irtie.

In sfîrşit!..." gîndi doamna de R6nal; dar se arătă tă la auzul descoperirii acesteia şi, neavînd curaj să adauge nici un cuvînt, se aşeză departe, pe divan, în • iul salonului.

Acum bătălia era cîştigată. Şi avu mult de furcă pînă lud ii convinse pe domnul de Renal să nu se ducă să-i • •! i 'cască presupusului autor al scrisorii anonime.

— Cum de nu-ţi dai seama că ar fi o stîngăcie nemai-|iiiiiK-nită dacă i-ai face scandal domnului Valenod fără să ii iii ivczi suficiente ?! Eşti invidiat, domnule ! A cui e vina ? A însuşirilor pe care le ai: cîrmuirea înţeleaptă a comu­ni, cftdirile pline de bun-gust pe care le ridici, zestrea

152

STENDI

adusă de. mine şi, mai ales, faptul că putem nădăjdui moştenirea bogată a scumpei mele mătuşi, moştenire cărei mărime se exagerează mereu, astfel că eşti unul dintr cei mai de seamă oameni ai oraşului.

— îmi uiţi obîrşia nobilă, spuse domnul de R6r zîmbind un pic.

— Eşti unul dintre gentilomii cei mai distinşi ai ţi tului, urmă cu grabă doamna de R6nal. Dacă regele i fost liber şi ar fi putut să pună nobleţea la locul ce i se i vine, fără îndoială că ai fi făcut parte din Camera pair-i\ot Şi, în situaţia aceasta strălucitoare, vrei să-i mai dai diei ceva de bîrfit ? A-i vorbi domnului Valenod desp anonima lui înseamnă a răspîndi în întregul Verrieres, oi spun ? în întregul Besanţon, în tot ţinutul că burghezul ăsta mărunt, primit poate printr-o nechibzuinţă în intimi tatea unui Renal, a găsit mijlocul să te ofenseze. Dacă scrlJ sorile peste care ai dat ţi-ar dovedi că am răspuns la dragostea domnului Valenod, ai fi dator să mă ucizi, căci mi-aş merita de-o sută de ori moartea, dar nu să-i arăţi Iul mînie. Gîndeşte-te că toţi vecinii abia aşteaptă un motfl de răzbunare, pentru că le eşti superior; gîndeşte-te că in 1816 ai contribuit la unele arestări. Omul acela, refugial pe acoperiş...

— Mă gîndesc că n-ai nici stimă şi nici prietenie pen tru mine, oftă domnul de R£nal cu toată amărăciunea pfl care i-o trezea o asemenea amintire, că n-am fost pair!...

— Eu cred, dragul meu, urmă doamna de Renal zîmbitoare, că voi fi mai bogată decît tine, că îţi sînt soai.l de doisprezece ani şi că, pe temeiul acesta, am dreptul afl fiu şi eu ascultată, mai ales în problema de astăzi. Dacă iii la un oarecare domn Julien mai mult decît la mii» adăugă ea cu o silă prost ascunsă, sînt gata să plec l|] mătuşa mea, să-mi petrec o iarnă acolo.

Cuvintele acestea, spuse la timpul şi cu tonul potrivit, cuprindeau o hotărîre neclintită care încerca să se încon­joare de politeţe; ele îl convinseră pe domnul de R6nal. | Dar, după cum e obiceiul în provincie, mai vorbi multă revenind asupra tuturor argumentelor; soţia sa îl lisă să vorbească, fiindcă glasul lui mâi păstra încă urme de mînie. în sfirşit, două ceasuri de flecăreală inutilă isto­viră puterile unui bărbat pe care furia îl frămîntase o apte întreagă. Şi hotărî felul cum avea să se poarte faţă âc domnul Valenod, faţă de Julien şi chiar faţă de Elisa. O dată sau de două ori, în timpul scenei acesteia neo-doamna de Rânal era cît pe ce să se simtă oare-um înduioşată de nenorocirea întru totul reală a bnrbatului care, vreme de doisprezece ani, îi fusese prieten. Jar adevăratele pasiuni sînt egoiste. De altfel, ea aştepta de clipă mărturisirea în legătură cu scrisoarea ano-hlmă primită în ajun, şi mărturisirea aceasta nu veni. Ca nit poată fi pe deplin sigură de sine, doamna de R6nal ar fi ivut nevoie să cunoască ideile sugerate omului de care îi pindea soarta. Căci, în provincie, soţii sînt stăpînii opi­niei. Un bărbat care se vaită devine caraghios, fapt din ce i tu ce mai puţin primejdios în Franţa; dar soţia lui, dacă el liu i dă bani, ajunge lucrătoare cu cîţiva gologani pe zi, şi pinii şi sufletele milostive stau la îndoială dacă s-o pri-■tlcască sau nu la muncă.

O cadînă dintr-un harem, la urma urmelor, poate să-şi

lini regească sultanul; el e atotputernic şi ea n-are nici o

pidejde că-i va putea înlătura autoritatea prin cine ştie ce

mijloace rafinate. Răzbunarea stăpînului e cumplită,

Mnţţcroasă, dar e ostăşească, mărinimoasă : 6 lovitură de

[tuninai pune capăt la toate. Un soţ însă, în veacul al XlX-lea,

■I ucide nevasta cu ajutorul dispreţului public, închi-

hh lui toate uşile saloanelor.

154

STEND1I Al

Simţămîntul primejdiei se trezi cu tărie în sufletul doamnei de R6nal de îndată ce se întoarse în încăpcul. ei. Dezordinea din odăi o izbi: broaştele tuturor cufăr;i\< lor, atît de drăguţe, fuseseră sparte; cîteva bucăţi din pai chet fuseseră scoase. „Ar fi fost fără cruţare faţă de miiu ' îşi spuse ea. Să strice parchetul din lemn colorat, cate i place atît de mult! Cînd vreunul din copii intră aici cu ghetuţele ude, el se face foc şi pară. Acum 1-a stricat pe n tru totdeauna!" Priveliştea furiei acesteia alungă repede din inima doamnei de R6nal ultimele mustrări pe care ţi le mai făcea pentru izbînda ei prea grabnic dobîndită.

Puţin înainte de-a suna clopotul pentru masă, Julicn | se întoarse împreună cu copiii. La desert, după ce servitorii plecaseră, doamna de Renal îi spuse cu un ton foarte rece:

— Mi-ai mărturisit dorinţa de a petrece doul săptămîni la Verridres. Domnul de Rânal binevoieşte să-ţi îngăduie un concediu. Poţi pleca oricînd vrei. Dar, i .1 să nu-şi piardă copiii vremea degeaba, ţi se vor trimite zil­nic lecţiile lor şi le vei corecta.

— Sigur, adăugă domnul de R6nal cu un ton foarte acru, nu-ţi voi da mai mult de o săptămînă.

Pe chipul lui, Julien desluşi zbuciumul unei inimi adînc chinuite.

— încă nu s-a hotărît într-un fel sau altul, îi spus* Julien iubitei lui cînd rămaseră o clipă singuri în salon.

Doamna de Rânal îi povesti repede tot ce făcuse cl< dimineaţă şi pînă atunci.

— Amănuntele ţi le las pentru Ia noapte, mai spuse ea rîzînd.

„Perversitate de femeie ! gîndi Julien. Ce plăcere, cţ] instinct le împinge să ne înşele ?"?

— Găsesc că dragostea te-a luminat şi te-a orbii 111 acelaşi timp, îi zise el cu oarecare răceală în glas. AstijB te-ai purtat admirabil; dar e oare prudent să ne vedem Iu

noapte ? Casa asta e înţesată de duşmani; gîndeşte-te la ura pătimaşă pe care mi-o poartă Elisa.

— Ura ei seamănă grozav cu indiferenţa pătimaşă pe torc o ai tu pentru mine.

— Chiar dacă aş fi indiferent, şi tot ar trebui să te ) dintr-o primejdie în care eu te-am împins. Dacă, din

fniimplare, domnul de R6nal i-ar vorbi Elisei, cu un sin­gur cuvînt ea ar putea să-1 facă să ghicească tot. Şi crezi că H-ar putea să se ascundă lîngă odaia mea, înarmat pînă în finţi ?...

— Cum, nici măcar curaj n-ai ?! făcu doamna de I cu toată semeţia unei doamne nobile.

,— Nu m-aş înjosi niciodată să vorbesc despre curajul u, îi răspunse Julien rece. Ar fi o ticăloşie. Lumea | H in decît să mă judece după fapte. Dar, adăugă el,

Iluiiitlu-i mîna, nu-ţi închipui cît de mult ţin la tine şi cît nu bucur că vom putea să ne luăm rămas bun înaintea trudei noastre despărţiri!

CAPITOLUL XXII

Fel de a se purta în 1830

Cuvîntul i-a fost dăruit omului ca să-şi tăinuiască gîndurile.

R. P. MALAGRIDA¹

I )e cum sosi la Verridres, Julien se mustră pentru pur-lui nedreaptă faţă de doamna de Rdnal. „Aş fi dis-t-o ca pe o femeiuşcă dacă, din slăbiciune, n-ar fi

i în discuţia cu domnul de Renal! Ştie să se descurce adevărat diplomat, iar eu ţin cu învinsul care îmi e Fapta mea e plină de meschinărie burgheză; orgo-

tmi e atins fiindcă domnul de Renal e tot bărbat şi,

Mtilagrida, iezuit portughez, autor al unor scrieri cu caracter religios.

156

STENDHAI,

■^

deci, face parte din ilustra şi vasta corporaţie căreia am cinstea să-i aparţin; nu sînt decît un dobitoc !"

Părintele Chelan refuzase locuinţele pe care liberalii cei mai cu vază din ţinut i le oferiseră pe întrecute atum i cînd destituirea din slujbă îl alungase de la parohie. Cele două odăi pe care le închiriase erau ticsite cu cărţi. Julim voind să arate oamenilor din Verrieres ce înseamnă preot, luă de la taică-său o duzină de scînduri de brad şi i cară el însuşi în spinare de la un capăt la altul al stră principale. împrumută scule de la un vechi prieten întocmi îndată o bibliotecă pe care aşeză cărţile părintelu Cheian.

— Credeam că deşertăciunea lumii ţi-a stricat sufle tul, îi spunea bătrînul plîngînd de bucurie. Dar fapta ast răscumpără copilăria săvîrşită cu uniforma aceea străluc toare din garda de onoare, care ţi-a adus atîţia duşmani.

Domnul de R6nal poruncise ca Julien să locuiască el. Nimeni nu bănui ce se întîmplase. A treia zi după se rea la Verrieres, Julien văzu venind, chiar în odaia lui, personaj atît de însemnat ca domnul subprefect de Mat giron. Abia după două ceasuri întregi de flecăreală rost şi de văicăreli amare asupra răutăţii lumii, a lipsei I cinste din partea oamenilor care au în seamă administr rea banilor publici, a primejdiilor prin care trecea biat Franţa etc, etc. Julien întrezări, în sfîrşit, motivul vizite Erau în capul scării, iar bietul preceptor, pe jumătat căzut în dizgraţie, îl conducea cu tot respectul cuvenit viitorul prefect al vreunui fericit judeţ, cînd acesta bine să se intereseze de averea lui, să-i laude modestia în vinţa pretenţiilor băneşti etc, etc. în sfîrşit, domnul d Maugiron, strîngîndu-1 în braţe cu aerul cel mai părinte îi propuse să-1 părăsească pe domnul de Renal şi să inti la un funcţionar care avea copii de educat şi care, ca şi gele Filip, mulţumea cerului nu atîta pentru că îi dărui

ROŞU ŞI NEGRU

157

urmaşi, cît pentru că îi învrednicise să se nască în preajma domnului Julien. Preceptorul lor ar fi răsplătit cu opt sute ilc franci, plătibili nu lunar, „căci aşa nu e nobil, spuse domnul de Maugiron, ci trimestrial, şi totdeauna la înce­putul trimestrului".

Veni şi rîndul lui Julien care, de o oră şi jumătate, i ii pta plictisit să ia cuvîntul. Răspunsul lui desăvîrşit şi, mai ales, lung ca un ordin în scris, lăsa să se înţeleagă toiul, deşi nu spunea nimic precis. Ai fi putut găsi în el, totodată, respect pentru domnul de Rânal, veneraţie pen­tru localnicii din Verrieres şi recunoştinţă pentru ilustrul mibprefect. Subprefectul, uimit că găseşte un om şi mai ie-ruil decît el, încercă zadarnic să scoată ceva mai precis. Julien, încîntat, folosi prilejul acesta ca să se exerseze şi i i i cîncepu discursul în alţi termeni. Niciodată vreun mi-iii ii u cu darul vorbirii, care vrea să acopere sfîrşitul unei ■cdinţe, cînd deputaţii par că vor să se trezească, n-a spus Mai puţine lucruri în mai multe cuvinte. De-abia ieşi 'i"innul de Maugiron, că Julien şi începu să rîdă ca un ne­bun. Iar pentru a profita de verva lui de iezuit, îi scrise domnului de Renal o scrisoare de nouă pagini, în care po-Vrstca tot ce i se spusese şi îi cerea, umil, sfatul. „Ticălosul flit a nu mi-a spus, totuşi, cum se numeşte persoana care ■ce oferta! O fi domnul Valenod... Te pomeneşti că el ■ide, în exilul meu la Verrieres, efectul scrisorii ano­nime... "

După ce expedie scrisoarea, Julien, mulţumit ca un Iftfiâlor care, la şase dimineaţa, într-o minunată zi de , nimereşte într-o poiană plină de vînat, se duse să nun sfatul părintelui CMlan. Dar, înainte de-a ajunge la ptOt, cerul, voind să-i mai facă o bucurie, i-1 scoase în pe domnul Valenod, căruia nu-i ascunse faptul că e SC mîhnit; un băiat sărman ca el aparţine trup şi suflet tatei *. hemări sădite de cer în inima lui, dar chemarea nu

158

STENDI1AI

e totul în lumea asta. Ca să munceşti cu vrednicie în via Domnului şi să nu fii cu totul mai prejos de atîţia savanţi părtaşi la muncă, trebuie învăţătură; trebuie să petreci la seminarul din Besanşon doi ani foarte costisitori; e, deci, neapărată nevoie să faci economii, şi asta ar fi mult mal uşor dintr-o leafă de opt sute de franci plătită trimestri;il, decît dintr-una de şase sute de franci pe care o cheltuieşti de la o lună la alta. Pe de altă parte, cerul, punîndu-1 lînjtf copiii domnului de Rânal şi, mai ales, insuflîndu-i peni in ei o dragoste deosebită, nu părea să-i arate oare că nu se cuvine să părăsească educaţia lor pentru a altora ?...

Julien atinse un grad atît de înalt în genul acesta de artă a vorbirii, care a înlocuit rapiditatea de acţiune din vremea Imperiului, îneît, pînă la urmă, îi fu silă lui îi să-şi asculte cuvintele.

Cînd se întoarse acasă, găsi un valet al domnului Valenod; valetul, îmbrăcat în mare ţinută, îl căutase prin tot oraşul ca să-i aducă o invitaţie la masă pentru ziua aceea.

Julien nu călcase niciodată pragul domnului Valenod ; cîteva zile mai înainte nu se gîndise decît cum ar fao, tragă vreo cîteva ciomege pe spinare fără să fie trimis iu judecată. Deşi masa era anunţată la ora unu, Julien găsi că e mai cuviincios să se înfăţişeze la douăspreze< jumătate în cabinetul de lucru al domnului director al Aşezămîntului pentru săraci. Şi îl găsi, desfăşurîndu-m toată importanţa, în mijlocul unui maldăr de dosare Favoriţii lui negri şi groşi, chica enormă, fesul grecesc pus ştrengăreşte pe vîrful capului, pipa cît toate zilele, papucii brodaţi, lanţurile groase de aur încrucişîndu-i-se pcsir piept în toate direcţiile şi toată găteala asta de bogătaş din provincie care se crede om cu mare trecere nu-1 impresiu nă pe Julien ; ba chiar se gîndi şi mai mult la ciomegele p< care i le datora.
1 BOŞII ŞI NEGRU

159
Oaspetele ceru să i se acorde cinstea de a fi prezentat Uoamnei Valenod; aceasta îşi făcea toaleta şi nu putea primi pe nimeni. în schimb, avu plăcerea să asiste la toaleta domnului director al Aşezămîntului pentru săraci. Tre­cură apoi la doamna Valenod, care, cu lacrimi în ochi, îi pftvcntă copiii. Doamna aceasta, una dintre cele mai cu vii a! din Verrieres, avea o figură lătăreaţă şi bărbătească, pcsic care, cu ocazia acestei mari ceremonii, dăduse cu i.ml. Şi, tot timpul vizitei, doamna Valenod întruchipa (lin plin patosul matern.

Julien se gîndea la doamna de Renal. Neîncrederea lui I Olcea să fie totdeauna simţitor numai la amintirile Mtrnite de contraste, dar după aceea ele îl mişcau pînă la înduioşare. înclinarea aceasta fu sporită şi de înfăţişarea locuinţei domnului Valenod. îl duseră s-o viziteze. Toate se aflau acolo erau măreţe şi noi şi i se spuse preţul i mobile în parte. Dar Julien găsi în ele ceva josnic Care mirosea a bani furaţi. Toţi ai casei, pînă şi slugile, u că se silesc să-şi potrivească o ţinută ca să nu fie

uiţi.

Perceptorul oraşului, şeful impozitelor indirecte, co-

I inundantul de jandarmi şi încă vreo doi sau trei funcţionari

I publici sosiră împreună cu soţiile lor. După ei veniră cîţiva

liberali bogaţi. Trecură la masă. Julien, plictisit pînă-n gît,

!••■ m.ti se gîndea că, dincolo de peretele sufrageriei, se

illiiu bieţii deţinuţi din a căror raţie de carne pesemne că

I *c ciupise ca să fie cumpărat tot luxul ăsta de prost-gust cu

Ittre voiau să-1 năucească.

„Te pomeneşti că le-o fi foame acum", îşi zise el; şi i

B| jtrînse gîtlejul. îi fu cu neputinţă să mănînce şi aproape

I ti nu se simţi în stare să vorbească. Dar peste un sfert de

■ ceas fu şi mai rău: din cînd în cînd se auzeau frînturi

■ ii ni i un cîntec popular, cam grosolan, e drept, cîntat de

umil dintre deţinuţi. Domnul Valenod îi aruncă o privire

160

STENDHAI

unuia dintre servitorii lui îmbrăcaţi în mare ţinută; acesta dispăru şi, peste puţină vreme, cîntecul amuţi. Tocmai atunci un valet îi turna lui Julien vin de Rin într-un ] verde, de toată frumuseţea, iar doamna Valenod ave grijă să-i atragă atenţia că vinul costă nouă franci sticla, I faţa locului. Julien, ţinînd paharul verde în mînă, îi spi domnului Valenod:

— Nu se mai aude cîntecul acela urît.

— La naiba! Cred şi eu, îi răspunse director triumfător, am pus să li se astupe gura golanilor.

Cuvintele acestea fură prea tari pentru Julien; el ave purtările, dar n-avea încă inima oamenilor în mijlc cărora trăia. Şi, în ciuda ipocriziei atît de des folosit Julien simţi o lacrimă scurgîndu-i-se de-a lungul obra lui.

încercă să-şi ascundă lacrima pe după paharul ver dar îi fu cu neputinţă să cinstească vinul de Rin. împiedice să cînte! îşi spunea el în gînd. O, Doamne, şi t înduri asta?!"

Din fericire, nimeni nu-i observă înduioşarea nepot vită. Perceptorul cîntase un cîntec regalist, iar în timţ refrenului, intonat de toţi în cor, conştiinţa lui Julien spunea : „Iată, deci, iată soarta murdară care te aşteapt n-o să te bucuri de ea decît în asemenea condiţii şi tovărăşia unor astfel de oameni! Poate vei avea o slu plătită cu douăzeci de mii de franci, dar va trebui ca, timp ce te îndopi cu carne, să nu-1 laşi să cînte pe bie deţinut; vei da mese cu banii furaţi din tainul lui nene cit şi, cît o să ţină ospăţul tău, el o să fie şi mai neferic O, Napoleon ! Ce plăcut era pe vremea ta, cînd puteai ajungi la o situaţie înfruntînd primejdiile unei bătălii; dai să sporeşti ca un laş suferinţa unui nenorocit!... "

Mărturisesc că slăbiciunea dovedită de Julien în mo mentul acesta îmi strică părerea despre el. Eroul noştri

pure vrednic să le fie coleg conspiratorilor acelora cu 11 ii 11 uşi galbene, care pretind că schimbă în întregime fe­lul de viaţă al unei ţări mari şi nu vor să aibă pe conştiinţă nici cea mai uşoară zgîrietură.

Julien fu rechemat cu brutalitate la rolul lui. Doar nu ca să viseze şi să tacă fusese poftit la dejun într-o societate • 111 de aleasă !

Un fabricant de stămburi, retras din afaceri, membru corespondent al Academiei din Besancpn şi al Academiei ilin Uzes, i se adresă, de la celălalt capăt al mesei, ca să-1 tnircbe dacă ceea ce vorbea lumea despre progresele lui uimitoare în studiul Noului Testament era adevărat.

Şi, deodată, se făcu tăcere; un Nou Testament latinesc Ic ivi ca prin minune în mîinile savantului membru a două ii "Iernii. După ce Julien răspunse, fu citită, la întîmplare, |umătate de frază în limba latină. El spuse restul pe de it: memoria îl sluji cu credinţă, şi minunea aceasta fu Imirată cu toată gălăgioasa însufleţire pe care o dă sfîrşi-unui ospăţ. Julien se uita la chipurile sulemenite ale lor: multe dintre ele erau destul de drăguţe. Mai nevasta perceptorului cîntăreţ...

Credeţi-mă că mi-e ruşine să vorbesc atîta la-|te în faţa doamnelor, spuse el privind-o. Dacă dom-Rubigneau, aşa se numea membrul celor două Iernii, ar avea bunăvoinţa să citească la întîmplare o «ă latinească, în loc să răspund după textul latin, aş irea să traduc pe nepregătite. Această a doua probă îl ridică pînă la culmile gloriei. Se atlau de faţă mai mulţi liberali bogaţi, fericiţi linii ai unor copii care ar fi putut să primească burse şi, această calitate, convertiţi subit cu prilejul ultimelor •clici limite la biserică. Dar, deşi dovediseră atîta fineţe UiliticA, domnul de Renal nu-i primise niciodată în casa IUI < >amenii aceştia cumsecade, care nu-1 cunoşteau pe ulini decît după renumele lui şi pentru că îl văzuseră e cu prilejul vizitei regelui ***, erau cei mai zgomo-

162

STENDIIAI

toşi admiratori ai săi. „Cînd or să se sature neghiobii ăşlui să asculte stilul biblic, din care nu pricep o iotă ?" se gîndea Julien. Dar, dimpotrivă, stilul biblic îi distra, prin I ciudăţenia lui, şi-i făcea să rîdă. Lui Julien însă i se făt u

silă.

Cînd bătu ora şase, se ridică grav şi vorbi despre un t .1 non al noii teologii de Liguori¹ pe care trebuia să-1 înveţi ca să i-1 recite a doua zi părintelui Ch61an.

— Căci profesiunea mea, adăugă el, zîmbind plăcui, c să-i fac pe alţii să spună pe de rost lecţiile, dar şi să Ic spun eu însumi.

Se rîse mult, îl admirară; acesta-i spiritul la modă în Verrieres. Julien se ridicase, vrînd să plece, şi toată lumea îl urmă, deşi nu s-ar fi cuvenit, atît de mare e puterea goi niului. Doamna Valenod îl mai reţinu încă un sfert de trebuia neapărat să-i asculte copiii rostind pe dinafară din ceaslov : ei făcură cele mai caraghioase greşeli, dar numai Julien le observă şi se feri să le dea în vileag. „Habar n-au de cele mai elementare învăţături ale religiei!" gîndi ci. în sfîrşit, salută şi crezu că va putea să scape; dar mai in bui să îndure şi o fabulă de La Fontaine.

— Scriitorul acesta e cu totul imoral, îi spuse Julicn doamnei Valenod. într-o anumită fabulă, despre jupînul Jean Chouart, îndrăzneşte să-şi rîdă de lucruri care merit J cel mai adînc respect. E aspru judecat de către cei mai pi 1 cepuţi comentatori.

înainte de a pleca, Julien primi patru sau cinci invi­taţii la masă. „Tînărul acesta ne cinsteşte judeţul", spu neau cu glas tare oaspeţii înveseliţi, vorbind toţi odată. 9 merseră pînă acolo îneît pomeniră despre votarea unoi burse din fondurile comunale, ca să-i dea putinţa să-şi ui meze studiile la Paris.

1 Alphonse-Marie de Liguori (1696-1787), episcop italian, autor al lucrări de dogmă bisericească.