Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

Julien îşi trase din nou mîna dintr-a doamnei de Ital, apoi i-o prinse strîns. Pe la miezul nopţii, cînd n uiiiau în salon, doamna de Rânal îl întrebă cu jumătate

11

i — Ai să ne părăseşti ? Pleci ? Julien îi răspunse oftînd :

Sînt nevoit să plec, căci vă iubesc cu patimă... E un jifli.ii... Şi încă ce păcat pentru un tînăr cu gîndul la |n. mic!

Doamna de Rânal se rezemă de braţul lui, atît de ■foape, încît obrajii ei simţiră căldura obrajilor lui

•■•li- ii

l'iccare din ei îşi petrecu noaptea într-un chip deose­bit Doamna de Rânal se pierdu în extazul celei mai înalte

94

STENDHAI

voluptăţi morale. O fetiţă cochetă, care iubeşte de la m vîrstă fragedă, se deprinde cu frămîntările dragostei; ifl cînd ajunge la vîrsta adevăratei pasiuni, farmecul noutăjM dispare. Dar doamna de R6nal nu citise niciodată romafl şi toate nuanţele fericirii erau noi pentru ea. Nici uni adevăr trist nu-i îngheţa inima, nici chiar spectrul viito^B lui. Se vedea la fel de fericită peste zece ani, pe cît erai clipa aceea. Pînă şi ideea virtuţii şi a credinţei jurată dofl nului de R6nal, idee care o tulburase cu cîteva zile mi înainte, se ivi zadarnic şi fu alungată ca un oaspete nedQ rit. „Niciodată nu-i voi îngădui nimic lui Julien, îşi sp« doamna de Rfinal. Vom trăi şi de acum înainte aşa trăim de o lună. îmi va fi prieten."

CAPITOLUL XIV Foarfecele englezesc

O fată de şaisprezece ani avei un ten ca o petală de roză şi q| dădea cu fard.

POLIDOF
bun

Lui Julien, oferta făcută de Fouqu6 îi răpise liniştea bucuria; acum nu mai ştia ce hotărîre să ia.

„Vai! poate că-mi lipseşte voinţa şi n-aş fi fost un ostaş al lui Napoleon. Cel puţin, adăugă el, micul meu j cu stăpîna casei o să mă distreze un timp."

Din fericire pentru el, chiar în împrejurarea aceasti măruntă, semeţia unor asemenea cuvinte nu se potrivi deloc cu ceea ce simţea înăuntrul lui. îi era teamă de doamna de Rânal, din pricina rochiei ei atît de frumoasj Rochia asta era, în ochii lui, avangarda Parisului. Mînal de orgoliu, Julien nu voia să lase nimic la voia întîmplărn şi a inspiraţiei momentului. Din mărturisirile lui Fouqufl

l PoUdori, medicul lordului Byron, pe- care Stendhal 1-a cunoscut 1 Milano. în octombrie 1816.

ŞI NEGRU

95

m tlupă puţinul pe care îl citise în Biblie despre dragoste, Bl întocmi un plan de bătălie foarte amănunţit. Şi fiindcă Bk nespus de tulburat, deşi nu-şi mărturisea asta, îşi Hjtcrnu planul pe hîrtie.

\ doua zi dimineaţă, în salon, doamna de R6nal

(^■wsc o clipă singură cu el. Nu mai ai alt nume în afară de Julien ? îl întrebă [ 1 ,a întrebarea aceasta atît de măgulitoare, eroul nos-lu nu ştiu ce să răspundă. Se afla în faţa unei împrejurări f|iit văzute în plan. Dacă n-ar fi făcut prostia de a-şi piui un plan, mintea lui ageră l-ar fi scos uşor din impas; P^iiul că fusese luat pe neaşteptate n-ar fi făcut decît să-i Horească vioiciunea ideilor.

r A.'ja, însă, fu stîngaci şi-şi exagera stîngăcia. Dar doamna Br KC nai i-o iertă repede. Ea nu văzu în purtarea lui decît «marca unei îneîntătoare nevinovăţii. Şi ceea ce îi lipsea prbatului acestuia, căruia toată lumea îi recunoştea la rea inteligenţă, era tocmai aerul nevinovăţiei.

Micul tău preceptor îmi inspiră multă neîncredere, i punea doamna Derville. Am impresia că se gîndeşte ii11 una şi că tot ce face e calculat. E un prefăcut.

lulien rămase profund umilit de nefericita încurcătură ■■ni iută de întrebarea doamnei de Renal, căreia nu se pri-■pusc să-i răspundă.

„lin bărbat ca mine e dator să nu rabde o asemenea hfilngere!" Şi, folosind clipa cînd treceau dintr-o I Ipcre în alta, se crezu obligat să-i dea o sărutare doam-fci i de R6nal.

Dar gestul lui fu cît se poate de nepotrivit, cît se poate li* neplăcut şi pentru unul şi pentru altul, cît se poate de Ut picvăzător. Cît pe ce să fie văzuţi! Doamna de Renal îl i. ii nebun. Se sperie şi, mai ales, se simţi jignită. Prostia i 11 ii amintea de domnul Valenod.

,< e mi s-ar fi întîmplat dacă aş fi fost singură cu el ?" i i ipunea ea. Şi, fiindcă iubirea îi era întunecată, i se trezi muica.

96

STENDllAk
Din clipa aceea făcu aşa fel, încît să aibă totdeauH vreunul din copii pe lîngă ea.

Ziua aceea fu plictisitoare pentru Julien ; şi-o petrejB de la un capăt la altul încercînd să-şi îndeplineasi stîngaci, planul de cucerire. Nu se uită măcar o dată, doamna de Rdnal fără ca privirea lui să nu ascundă înţeles tainic; totuşi, nu era atît de prost încît să nu-şi c seama că nu reuşeşte să-i fie plăcut şi, cu atît mai mul s-o cucerească.

Doamna de R6nal nu-şi mai revenea din uii văzîndu-1 atît de stîngaci şi, totodată, atît de îndrăzneţ, sfiiciunea dragostei la un om inteligent! gîndi ea, în din urmă, cu o bucurie de nespus. E cu putinţă oare ca l vala mea să nu-1 fi iubit niciodată ?"

După-masă, doamna de RSnal trecu în salon ca să pili mească vizita domnului Charcot de Maugiron, subprefc tul din Bray. Şi începu să lucreze ceva la un ghergB foarte înalt. Lîngă ea se aşeză doamna Derville. întfl asemenea situaţie şi ziua în amiaza mare, eroul nostr găsi cu cale să-şi întindă piciorul şi să atingă frumosul cior al doamnei de Rânal, care, din pricina ciorapului ajj rat şi a minunatului pantofior din Paris, atrăgea în ml vădit privirile galantului subprefect.

Doamna de Renal se îngrozi; lăsă să-i cadă foarfecel gherrful de lînă, acele, astfel că gestul lui Julien putu f treacă drept o încercare stîngace de-a opri căderea foarfH celor pe care le văzuse alunecînd. Din fericire, forfec\M făcută din oţel englezesc se sparse şi doamna de Rerial rfl mai conteni cu regretele că Julien nu se aflase ceva ml aproape de ea.

— I-ai observat căderea şi ai fi putut-o opri, dar diii

rîvna dumitale nu m-am ales decît cu o lovitură de picioM

Spusele ei îl înşelară pe subprefect, dar nu şi pe doanw

Derville. „Urîte obiceiuri mai are băiatul ăsta drăguţ»

lltfjll ŞI NEGRU

97

li ea. Buna-cuviinţă a unei capitale de judeţ nu iartă gloc asemenea greşeli. Doamna de Renal găsi momentul I şoptească lui Julien :

îţi poruncesc să fii prudent.

Julien îşi dădea seama că fusese stîngaci şi era ţîfnos. lllb/ui multă vreme în sinea lui ca să afle dacă trebuia să I itupere pentru cuvintele: îţi poruncesc. Şi avu naivitatea | gtndească: „Ea ar fi putut să spună poruncesc dacă ar fi hm vorba de ceva în legătură cu educaţia copiilor, dar, ■partăşindu-mi dragostea, trebuie să presupună că ■Hem egali. Fără egalitate nu se poate iubi..." ; şi mintea llc rătăci în banalităţi despre dragoste. îşi repeta cu Bjliuc versul lui Corneille, învăţat de la doamna Derville, m dtcva zile mai înainte:

I ........................................Iubirea

('reează egalităţi şi nu le caută. încăpăţînîndu-se să joace rolul unui donjuan, Julien, ■tic în viaţa lui nu avusese o amantă, se purtă toată ziua ■ un neghiob fără seamăn. Şi n-avu decît o idee Mintoasă; plictisit de el însuşi şi de doamna de R6nal, Bdca cu groază cum se apropie seara, cînd avea să stea în HAilină, lîngă ea, pe întuneric. îi spuse domnului de |ft< n.il că se duce la Verrieres să vorbească cu preotul; şi im > inapoie decît noaptea tîrziu.

La Verrieres, Julien îl găsi pe părintele Ch61an în

Mltilora mutatului; fusese, în sfîrşit, dat afară din slujbă şi

Mii .11 ui Maslon îi lua locul. îi ajută bunului preot şi-i veni

I |rt> •-.! să-i scrie lui Fouqu6 că sfînta şi irezistibila chemare

IfN i;ire o simţea pentru slujirea altarului îl împiedicase

I In ii iiuîi să-i primească îndatoritoarele propuneri, dar că

WR/iisc o asemenea pildă de nedreptate încît poate că ar fi

I in.ii de folos pentru el dacă n-ar intra în tagma preasfîntă.

iiilicn se felicită pentru iscusinţa cu care ştia să tragă

Holos de pe urma destituirii preotului din Verrieres,

98

STENDI

lăsîndu-şi o portiţă deschisă spre revenirea la negoţ, dacf în sufletul lui trista prudenţă ar învinge cumva eroismul

CAPITOLUL XV Cîntecul cocoşului

Pe grai latin, iubirea e amor, Obîrşie a morţii şi izvor, Din prima clipă, al mîhnirilor A Amarul bocet după cei ce mor, Nelegiuiri şi lacrime de dor, Obida grea a remuşcărilor...

PAJERAÂMORUHl

Dacă Julien ar fi avut cît de puţin din iscusinţa care, fără nici un temei, credea că o are, ar fi putut să i felicite a doua zi de urmările călătoriei la Verrieres. LipsJ lui făcuse să i se uite toate stîngăciile. Dar şi în ziua ace el fu destul de posac; către seară însă, îi veni în minte 1 idee năstruşnică şi o împărtăşi pe dată doamnei de R6njj cu o rară îndrăzneală.

Abia se aşezaseră în grădină, cînd, fără să mai aştepţi întunecimea deplină, Julien îşi apropie gura de urechfl doamnei de Rânal şi, cu riscul de-a o compromite groaj nic, îi spuse:

— Doamnă, în noaptea asta, la ora două, am să vin fl odaia dumneavoastră; trebuie să vă spun ceva.

Julien tremura de grijă să nu-i fie respinsă propunere rolul de seducător îl apăsa atît de greu, încît, dacă şi-ar) ascultat îndemnul inimii, s-ar fi încuiat în odaia lui pentd mai multe zile şi s-ar fi ferit să le vadă pe cele dou doamne, îşi dădea seama că prin purtarea lui calculată d|j ajun, stricase tot ce păruse frumos în ziua precedentă] nu mai ştia, într-adevăr, pe ce cale să apuce.

Doamna de Rânal răspunse cu o indignare sinceră! deloc exagerată la propunerea neobrăzată pe care Juliel cuteza să i-o facă. Lui i se păru că întrezăreşte dispreţul!
Hui iul ei răspuns. Sigur e că răspunsul acesta, rostit în c, cuprinsese şi un ei, aş! Pretextînd că are să le junii ceva copiilor, Julien se duse în camera lor şi, cînd întoarse, se aşeză lîngă doamna Derville, cît mai de-iii te ite «le a-i lua mîna. Conversaţia fu serioasă, iar Julien (li »urcă foarte bine, în afara cîtorva clipe de tăcere, în npiil cărora îşi frămînta creierul. „De ce nu pot să I' •< esc vreo manevră iscusită, îşi spunea el, ca s-o silesc doamna de Renal să-mi arate semnele de dragoste ni care, acum trei zile, mă făceau să cred că e a mea !?" simţea descumpănit de starea aproape l/.n.idăjduită în care împinsese lucrurile. Şi totuşi, nimic iu i .11 fi încurcat mai mult decît reuşita !

Cînd se despărţiră, la miezul nopţii, pesimismul îl făcu I r&adă că-şi cîştigase dispreţul doamnei Derville şi că, «emne, nici cu doamna de RSnal nu stătea mai bine.

Amărît şi umilit, Julien nu izbuti să doarmă. Gîndul i ii renunţa la orice vicleşug, la orice plan şi de-a lăsa la ■ii întîmplării legătura cu doamna de R6nal, mulţumin-sc ca un copil cu bucuriile aduse de fiecare zi, nici nu-i ■ i i prin minte măcar.

f.şi istovi creierul născocind manevre savante, pe care, Bl o clipă, le găsea absurde. într-un cuvînt, cînd orolo­gii castelului bătu ora două din noapte, Julien era cît se

Mc nefericit.

Sunetul îl trezi, aşa cum cîntecul cocoşului 1-a trezit stîntul Petru. Se pomeni în pragul celei mai grele

.....>ari. De cînd făcuse propunerea neobrăzată, nu se

i fţîndise la ea. Doar fusese atît de rău primită ! „l-am spus că voi veni la ea, la ora două, îşi spuse fulk'ii, ridieîndu-se din pat. Poate că sînt neîndemînatic şi ■cioplit ca orice băiat de ţăran. Doamna Derville m-a Vui de multe ori să înţeleg asta. Dar cel puţin n-am să jflu un om slab."

Julien era, pe bună dreptate, mîndru de curajul lui; Iniuodată nu-şi impusese o îndatorire mai anevoie de I îndeplinit. Cînd deschise uşa tremura în aşa hal îneît abia

100

STENDIIAI,

se mai putea ţine pe picioare şi fu nevoit să se rezeme

Era desculţ. Se duse să asculte la uşa domnului fl R6nal, unde putu să audă sforăitul stăpînului casei. AtunB îl apucă deznădejdea. Aşadar, nu mai exista nici un mod care să-1 împiedice de a se duce la ea. Dar, Doamne ! ce-l să facă acolo ! N-avea nici un plan şi, chiar dacă ar fi avfl vreunul, se simţea atît de tulburat, încît i-ar fi fost cu am putinţă să-1 pună în aplicare.

în sfîrşit, suferind de-o mie de ori mai mult decît daci s-ar fi dus în întîmpinarea morţii, Julien se strecură în cal ridorul cel mic, care ducea la odaia doamnei de RânaB Apoi deschise uşa cu o mînă tremurătoare şi făcînd ufl zgomot îngrozitor.

înăuntru era lumină; pe cămin ardea o candelă. fl nenorocirea asta Julien nu se aşteptase. Cînd îl văl intrînd, doamna de R6nal sări repede din pat.

— Nenorocitule ! strigă ea.

Se iscă oarecare dezordine. Julien îşi uită planuiB trufaşe şi reveni la rolul lui firesc: să nu-i placi unei feml atît de încîntătoare i se păru cea mai cruntă nenorocirM Nu răspunse la dojenile ei decît aruncîndu-i-se la pfl cioare, îmbrăţişîndu-i genunchii. Şi, pentru că ea îi vorbi cu multă asprime, el izbucni în lacrimi.

Peste cîteva ore, cînd Julien ieşi din odaia doamnei I Rânal, s-ar fi putut spune, în stil de roman, că nu mai avei ce să-şi dorească. într-adevăr, datorită dragostei pe care

Dar, pradă unui ciudat orgoliu, ţinu morţiş, în clipfl cele mai dulci, să joace încă rolul unui bărbat obişnuit al subjuge femeile; şi făcu eforturi de necrezut ca să strifl ce-avea mai fermecător în el, în loc să se gîndească la el

ŞI NEGRU

i< ui pc care îl stîrn

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ .0CTAVIAN GOGA"

---------cţoj--------

se şi la remuşcările care vădeau cît-tie

■Ulm era acest extaz, ideea datoriei nu-1 părăsi nici o clipă. Br Ic mea că-1 va cuprinde o remuşcare groaznică şi că va ■ ridicol în vecii vecilor dacă se va depărta de modelul pe |lc îşi propusese să-1 urmeze. într-un cuvînt, tocmai ce Ura din Julien o fiinţă superioară îl împiedica să guste fiii rea aşternută la picioarele lui. Era asemeni acelei de şaisprezece ani, cu bujori minunaţi în obraji, şi ni ■ , ca să meargă la bal, săvîrşeşte neghiobia de a-şi da cu

< liman, îngrozită de apariţia lui Julien, doamna de Rânal fu prinsă în curînd de cea mai cumplită spaimă. Plînsul şi pi/nAdejdea lui o mişcară adînc.

Şi, chiar cînd nu mai avu ce să-i refuze, îl împingea de-n ir de ea, cu sinceră indignare, şi apoi i se arunca în Iute. Toată purtarea aceasta părea lipsită de orice Hinfl. Doamna de Rânal se credea osîndită, fără putinţă Iertare şi căuta să-şi ascundă priveliştea iadului, co-pijindu-1 pe Julien cu cele mai calde mîngîieri. într-un ivtut, nu i-ar fi lipsit nimic eroului nostru, nici chiar iţi rea arzătoare a femeii pe care o cucerise, dacă ar fi lini să se bucure de ea. Plecarea lui Julien nu făcu să-i i Meze extazul care o cuprindea fără voia ei şi nici lupta p ni uscările care o sfîşiau.

l >oamne! doar atîta înseamnă să fii fericit, să fii iubit ?" \i i si a fu primul gînd al lui Julien cînd se întoarse la el în Iile. Tînărul se afla în starea aceea de uimire şi de tul-plină de nelinişte, care te cuprinde după ce ai un lucru multă vreme rîvnit. Inima, obişnuită să Ituciiscă, nu mai are ce dori şi, totuşi, nici amintiri n-are pun Asemeni unui soldat întors de la paradă, Julien HI n 1.1 n în minte, cu deosebită atenţie, toate amănuntele

|.....11 ii sale : „Nu am iiitat nimic din ce eram dator faţă

mi nune însumi ? Mi-am^j

102

STENDHjI

Şi ce rol ? Al unui bărbat obişnuit să fie strălucitor i femeile.

CAPITOLUL XVI A doua zi

He turn'd his lip to hers, arm with his hand

Call'd back the tangles of M wandering hair

DON JUAN, c. 1. st. Y\

Din fericire pentru gloria lui Julien, doamna de R6 fusese prea agitată, prea uimită ca să observe prostii bărbatului care în clipa aceea devenise pentru ea totul d lume.

Pe cînd îl îndemna să plece, văzînd că se ivesc zoriU spunea:

— Vai, Doamne ! dacă soţul meu a auzit cumva vreui zgomot, sînt pierdută.

Julien, care avea timp să-şi aleagă cuvintele, îşi amint de acestea:

— Ai regreta viaţa ?

— Nespus de mult în clipa asta. Dar n-aş regreta c te-am cunoscut.

Julien socoti că ar fi nimerit, pentru demnitatea lui, si plece cînd s-o lumina de-a binelea şi fără să se ferească.

Atenţia continuă cu care îşi studia cele mai mici gesturi în nebuneasca idee de-a părea bărbat cu experienţă, nu avi decît o urmare fericită: cînd o revăzu pe doamna da R6nal la masa de prînz, purtarea lui fu o capodoperă da prudenţă.

1 întoarse buzele spre ale ei, şi mîna / îi prinse lungile-i şuviţe, care fia turau (engl.) (n. t.)

< i ( despre ea, nu-1 putea privi fără să roşească pînă-n iul ochilor şi nu putea trăi o clipă fără să-1 privească. îşi Mea seama cît e de tulburată, iar strădaniile de-a se Iptni nu făceau decît s-o tulbure şi mai mult. Julien îşi ilkă ochii doar o singură dată asupra ei. La început, mmna de R6nal îi admiră prudenţa. Curînd însă, văzînd I privirea lui nu se mai îndreaptă spre ea, se nelinişti: • ne nu mă mai iubeşte ? se întrebă ea. Vai! sînt prea Muină pentru el; sînt cu zece ani mai mare."

Pe cînd treceau din sufragerie în grădină, ea îi strînse Plina. Julien, mirat de semnul acesta de dragoste atît de mbişnuit, o privi cu patimă, căci i se păruse nespus de n moaşă în timpul mesei şi, cu toate că-şi ţinuse toată nea ochii plecaţi, el nu făcuse altceva decît să-i cerce-Wăc cu de-amănuntul farmecele. Privirea aceasta o alină mt doamna de Rânal; drept e că nu-i îndepărtă toată neli-Hţtca, dar neliniştea îi înăbuşea aproape toate re-fcuşeările faţă de soţul ei.

în timpul prînzului, soţul nu observase nimic. Nu ace-I lucru se întîmplase însă cu doamna Derville; ea crezu i n .l« >amna de Rânal e gata să-şi dea sufletul. Şi, cît fu ziua ■r lungă, prietena îndrăzneaţă şi necruţătoare n-o scuti de ■mptcle menite să-i zugrăvească, în culori negre, primej-iIm uirco pîndea.

Doamna de Rânal ardea de nerăbdare să rămînă sin-lui A cu Julien; voia să-1 întrebe dacă o mai iubeşte. Şi, cu !t blîndeţea ei statornică, de cîteva ori abia se stăpîni Inu i spună prietenei sale s-o lase în pace.

Scara, în grădină, doamna Derville potrivi atît de bine ui i urile, îneît se aşeză între doamna de R6nal şi Julien. Damna de Rânal, care aşteptase cu nesaţ clipa cînd va im -a plăcerea să-i strîngă mîna lui Julien şi s-o ducă la ■te, nu mai fu în stare să-i spună un cuvînt măcar.

Iniîmplarea aceasta supărătoare o făcu să se frămînte i in.ii mult. Un singur gînd o rodea : îl dojenise atîta pe tilicn pentru imprudenţa de a fi venit la ea noaptea tre-■tl, îneît tremura toată că de astă dată n-o să mai vină. II, părăsind devreme grădina, se retrase în camera ei. Dar,

I

104

STENDKA1,

nemaiputîndu-şi stăpîni nerăbdarea, se duse să-şi lipeascB urechea de uşa odăii lui Julien. în ciuda neliniştii şi a pan mii care o ardea, nu îndrăzni, totuşi, să intre. Fa pi aceasta i se părea de-o josnicie fără seamăn, căci e poc nită şi într-un proverb de prin partea locului.

Nu toţi servitorii se culcaseră încă. Prudenţa o sfl pînă la urmă, să se întoarcă în camera ei. Două ore aşteptare i se părură două veacuri de chin.

Dar Julien era prea credincios faţă de ceea ce socot a fi datoria lui, ca să nu-şi ducă la îndeplinire, punct punct, planul hotărît.

Cînd bătu ora unu, ieşi binişor din odaie, se încredinţa că stăpînul casei dormea adînc şi intră la doamna de Renal în noaptea aceea se simţi mult mai fericit lîngă iubita l\a căci se gîndi mai puţin la rolul pe care ţinea sâ-1 joac Avu ochi să vadă şi urechi să audă. Iar ceea ce îi spui doamna de Rdnal cu privire la vîrstă, îi dădu mai multfl încredere în sine.

— Vai, sînt cu zece ani mai mare decît tine! Cuai poţi să mă iubeşti ?! îi repeta ea în neştire, fiindcă gînd»j acesta îi apăsa inima.

Julien nu-i înţelegea durerea, dar văzu că e adevărat) şi-şi uită aproape toată teama de-a fi ridicol.

Ideea nesăbuită că ar fi privit ca un amant de porunc din pricina obîrşiei lui de rînd, îi dispăru şi ea. Pe măsi ce elanurile de îndrăgostit ale lui Julien o linişteau sfioasa lui amantă, aceasta redobîndea o fărîmă de feri cire, dar şi putinţa de a-şi judeca iubitul. Spre norocul lui în noaptea aceea Julien renunţă aproape cu totul la aenl de împrumut care făcuse din noaptea trecută o izbîndă, ■ nu o plăcere. Dacă doamna de Renal şi-ar fi dat seama de grija cu care el îşi juca rolul, descoperirea aceasta tristă i-lfl fi răpit pentru totdeauna orice urmă de fericire. Dar ea riM putu să vadă altceva în purtarea lui decît o tristă urmare | nepotrivirii de vîrstă.

Cu toate că doamna de Rânal nu se gîndise niciodat la teoriile despre dragoste, deosebirea de vîrstă este, dupj aceea de avere, unul din locurile comune cele mai des pol

ŞI NEGRU

105

Im

I

mic în glumele provinciale ori de cîte ori e vorba de iu-

tn cîteva zile, Julien, cuprins de întreaga ardoare a islci, se îndrăgosti nebuneşte.

„Trebuie să recunosc, îşi spunea el, că are un suflet de ■gei şi că nu există femeie mai frumoasă."

Uitase aproape cu totul rolul pe care-1 avea de jucat.

^M chiar, într-un moment de rătăcire, îi mărturisi toate

Bellmştile sale. Iar spovedania aceasta împinse la culme

■hi una pe care o inspira. „Aşadar, n-am avut nici o rivală

»id(ă !" chibzuia doamna de R6nal, ameţită de plăcere.

m\ îndrăzni să-1 întrebe despre portretul la care ţinea atît;

Hr Julien îi jură că era portretul unui bărbat.

( înd doamnei de Rânal îi rămînea destulă stăpînire He (tine ca să mai fie în stare să gîndească, nu-şi mai venea Bl lire de mirare că poate exista atîta fericire şi nu price-■ |>< .1 < nm de n-o bănuise niciodată.

„Ah ! îşi spunea ea, dacă l-aş fi cunoscut pe Julien ^■um zece ani, cînd mai puteam încă să par drăguţă !"

Julien nici nu se gîndea la asemenea lucruri. Dragos-pn lui însemna încă ambiţie: era bucuria de a poseda, el, MNla fiinţă neferiertă^şi atît de dispreţuită, o femeie atît de lobi la şi de frumoasă. Gesturile lui de adoraţie, elanul lui Iii lua farmecelor amantei sfîrşiră prin a o linişti hlrucîtva în privinţa diferenţei de vîrstă. Dacă ar fi avut ■l de cît experienţa vieţii, pe care orice femeie la treizeci k uni o are în ţările mai civilizate, doamna de Rânal s-ar f| i ti tremurat gîndindu-se la durata unei iubiri care părea ■)! nflieşte numai din surpriză şi din beţia amorului pro-

I"¹"

tn clipele cînd îşi uita ambiţia, Julien se pierdea de ad-I Hinalie pînă şi în faţa pălăriilor şi a rochiilor doamnei de I Menal. Nu se mai sătura de plăcerea de a le simţi parfu-

Iiiiiil I >eschidea dulapul iubitei şi rămînea ore întregi, mut |l«' admiraţie, în faţa lucrurilor superbe aflate acolo şi a fe­lului cum erau rînduite. Iubita, rezemată de el, îl privea ; _ fi privea giuvaerele şi toate nimicurile care, în preajma Miiniii, alcătuiesc zestrea unei mirese.

1!

106

STENDHAU

„M-aş fi putut mărita cu un asemenea om ! se gîndei uneori doamna de R6nal. Ce inimă înflăcărată ! Ce viaţa încîntătoare alături de el!..."

Iar Julien în viaţa lui nu se aflase atît de aproape do cumplitele unelte ale artileriei feminine. „E cu neputinţa să existe ceva mai frumos la Paris", îşi zicea el. Şi-atuM nu mai găsea nimic de cîrtit împotriva fericirii. Deseor admiraţia sinceră şi elanurile iubirii sale îl făceau să ui deşartă teorie din pricina căreia fusese atît de măsurat de ridicol la începutul legăturii cu doamna de Rfinal. A¹ momente cînd, în ciuda obişnuitei lui făţărnicii, găsea că nespus de plăcut să-i mărturisească acestei femei de ne; mare, care îl admira, nepriceperea lui faţă de o mulţime de lucruri neînsemnate. Rangul iubitei sale i se părea că-l înalţă deasupra propriei lui fiinţe. La rîndul ei, doairUB de R6nal găsea cea mai plăcută voluptate morală în a-1 instrui astfel, într-o mulţime de lucruri mărunte, pd tînărul acesta deosebit de inteligent şi despre care toaa lumea spunea că, într-o bună zi, va ajunge departe. Chiar subprefectul şi domnul Valenod nu se puteau împiedica să-1 admire, şi doamnei de R6nal i se părură mai puţin na ghiobi... Cît despre doamna Derville, departe de ea a: menea sentimente! Mîhnită peste măsură de ceea credea că ghiceşte, şi văzînd că înţeleptele ei sfaturi îi d veneau nesuferite unei femei care literalmente îşi pi duse capul, plecă de la Vergy fără să dea vreo explicaţie de altminteri, ceilalţi se feriră să i-o ceară. La plecarea doamna de Rânal vărsă cîteva lacrimi, dar curînd i se părd că fericirea i-a sporit şi mai mult. Prin plecarea doamna Derville, ea se afla aproape toată ziua între patru ochi cu iubitul ei.

Lui Julien îi era cu atît mai dragă tovărăşia amante sale cu cît, de fiecare dată cînd rămînea prea îndelung sin gur, fatala propunere a lui Fouque venea să-i tulbure miri] tea. în primele zile ale vieţii acesteia noi avu moment cînd lui, care nu iubise niciodată şi nu fusese niciodatfl iubit de nimeni, îi plăcu atît de mult să fie sincer, îneît eri cît pe ce să-i mărturisească doamnei de R£nal ambiţii

nşll ŞI NEGRU

107

imu-i fusese pînă atunci raţiunea însăşi a existenţei. Ar fi lorii să-i audă sfatul în privinţa ciudatei ispite stîrnite de «opunerea lui Fouqu6, dar o mică întîmplare puse capăt kili noi sincerităţi.

CAPITOLUL XVII Primul adjunct al primarului

O, how this spring of Iove resembleth

The uncertain glory of an April day;

Which now shows all the beauty ofthe sun,

And by and by a cloud takes all away! TWO GENTLEMEN OF VERONA

Inir-o seară, pe cînd apunea soarele, Julien, stînd